Eu sunt o fire foarte non-conflictuală, detest să mă cert. Deși pot purta discuții lungi în contradictoriu, când simt că începe să escaladeze conflictul, când tonul se ridică și încep să zboare cuvinte neplăcute, eu mă ridic și plec. Pur și simplu nu pot gestiona scandalurile, am toleranță foarte mică la orice jignire sau ton răstit și am învățat în timp să mă țin departe de astfel de situații. Nu fac scandal nici în autobuz când cineva încearcă să-mi deschidă geanta ca să-mi cotrobăie prin ea, nici când mă înjură careva în trafic, nici când sunt absolut sigură că am dreptate și că trebuie să spun ceva răspicat, nici atunci nu reușesc să ridic vocea. E bine că-s așa? Nu întotdeauna.
În cuplu însă nu e mereu posibil să mă ascund de situațiile complicate, așa că uneori trebuie să stau acolo la masă și să discut. Masă la care mai sunt, din când în când, și copiii.
E foarte complicat să nu-i expui la conflictele tale de adult când ești mereu doar tu cu ei, când nu ai bunici la care să-i trimiți, când copiii sunt fie cu tine, fie cu soțul fie cu voi amândoi, iar voi clocotiți de nerăbdare să rezolvați ce nu funcționează. În plus, multe discuții apar din senin, pe motive complet banale, cât te speli pe dinți sau mănânci la restaurant sau sunteți toți în mașină în drum spre destinația de vacanță. Nu mereu poți amâna discuțiile și nu mereu ai pe când să le amâni. Nouă de exemplu ne e aproape imposibil să avem discuțiile acelea mai complicate doar noi. Măcar parțial, copiii asistă la ele.
Și cred că până la un punct, asta nu e neapărat un lucru rău. Depinde mult cum ne purtăm noi atunci, în focul discuțiilor.
Îmi aduc aminte certurile dintre mama și tata, care se petreceau doar în spatele ușii închise de la bucătărie. Nu le vedeam decât umbrele prin sticlă, îi auzeam strigând, trântind, amenințând, se spuneau vorbe grele, iar eu auzeam totul. Ei încercau să mă protejeze, însă faptul că nu-i vedem, nu le vedeam chipurile, să știu cât de grav e de fapt, m-a făcut să cresc cu un sentiment acut de nesiguranță. Mereu mă gândeam că unul dintre ei ne va părăsi. Ceea ce s-a și întâmplt în cele din urmă: tata a plecat pentru totdeauna.
Când eram mică, mi-era clar că certurile dintre părinți trebuie să fie ascunse de copii, pentru că așa făceau mama și tata, sau mă rog, așa încercau să facă. Acum însă, când mă uit la cât de greu îmi e mie să gestionez un conflict, mă gândesc că poate expunerea copiilor la situațiile dificile ale părinților, dacă e făcută cu grijă, poate avea și efecte benefice. Mai ales că uneori chiar n-ai de ales. Așa că dacă tot e musai să te cerți în fața copilului, barem să înveți s-o faci într-un mod constructiv pentru toată lumea. Așa, gestionați și voi certurile mai elegant, iar copiii învață cum se face. Pentru că toți vom avea de gestionat conflicte în viețile noastre și nu cred că e o idee bună să le prezentăm copiilor o lume perfectă, fără fisuri. Toată lumea se ceartă, a te certa nu este egal cu a nu te mai iubi, un conflict corect gestionat poate întări o relație și toate astea pot fi interiorizate de copil dacă ne observă pe noi în acțiune, ca să zic așa.
În plus, copiii ȘTIU, simt foarte repede când noi nu suntem bine în cuplu. Ei ne citesc foarte bine mimica, gesturile, iar încercările noastre de a disimula, de a-i păcăli, de a ne purta perfect cu partenerul în preajma copilului, deși suntem plini de durere și resentimente sigur nu îi ajută să se simtă în siguranță. De ce mă minte mama? Ce se petrece? E ceva foarte grav? E vina mea? De ce nu are încredere în mine să îmi spună?
De curând am găsit și niște argumente de la specialiști în direcția asta, despre părțile bune ale certurilor de față cu copiii. Și m-am gândit că ar fi interesant să vă povestesc și vouă despre ele.
Ideea care reiese din studiul realizat de cercetătorii de la Universitatea Arizona (disponibil AICI) este că important nu e că ne certăm sau că nu ne certăm în fața copiilor. Ce contează este CUM ne gestionăm certurile și că, dacă suntem buni la asta 🙂 , cei mici pot avea lucruri (bune) de învățat și din discuțiile noastre în contradictoriu. Vor prelua din inteligența emoțională de care, ca părinți, dăm dovadă chiar când avem ceva de-mpărțit.
Mai întâi trebuie spus că, atunci când ne-apucă pofta aia mare de a ne enerva și de a striga unul la celălalt, să punem pauză pentru că cei mici percep imediat semnalele amenințătoare (expresii faciale, limbajul corpului, tonul vocii). Percep imediat și teama unuia dintre părinți. Și, după cum explică autorii studiului, scandalurile de-acasă le dau o dublă lovitură: pe de o parte, îi sperie, iar pe de altă parte, îi pun în imposibilitatea de găsi obișnuita alinare din partea părinților, pentru că ei nu-s disponibili (ocupați fiind să-și arunce vorbe grele).
Psihologii au categorisit certurile în constructive și distructive. Dacă cele distructive macină încet și sigur sentimentul de siguranță al copilului (emoțională dar, în unele situații, și fizică), cele constructive pot fi lecții utile.
Ce-nseamnă o ceartă constructivă (pe care copilul n-o percepe drept amenințătoare pentru el și/sau părinți):
- discuția are loc pe un ton calm (chiar dacă îți vine să scuipi flăcări precum balaurul din basme, n-ajută pe nimeni ca cel mic să te asocieze cu amenințătorul personaj)
- accentul cade pe rezolvarea problemei, nu pe învinovățirea reciprocă
- atitudinea e constructivă
- faci/facem compromisuri
- cu toată supărarea, încercăm să strecurăm semne de afecțiune și de căldură
Ce-nseamnă o ceartă distructivă (pe care copilul o percepe drept amenințătoare):
- vede furia de pe chipurile și din ochii părinților
- vede semne de agresivitate verbală și fizică
- își vede părinții umilindu-se reciproc
- asistă la uși trântite, vaze date de pereți, farfurii făcute chiseliță de gresie
- vede că unul dintre părinți se “închide” și refuză să mai comunice cu celălalt
- vede că unul dintre părinți e speriat
- el, copilul, e adus în discuție, eventual învinovățit pentru situația de la care a plecat cearta sau, și mai rău, i se cere să ia partea unuia dintre părinți
Copiii expuși repetat la astfel de dispute cu caracter negativ nu vor reuși niciodată să se simtă în siguranță și în largul lor, lucru care le va afecta pe termen lung sănătatea, educația și abilitatea de a forma legături emoționale sănătoase. Imaginați-vă un copilaș de câțiva ani la grădiniță. Cum să participe la activități, cum să fie atent, cum să interacționeze cu educatoarele și cu ceilalți copii când cel mai pronunțat sentiment din viața lui este cel de nesiguranță?
Așa cum unii părinți nu știu să poarte o discuție în contradictoriu fără a deveni ostili, alții sunt ferm convinși că ORICE FEL de neînțelegere îi afectează negativ pe copii. “Neînțelegerile fac parte din viață și copiilor nu le face rău să înțeleagă asta. Problemele apar când intervin agresiunea, umilirea, închiderea în sine”, spune unul dintre autorii studiului.
Dintr-un conflict constructiv, un copil vede că neînțelegerile se pot rezolva fără agresivitate, iar asta le va fi de folos în propriile conflicte cu alții.
Știu, teoria e ușoară, practica ne omoară încet.
Sursa foto: cuplu certându-se via Shutterstock.com
Foarte bun articolul tau, mare grija trebuie sa avem ca, atunci cand ne certam, sa incercam sa ne dam un pas in spate si sa ne punem in pielea copilului, oare din unghiul lui cum se vad lucrurile? Ce vede el: vede 2 adulti care incearca sa rezolve o problema prin argumente, ei avand pareri contradictorii sau vede 2 nebuni care mai au putin si se iau la bataie. Da… bun semnal de alarma…
Buuuunn….perfect de accord cu aceste doua tipuri de certuri/discutii in contradictoriu, insa…..ce te faci cand tu ca mama, un om perfect capabil la un moment dat sa ti pastrezi calmul, rabdarea intruchipata cum ar spune unii…incet incet, in urma acestor discutii aparent calme, te distrugi incet incet si te transformi …
Eu sunt mama a doi copii (cel mare 5 jum/ cea mica 3.5 ani) ….situatia e din ce in ce mai dificila in a gestiona certurile cu tatal. Suntem clar la certuri distructive……cuvinte aruncate, tranteli…..rabufniri asupra copiilor……sambata de ex., sotul meu nu a mai suportat sa il toc marunt-maruntel si m-a flocait (tras de par…scurt si la subiect) de fata cu fetita mea (care m-a privit direct in ochi…….binenteles m-am prefacut ca nu s-a intamplat nimic).
Binenteles ca sunt si f multe momente normale de viata de familie, cu noi 4 in parc, jucandu-ne, excursii…diverse…..insa….ce la va face mai mult rau copiilor inca nu imi dau seama……..despartirea parintilor (inca nu imi gasesc curajul, mai ales ca bunicii sunt toti 4 de moda veche si nu vor accepta situatia) sau….ocazionalele certuri cu impact negativ?
Parerea mea e ca decat sa isi vada mama flocaita, mai bine sa isi vada parintii despărțiți si cu o relație non violenta.
In cazul vostru cred ca este cazul sa va separati. Copiii vor trai MULT mai linistiti cu tine si vizitati de tata (care, poate, atunci se va mai abtine de la agresiuni de genul asta), decat sa fie martorii unor asemenea iesiri din partea lui.
Noi ne mai haraim, de multe ori in fata fetei, dar nu se zic vorbe grele, nici nu se pune problema de agresivitate unul fata de celalalt sau fata de copil, doar ne mai da cafeaua in foc sa zic asa si zicem una-alta. Fara injurii sau jigniri.
Eu is in general mai agresiva, daca m-as lasa in voia sentimentelor, el e genul care, desi coleric, nu escaladeaza.
Din partea unei fetițe care și-a privit mama “flocaita” și nu numai, toată copilaria, îți spun: pleacă fără sânge uiți înapoi! Nimic nu e mai distructiv pt tine și pt copiii tai decât o relație violenta și verbal și fizic.
Mi se pare interesant cum ai formulat : “nu a mai suportat sa il toc marunt-maruntel.” Ori incerci sa ii gasesti scuze, ori chiar ti se pare ca il toci, caz in care ma intreb de ce nu incerci sa te opresti.
Ti-as da like la comentariu, Mihaela, dar n-am cum. Exact la asta m-am gandit si eu.
Avand niste prietene destul de apropiate in niste relatii toxice la un moment dat si stiindu-le pe ele, sunt 100% convinsa ca autoarea comentariului de mai sus e in faza de gasit scuze pentru partener. Pe principiul, mi-a dat o palma, dar e ok, ca si eu am tipat la el si mi-am cerut-o. God, no! 🙁
Tot avand experienta prietenelor mele in minte, nu cred ca niste comentarii pe un blog o vor convinge sa se desparta de sotul ei. Sunt la mijloc parintii, a caror parere pare foarte importanta pt un om indecis, iar momentele de armonie din familie o fac sa creada ca nu e chiar atat de grava situatia.
Nu vreau sa ma dau o atotstiutoare, doar am vazut niste situatii copiate parca la indigo dupa ce a scris ea mai sus.
KS-terapia poate fi o soluție-mai ales dacă agresiunea e ceva f rar..
Ati putea incerca intai terapia. Poate v-ar ajuta. Desi nu e social acceptata aceasta varianta in situatia de violenta…deobicei toata lumea spune sa te desparti….insa… ca si toate problemele si problemele care il determina pe sotul tau sa aibe asemenea iesiri s-ar putea rezolva in terapie individuala si poate si de cuplu. Insa trebuie sa va doriti asta amandoi (adica neaparat si el), daca se duce acolo doar de gura ta fara a dori cu adevarat sa schimbe ceva nu va functiona.
Din experienta mea, de copil abuzat emotional (tata cu deviatie de comportament narcisic – descopar in terapie), iti spun sincer ca nu exista durere mai mare pentru un copil care se simte deja abuzat, sa isi vada mama in aceeasi situatie, abuzata! Si sa nu faca nimic in privinta asta. Au fost ani intregi in care ma culcam intrebandu-ma de ce nu plecam noi doua, de ce nu parasim bestia cu care locuiam. La noi era tortura psihica, nu fizica, la asa nivel incat mi-as fi dorit sa ma bata, visam sa ma bata si sa ma lase in pace. