Te rog să mă ajuți, nu mai pot cu cele n-șpe mii de treziri pe noapte… Ai vreo idee spre ce să fac să nu se mai trezească atât de des noaptea?
Vreau ca primul născut să-l accepte cât mai ușor pe cel de al doilea.
Vreau să facă ce-i spun.
Sunt obosită și nu mai am chef să-i repet același lucru de o mie de ori, vreau să priceapă odată ce are și ce nu are voie.
Ce să fac să nu mai urle atâta?
Vreau să mănânce.
Vreau să doarmă.
Vreau să își facă ușor prieteni.
Să se adapteze la grădiniță rapid și ușor.
Vreau să nu mai ceară atât de mult la desene și la tabletă.
Vreau să vrea să-și facă temele.
Vreau să se joace singur, m-am săturat să-l distrez.
Vreau să facă odată la oliță, e mare deja, gata cu scutecul.
Vrem. Vrem lucruri de la copiii noștri, permanent vrem lucruri de la ei. Uităm că ei se află aici, lângă noi, vrând lucruri și supărându-se foarte tare când nu le primesc, pentru că NOI am decis că-i vrem, noi i-am făcut, noi i-am adus aici. Nu e vina lor că ne e greu.
Sunt și ei ființe umane cu nevoi, dureri, emoții și corp. Cresc într-un ritm uimitor chiar și pentru ei, iar asta îi sperie și îi dezorientează. Ei NU POT FACE multe dintre lucrurile pe care noi le așteptăm de la ei. Așteptările noastre sunt prea mari. Ei, dacă ar putea, ne-ar face fericiți întruna, pentru că ne iubesc în cel mai altruist mod cu putință. Dar nu pot încă, pentru că sunt prea mici, pentru că nu înțeleg încă toate subtilitățile, pentru că, cel puțin pentru o vreme, sunt programați să se vadă doar pe sine.
Nu există rețete magice care să vă schimbe viața în bine pentru totdeauna. Ohooo, câte lucruri am cumpărat în mare viteză de pe Internet, sigură că imediat ce mi le va aduce curierul la ușă, gata, copilul meu nu va mai plânge, va dormi, se va juca și el ca alți copii în loc să urle neconsolat. Evident, nimic n-a avut efect mai mult de două minute. Ce a avut efect au fost timpul și răbdarea. A crescut, n-a mai plâns, totul e bine acum. Dar atunci numai asta nu voiam să aud. Nu aveam nici timp, nici răbdare, voiam să se rezolve totul pe loc, îmi voiam viața înapoi. Imediat! Acum știu nu doar că așa ceva nu există, ci și că fiind mereu în căutarea unei soluții magice, pierdeam timp prețios alături de ceva care există: copilul meu, care avea nevoie de mine. Așteptările mele nerealiste stricau totul.
Adevărul e că vor fi zile mai grele și zile mai ușoare. Veți face progrese împreună, va dormi mai mult, va mânca mai bine, va plânge mai puțin, dar în timp.
Sunt lucruri pe care le puteți face pentru a ajuta evoluția copilului. De exemplu, dacă vedeți că face multe crize de furie, puteți observa ce le declanșează, și puteți evita acele lucruri (lipsa de somn, prea mult timp la ecrane, spațiile aglomerate, nervii voștri de părinți, lipsa de ajutor cu copilul etc).
Dacă vreți să aibă o relație bună cu fratele mai mic, puteți încerca să le arătați o iubire egală, să petreceți timp doar cu cel mare, să îi acceptați furia și gelozia, să nu-l obligați să împartă jucăriile cu cel mic (e suficient că împarte părinții, timpul, casa), să citiți cărți despre frații mai mici, dar tot timpul frumos împreună va aduce, după o vreme, soluțiile.
La fel și cu socializarea, timiditatea, făcutul la toaletă, adaptarea la grădiniță.
Va fi mai ușor dacă voi, ca părinți, veți reuși să construiți o relație bună, bazată pe acceptare, dialog, respect și iubire, pe timp împreună, pe emoții exprimate, acceptate, lăsate să fie.
Știu că e greu, n-am spus niciodată că e simplu, știu că nu e, de șase ani de când sunt părinte trudesc zi de zi la mine și la relația noastră, pentru că am observat în timp că asta e cel mai prețios lucru. De aici pleacă totul. Dacă relația noastră e bună, strânsă, conflictele sunt mai rare și se sting mai ușor, găsim mai repede soluții care să ne mulțumească pe toți, vorbim despre ce ne supără, aflăm care e problema, ne străduim, toți, să fie bine tuturor.
Nu căutați rețete să reparați copilul, el nu e stricat. E doar proaspăt, are nevoie de timp și de voi să înțeleagă lucruri.
Căutați-vă pe voi înainte de toate, pentru că de multe ori problema nici măcar nu e la copil sau în relația voastră, ci în voi. Nici aici nu există soluții magice, dar există terapie, ajutor, pauze mici, satisfacții mărunte, Magne B6, toate ajută în oarecare măsură.
Curaj și răbdare, vor trece toate, ce e important să rămână e relația voastră cu copilul, care nu merită sacrificată pentru bătălii mărunte.
Iar relația asta bună a voastră va reuși, în timp, ca o magie, să ajute la rezolvarea multor situații dificile.
Sursa foto: mamă în căutare de soluții magice via Shutterstock.com
Exista momente când judecam la fel. Primul mei copil a fost mofturos cu mâncarea, era chin pana reușeam sa ii dau ceva de mâncare. În schimb era foarte liniștită, ii plăcea sa ii citești ulterior a învățat singura, destul de precoce pe la 2 ani și ceva. Ei bine, băiatul este opusul. Manca mult, tare pofticios. Este foarte dar foarte energic, și face și multe răutăți la 2 ani. Dar……. Ma bucur ca sunt ai mei, sunt mandra de ei. Și mulțumesc totuși lui Dumnezeu ca mi ia dăruit, restul este trecător
Ioana, nu pot decat sa-ti multumesc. Ca femeie de 34 de ani care a decis impreuna cu sotul acum multi ani ca nu-si doreste copii niciodata, te citesc cu placere si in mod constant deoarece am in jurul meu rude si prietene foarte dragi care au copii. Povestirile tale ma ajuta sa le inteleg, sa interactionez cu copiii lor si sa stiu sa respect stilul de parenting ales de acesti parinti. Si, mai ales, sa-mi confirm ca parinteala e o chestie f grea, care trebuie asumata, nu doar „intamplata” ?
Frumos comentariu, si eu fac parte din aceesi categorie, 33 de ani, 99% sigura ca nu-mi doresc copii, si o citesc cu drag pe printesa. Ar fi interesant un articol despre alegerea de a nu face copiii.
Mama adoptiva a sotului are 75 ani. Este cea mai mare dintre cei 7 frati, chinuiti, deportati prin Baragan. A spus ca atat de greu i-a fost sa aibe grija de frati incat nu si-a dorit copii, dar ca acum la batranete regreta mult.
1 an și 2 luni.Uneori mai doarme singur la prânz 30 min sau 1h in care pot gati liniștită sau pot strânge hainele sau mânca.Ce bine e!Când avea 6 luni nu mai vedeam luminița de la capătul tunelului, credeam că nu voi mai avea casă curată și toate hainele spălate niciodată .Dar acum le pot avea.Si el e minunat,azi a zis prima dată cu intenție „tata” de ne-am topit și eu și soțul.Sunt minunați copiii, trebuie doar sa ai ochi sa ii vezi.
Când eram proaspătă mămică cu copil de 2-3 luni nu înțelegeam cum îmi spun alte mămici că este greu, dar părţile frumoase le compensează pe cele grele. Mi se păreau că părţile frumoase erau prea puţine în comparaţie cu dificultățile, oboseala, îndoiala, frica, nesiguranţa, etc. Acum, când fiică-mea are 4 ani, încep să înţeleg ce voiau atunci să spună acele mămici. Într-adevăr, momentele frumoase poate nu sunt la fel de numeroase, dar sunt muuult mai intense şi mai profunde. De aceea, la un moment dat reușim să le vedem mai mult pe acestea. Totuși, e clar că orice i-ai spune unei proaspete mămici super-obosite, probabil că nu va fi crezut. Doar experienţa personală ne va aduce înţelepciune, treptat, odată cu fiecare etapă care se mai adaugă în viaţa alături de copilul nostru.