Știu că-i greu cu crizele copilului de la un an.
Alea de la doi sunt și mai interesante, pentru că cel mic a învățat între timp ce te enervează și aia face mai tare.
Cele de la trei depășesc în decibeli și furtună orice așteptare.
Cele de la patru ani sunt și mai rele, pentru că vin când tocmai te gândeai c-ai scăpat.
Pe la cinci ani sunt tot mai rare, dar ceva mai intense, acum copilul știe ce și cum să spună ca să te tragă și pe tine în vârtejul nervilor explodați.
La șase ani… eeeeei, furiile de la șase ani sunt ceva deosebit.
Și sunt sigură că cele de la șapte ani și de la opt sunt depășite în spectaculos doar de cele de la zece. Și tot așa.
Pe cele de șase ani le experimentăm de vreo săptămână și sunt mută în fața imprevizibilității și complexității lor. Adică na, te aștepți de la un copil de doi ani să se trântească la pământ când îi spui că trebuie să plecați din parc, dar la un copil de șase ani să strige: Aaaaah, de ce de ceee nu am și eu alți pantaloni scurți decât ăștia portocalii și ăștia cu flori și ăștia verzi și să plângă din acest motiv de zici că i-a luat apa toți cei 348 de ponei, la asta nu te-ai aștepta. Adică stai, nu a avut deja patru ani? La șase e la fel? Doar că nu e chiar la fel.
La șase ani nu mai urlă aiurea, ci plânge într-un fel reținut, ca un fel de vaiet, care ce să vezi, e și mai enervant decât plânsul ăla cinstit. Ai da orice să plângă, frate, nu să aproape plângă… E foarte articulată și zice că nimeni nu o înțelege (aproape că te face să te gândești că vorbește serios), că viața e grea (stai, deci acum adolescența începe înainte să intre la școală?), se duce în camera ei unde plânge înfundat cu nasul în pernă.
Am trăit și capitolele:
– știu că pot merge pe bicicletă doar cu genunchiere, și tocmai de asta o să plâng aici furios o vreme pe motiv că nu-mi plac genunchierele, în timp ce mor de ciudă că voi vă dați și eu nu mă dau, deși aș putea și eu să mă dau, dar prefer să plâng și asta mă înfurie și mai tare
– vreau să mi se taie acest colț de unghie care a fost deja tăiat de mama și de tata (după ce am declarat că mama nu a tăiat cum trebuit), apoi pilit și de mama și de tata (după ce am declarat că mama nu a pilit cum trebuie), și deși văd și eu că nu mai e nimic de tăiat din unghia asta, simt că trebuie să plâng înciudat pentru asta și mai ales pentru că simt că trebuie să fac un ceva atât de absurd ca plânsul degeaba
– vreau să nu mai mergem în locul acesta în care eu am cerut să mergem și pentru care toată familia s-a pregătit, s-au făcut rezervări etc dar eu mi-am dat seama că nu mi-am pus pantalonii potrivitți pentru acest loc, așa că acum, când am ajuns în prag, vreau să mergem toți acasă, ceea ce nu se poate și eu știu că e ridicol, dar o să plâng oricum că vreau acasă pentru că asta vreau.
În continuare nu există proteste legate de program, de masă, de somn, de reguli, dar există aceste vârfuri vulcanice care apar te miri când și din ce, când totul se zguduie și fetița dă pe-afară de emoții neașteptate pe care le scoate cum poate.
Pentru că, e fapt, nu e niciodată despre genunchiere, despre colțuri de unghie sau despre pantaloni nepotriviți, e despre lucruri pe care copilul le simte, nu știe de unde vin și ce să facă cu ele, așa că alege să plângă pentru a descărca tensiunea. Plânsul e o metodă genială de eliberare de emoții negative, ei simt asta instinctiv, se poartă imposibil, ca apoi să plângă pentru că se simt prost sau pentru că tu i-ai pedepsit sau dimpotrivă, pentru că tu te porți exemplar și asta îi face să se simtă vinovați. Ca la doi ani, sau la trei sau la patru. Copiii învață încet încet să își gestioneze emoțiile, fac asta tot mai bine în timp, dar perfect nu le iese, cum nu ne iese nici nouă. Autocontrolul e ceva ce se dezvoltă mai greu, la unii niciodată. Cunosc adulți care la furie se comportă mai rău ca fetița mea de șase ani (eu am fost unul dintre ei până acum câțiva ani).
Partea bună la crizele de la șase ani este că acum începi să culegi roadele explicațiilor anterioare.
Adică după ce ai reușit să reziști să asculți icnetele și plânsetele, sau nu ai reușit, ci ai ieșit pe terasă la o gură de aer sau te-ai ascuns în baie pentru că te-a umflat râsul (nu e frumos, știu, dar uneori motivul dramei este atât de caraghios încât pur și simplu te iau hohotele prin surprindere), după ce ai încercat de câteva ori să liniștești copilul (deși știi că el nu te ascultă când e în mijlocul crizei), apoi te-ai dus să te liniștești pe tine, repetându-ți că ai mai trecut prin asta, o să suprviețuiți și acum etc, copilul se șterge la nas și zâmbește.
A trecut.
Se lipește de tine și-ți spune:
– Ai avut dreptate, mama, nu era despre pantalonii scurți.
– Știu.
– Era despre faptul că eram emoționată că urma să mă văd cu prietena mea.
– Știu.
– Și creierul meu a fost înecat în emoții și nu m-am mai putut gândi la nimic, doar simțeam că trebuie să plâng tare și am căutat un motiv oarecare.
– Știu.
– Am plâns foarte tare?
Aici intervine de obicei fratele mai mic:
– Da, eu am stat cu mâinile pe uiechi.
– Mami, mă mai iubești, da?
– Normal.
Și gata.
Din experiența anilor trecuți (mereu lunile mai și iunie sunt mai tensionate pentru ea), va trece și această etapă în câteva săptămâni, timp în care eu trebuie să mă asigur că:
– e cât mai odihnită
– mănâncă bine
– nu ne vedem cu oameni care de obicei o enervează
– îi ofer mai mult timp să povestim despre schimbările prin care trece
– o reasigur de toată iubirea mea
– îi explic cum mă simt eu când mă înfurii și ce fac ca să mă calmez
– mă abțin să îi spun tot ce-mi vine la gură când aud miorlăitul ĂLA
– iau Magne B6
– îmi spun că va trece și asta, cum au trecut și celelalte, că e doar o etapă necesară care ne poate fie apropia mult, fie despărți mult, în funcție de cum reușesc eu să gestionez aceste momente.
Știu, e responsabilitate mare la noi și e al naibii de greu, dar ce să-i faci, copiii sunt ei, adulții suntem noi. Va veni o vreme când vor fi ei adulții și noi senilii și tare bine-ar fi pentru noi să le fi oferit un model bun de tolerare a unui om pe care-l iubești, dar care se poartă imposibil. 🙂
Sursa foto: fetiță supărată via Shutterstock.com
Uhhmm,WHAT?!?!?!!! Tu știi cum am rezistat eu ( om irascibil, de altfel ) calm și înțelept până la 1 an al copilului? Cu gândul că la 2 e mai nasol. La 2 am aflat că de la 5 ani totul va fi bine și am strâns din dinți. La 3 ani plângeam cu ochii la AMR si dădeam pe-afara de înțelepciune și Zen explicând soțului că peste 2 ani totul va fi bine. La 4 ani am zis Amin! Asta e, Încă puțin. Are 4 ani și 5 luni și tu îmi spui că la 5 ani ” o iau in mana de Mălineanu?!?!” ( Sper că nu știi expresia. Pff! Ce cruda ești, femeie! :-))
Nu stiu expresia, dar nu te panica, n-or fi toti la fel. Si oricum, din ce observ la noi, episoadele sunt tot mai rare de la an la an. Nu mai sper insa sa dispara, mi-e clar ca ele doar se transforma. Si nu neaparat intr-un mod mai usor de gestionat de noi. 🙂
Devine mai usor doar cand te senilizezi, probabil… 😀
Al meu are 6 ani, dar in afara de celebrele crize intre 1 an si 2 ani, nu avem probleme.
