Articol scris de Luiza, blogger pe Emoții de mămică
Peste tot am auzit discuții despre copii care au fost loviți în parc, la spațiul de joacă sau la grădiniță. Mamele erau furioase și vorbeau urât la adresa părinților celor care loveau, însă nimeni, nicăieri, nu am văzut să spună: „Eu sunt mamă de copil care lovește. Ce soluții sunt?”.
Am pățit și eu odată să stau la coadă la chioșcul de covrigi, iar fiul meu să primească din senin o palmă în spate. Am fost furioasă, am gândit că acel copil a fost prost crescut, că a fost lovit la rândul lui sau nu a fost învățat bunele maniere. Dar s-a întors roata și am ajuns să fiu și eu o mamă de copil care lovește.
De când eram însărcinată mi-am dat silința să învăț multe despre parenting. Mi-am dorit să înțeleg mecanismul gândirii copiilor, să pot căuta cauza problemelor și să găsesc rezolvări. Am pus accent pe comunicare, am evitat comparații, etichete, am fost mereu atentă la nevoile sale. Și totuși… a venit vremea în care și el a împins, a tras de păr și s-a răzbunat. Avea doi ani și jumătate atunci.
Prima dată când s-a întâmplat, tocmai intrasem într-un supermarket. Fiul meu mergea la doi pași mai în față. Știam că nu îi plac copiii, dar de obicei fugea de ei. De data aceasta, când a văzut o fetiță, s-a dus direct la ea și a împins-o. Apoi, acest scenariu s-a repetat după o perioadă. S-a întâmplat să își lovească și sora care venise pe lume de puțin timp. S-a întâmplat și acasă, când au venit copii în vizită și i-au luat jucării.
E greu să îți vezi copilul lovit dar la fel de greu este să vezi că lovește. Te doare să știi că nu e totul așa cum credeai, că nu știi ce să faci sau că s-a ajuns la așa ceva.
Eu am simțit neputință, frică de ceea ce urmează, rușine, am simțit priviri ațintite pe mine și pe el, etichete și gânduri nu prea prietenoase. Am vrut să îl iau și să fugim departe unde nu e nimeni altcineva. Mi-am dorit să nu se întâmple din nou, m-am întrebat ce am greșit. Oare ce greșeam? Copilul meu nu era violent, însă lovea din când în când. Trebuia să existe o cauză și o soluție pentru noi.
Probabil că la început a contat ce cred cei din jur. A fost greu să simt presiunea aceea majoră iar și iar, dar mi-am dat seama că aici nu e despre mine, e despre el. Avea nevoie să fac ceva să îl ajut.
La început i-am vorbit despre situație. Părea indiferent, îmi spunea că nu îi pare rău, că a vrut doar ca acel copil să plece, că nu vrea să i se ia jucăriile, că nu vrea ca și alți copii să stea acolo unde stă el, că nu vrea ca sora lui să fie acolo etc. Vorbeam des cu el, îi acceptam părerea, îi explicam ce cred eu și îi repetam că nu lovim pe nimeni niciodată.
Uneori m-am enervat, am simțit că nu o să pot gestiona niciodată acest lucru. Nu vedeam nicio diferență după ce stăteam cu el de vorbă și asta mă frustra foarte tare. L-am cicălit uneori, am plâns, dar m-am mobilizat și am început să jucăm jocuri de rol și să îi spun povești despre prietenie.
Am preferat să nu mai chemăm acasă copii, deși știam că are nevoie să exerseze lucrurile pe care i le spun. Poate nu a fost o decizie bună, dar așa am simțit atunci că are nevoie. Știam că după vârsta de 3 ani și jumătate copiii socializează mult mai bine, așa că am hotărât să am răbdare o perioadă și apoi să reluăm relațiile.
L-am observat când are tendința să lovească și am realizat că totul ține de emoții. Deși vorbea mult și foarte bine, nu putea să exprime o dorință. Poate nici nu înțelegea ce simte. Își lovea sora când nu putea să spună că vrea să se joace doar cu unul dintre noi (și probabil așa atrăgea atenția), când venea cineva la noi și stăteam de vorbă, când voia să se joace cu alte persoane și ele nu îl băgau în seamă, când voia să fie singurul copil dintr-un anumit loc etc.
Cu timpul am început să facem reguli cu privire la jucării. Înainte să vină cineva cu copii la noi, îi spuneam cum va fi și îl întrebam cum va proceda în cazul în care i se va lua o anumită jucărie. Puneam deoparte ceea ce nu era de acord să împartă și lăsam ce îmi confirma că poate împărți. O perioadă se supăra și pentru unele jucării pe care le lăsase la comun, însă cu timpul a fost din ce în ce mai bine.
În ceea ce privește joaca între frați, am stabilit că fiecare copil se poate juca cu jucăria pe care a pus mâna prima dată, până când e de acord să o dea. Îi învăț să ceară și să dea la schimb, lucru care sigur ne va ajuta și mai târziu.
Am căutat soluții pentru fiecare lucru. Am învățat să anticipez reacțiile și să intervin, iar de fiecare dată îi repetam că e nevoie să spună în cuvinte ce dorește. Am verbalizat nevoile lui ca să înțeleagă ce îi cer: înțeleg că vrei să te joci doar cu mine acum, dar în loc să lovești, îmi poți spune „joacă-te doar cu mine acum”. I-am numit emoțiile atunci când l-am văzut supărat, nervos, fericit etc.
Acum, fiul meu are trei ani și jumătate. Cu sora lui, relațiile s-au îmbunătățit foarte mult. Poate a venit și vârsta aceea mult așteptată, dar cred că și regulile noastre au contat mult. M-a ajutat extrem de mult cartea „Părinți liniștiți, frați fericiți” de Laura Markham și vă recomand să o citiți dacă sunteți situații similare.
Am văzut că lucrurile evoluează spre bine și m-am relaxat și eu, iar asta a avut o contribuție foarte mare. El încă are momente în care vrea să lovească, însă foarte rar. Suntem cu mult înspre bine.
Am chemat la noi acasă copii pe care mai demult îmi zicea că nu îi vrea in preajmă. S-a cunoscut evoluția. Nu au fost certuri și nici lovituri. Am simțit că am reușit, că metodele mele au dat roade și că cel mai mult ne-au ajutat conectarea și răbdarea.
Asta vă doresc și vouă dragi părinți, să fiți răbdători și calmi și să iubiți necondiționat, iar lucrurile frumoase vor începe să se întâmple.”
Sursa foto: copii care se lovesc, via Shutterstock.com
Buna Luiza, daca cauti solutii pt. copiii care lovesc, gasesti cu siguranta. Cum nimeni, nicaieri? Gasesti un articol chiar pe acest blog
https://www.printesaurbana.ro/2016/10/copilul-meu-loveste-cum-il-opresc.html
Nu am zis ca mamele copiilor care lovesc nu cauta solutii sau ca nu gasesc, ci ca in general, cand e vorba de copii loviti se ascund, nu prea recunosc, mai ales ca mamele copiilor loviti vorbesc urat la adresa lor
Eu am mai comentat pe acest blog ca fata mea, tot pe la 2 -3 ani, a vut o asemenea perioada. Imbrancea copiii, ba chiar observam cum face intentionat anumite lucruri cum ar fi sa puna niste jucatii cat mai vizibil astfel incat sa vina altii sa le ia, pentru ca ea apoi sa ii loveasca. Pur si simplu isi lasa jucaria undeva si astepta sa vina altii sa puna mana, si apoi jap! Desigur ca am tot vorbit cu ea despre asta, dar ce pot sa spun este ca de la 3 ani si ceva, cam de cand a inceput sa mearga si la gradinita, a disparut orice urma de violenta, a fost doar o faza trecatoare… Ba chiar au inceput sa ii placa foarte mult copiii mai mici dupa aceea.
La fel am observat si eu la baietelul meu si la verisoara lui ca au trecut prin aceasta faza in care se zgariau sau impingeau pe la 2-3 ani. Mai intai a inceput ea, e mai mare cu 3 luni apoi ea nu-l mai impingea, zgaria, dar a inceput el. Nu am facut prea multe, nu stiam ce sa fac, ii spuneam ca nu e bine… si a trecut de la sine cand au mai crescut putin. S-a mai intamplat si cu alti copii de 1-2 ori, nu mai mult ca nu-i placea sa interactioneze cu cei care nu-i cunostea. Pe la 3 ani imi amintesc ca se intelegeau bine 🙂
Eu zic ca la gradinita invata cel mai bine cum sa se comporte un copil cu ceilalti. Dar sa fie o gradinita buna care sa stie sa gestioneze aceste situatii. Ca stiu un caz in care directoarea a spus familiei ca baietelul nu mai are ce cauta la gradi. Avea 2 ani jumate baiatul si educatoarele se uitau pe geam in timp ce el a lovit alt baiat….
Stiu parinti care au amenintat ca isi retrag copiii de la gradinita particulara daca copilul „problemă” nu pleaca.
Ca ei fac eforturi financiare ca să-şi ţina copiii la respectiva gradiniţă si nu vor să platească atâţia bani ca sa le fie copiii loviţi de alţi copii.
Inteleg si lovitul si muscatul pana la o anumita varsta la care copilul nu reuseste sa isi exprime verbal dorintele si nici nu prea intelege ce simte. Nu accept loviturile si muscaturile de copil de 4 ani care se exprima coerent si cunoaste emotiile. Loviturile s-au petrecut chiar si in fata mea, parintii reactionand prea moale, spunandu-i pe un ton de acceptare parca sa nu mai loveasca.
da ce la 4 ani poate controla? abia dupa 6-7 ani realizeaza ce face. Pana la 7 ani e doar un copil si e datoria parintilor sa il educe ca de-aia se si spune ca un copil trebuie sa aiba cei 7 ani de acasa. Dar atata timp cat in Romania parintii isi educa copii sa fie niste iresponsabili si ii hiperprotejeaza de orice si de oricine sa nu va mirati de ce sunt niste turbati. Ganditi=va cati parinti isi invata copii sa nu se joace cu cainii, pisicile etc ca se imbolnavesc dar de ce nu ii educa mai bine sa fie buni atat cu animalele cat si cu cei din jur? Fiindca un copil care loveste si urla e un copil traumatizat ori foarte rasfatat. Puteti fii sigura ca acel copil cum loveste copiii mai slabi ca el asa loveste si pe un animal. Copii care stau printre animalute sunt copiii de 5 stele nu niste turbati care se poarta parca intra diavolul in ei si tot ei sunt vinovatii nu parintii care toarna plozi si habar n-au sa si=i educe. Exact cum zice un om de un animal vede ca e agresiv dar nu vede si cauza pe doua picioare care l-a facut sa fie asa asa vorbesc oamenii si de copii. Nu se uita la cauza ci vad direct ca un copil e agresiv si trebuie inlaturat. Intradevar trebuie inlaturati dar trebuie sa li se faca si terapie sa vada ce se intampla cu ei.
Cum consideri ca ar fi fost bine sa procedeze?