Mai spune uneori ca viata-i proasta, daca nu-i iese ceva cum vroia el, dar fara crize.
Cel mare tocmai a impinit 6 ani. Cea mica va face 4 ani in septembrie 🙂 ai mei sunt ca ai tai! Cand te citesc, am impresia ca tu ne vezi cu camera ascunsa :)))) dar zen-ul meu inca nu a ajuns la nivelul zen-ului tau. Esti ca un pansament pt sufletul si mintea mea! Multumesc! <3
Fix la asta ma gandeam zilele astea …ca la 4 ani nu ne mai confruntam cu crize si ele hop la usa cu alte haine!!!Motive multe, fara noima dar cu tragedie multa.Trebuie sa recunosc ca treaba asta cu autocontrolul e cea mai dificila parte …sunt secunde si minute in care iti dai creierii peste cap incercand sa intelegi ce e de facut?!II vorbesti..nu te asculta,il iei in brate sta un pic dar parca se amplifica decibelii ,pleci din camera se dezlantuie furtuna!!Pe la 18 ani ce-o mai fi ?:)))
si cand cred ca am ajuns la fundul sacului, dupa ce am trecut prin foc si sabie, cand sunt la capatul puterilor, sperantelor, ideilor… scrii tu un articol in care sufli pe buba si o pupi, ma mangai pe cap si imbratisezi! totul va fi bine, trecem noi si peste asta! mult bine mai faci si mult ai sa gasesti! <3
o imbratisare!
Eu am ajuns la stadiul in care de abia astept o criza din asta. Are 3 ani acum, si decat sa aud 7 zile de miorlait, prefer 1 ora de urlete, o gestionez mai usor. Mai ales de cand am invatat ca nu face crize sa ma enerveze pe mine, ca n-are legatura cu mine, si ca nu sunt o mama nasoala pentru ca copilul meu se tavaleste pe jos in parc. Nu e treaba mea sa o linistesc, ci doar sa o ascult, ca de fapt doar se descarca, si e foarte sanatos……Imi fac doar antrenamentul penrtu crizele de 4,5 6 …..16 ani :p. Sa vad daca o sa fiu la fel de viteaza si atunci. haha
Oh, ce cunoscut sună! Alex, la aproape 7 ani, mai nou s-a specializat în oprit pe cea mai aglomerată alee de parc (la plecarea spre casă, cu oboseală și foame) și pus pe plâns (care trece repede înspre criză) că vrea în brațe cu toate cele 20+ kg și cu toți cei vreo 120cm. Și pe cât de brusc vine criza asta, pe atât de brusc și trece când e el pregătit. Înțeleg că anii (pre)adolescenței vor fi taaare interesanți. 🙂
Ii totusi grozav k e libera 🙂 ca are voie sa isi exprime sentimentele si emotiile in felul asta 😉 ca nu i se zice gata…daca mai plangi iti dau eu motiv sa plangi… asta faci super si na, o sa treaca si fazele astea 😉
aa, pai eu numai asta mi-am auzit: du-te in camera ta si sa nu mai vii pana nu te linistesti, esti urata cand plangi, nu vrea nimeni sa-ti auda istericalele etc etc.
stiu sigur ca nu m-a ajutat deloc abordarea, in schimb vad cat de mult o ajuta pe ea strategia inversa.
Dar de ce este atat de tensionata in mai si iunie? (si in general, no offence, dar din ce povestesti nu pare deloc easy going sau relaxata). E un copil de 6 ani care traieste intr-un mediu sigur, cu dragoste, respect si cu tot ce isi poate dori pe plan material. Daca acum e asa de tensionata si irascibila, cand o sa fie pe cont propriu, cand o sa ii fie cu adevarat greu, ce o sa faca?
cred ca are de-a face cu salturile mentale, ea e nascuta in aprilie si cam dupa ziua ei incep saptamanile mai dificile in fiecare an.
nu e deloc nici hard going, nici stresata, dimpotriva, e un copil foarte cooperant si relaxat in 90% din timp, daca ar fi tot timpul as duce-o la medic. nu e corect sa tragi concluzii despre ea in urma unui articol in care povestesc despre crizele ei, daca vei citi altele trei sute despre ea scrise aici, poate atunci sa ai o imagine mai corecta.
In plus, acum chiar II e greu, doar pentru ca are un mediu sigur nu inseamna ca viata ei e easy peasy. Trece prin multe schimbari, pe majoritatea nu le intelege (are 6 ani, nu 36). E ca si cum ai spune ca daca ii dai unui copil brate si hrana, gata, totul e perfect, uitand ca poate ii ies dinti sau ii cad, poate il dor oasele de la crestere, poate a inteles ce inseamna moartea sau poate s-a despartit de un prieten bun care s-a mutat la alta gradinita. Doar pentru ca nu au rate si nu merg la serviciu nu inseamna ca vietile lor sunt perfecte daca au parinti care ii iubesc. Le e greu si loc, un greu specific varstei, care e necesar si care ii pregateste pentru greul celalalt de adult.
Se va descurca foarte bine, sunt increzatoare, multumim pentru grija (sper ca era autentica).
Luana, un copil e tot un om. Un mic omulet cu sentimente, trairi, ganduri, temeri, dorinte, etc. Astfel ca, indiferent de cata dragoste primeste acasa, acel mic omulet are o viata proprie, cu probleme si suparari specifice varstei pe care o are. Sa crezi ca un copil iubit nu poate sau nu are voie sa fie suparat sau stresat inseamna sa-i negi calitatea de om.
Ce haios povestesti! Dar nu ma sperie, ca nici alea de la 2 ani (crizele) n-au fost asa groaznice la noi! Abia astept sa vad cum e si la 6 ani…
Doamne! Exact criza pantalonilor scurti am avut-o cu Sofia ( 6 ani si 3 l) Sambata. Ii dorea pe cei mov, scurti si proaspat scosi din masina de spalat. Desi pune mana pe ei si vede ca sunt uzi lacrimeaza cu jale 40 de minute pe aceasta tema… si noi i. 5 min trebuie sa iesim din casa…si ea nu si nu ca ii vrea pe aiaa! Recunosc…am tipat la ea ca trebuie sa plecam orice ar fi si am pus pantalonii uzi in.plasa. Ne-am calmat pana la masina. Eu mi-am cerut scuze pt tipat, ea pt criza. Pantalonii s-au uscat la bunici si dupa amiaza au fost imbracati si totul se termina cu bine. Sora mai mica (2 a 9 l) ii spunea : Topia, tu nu bezi ca sunt uzi? Hai sa pecam si nu mai pange :-))) Povestind pare funny dar pe moment e cam greu sa ramai calm…insa toate trec si se termina cu pupici…
[…] de mult vă povesteam despre crizele de la șase ani. Așa cum mă așteptam, ele au trecut deja, a revenit din nou pacea la întâia noastră […]
Bună, Ioana. Dar cum faci, mai concret, sa te controlezi sa nu spui ce-ți vine la gura sau altele? Mie nu-mi iese mereu și mi-e ciuda pe mine, ce pretenții sa am de la ea dacă și eu reacționez ca un dos, și am 28 de ani avans în fata ei? Mi-am propus sa fiu calma, sa ma departe de lângă ea atunci când ma lovește, trântește uși… am.empatizat pana la luna și înapoi, am numărat pana la 10, dar sunt zile în care ma tine în rafale cu cate 4-5 crize, prima fiind de dimineață. Fac fata la 2-3 apoi mi se duce și mie Zen-ul pe apa sâmbetei. Și nu sunt deloc mandra de reacțiile mele. Face 6 ani în decembrie…
Mulțumesc frumos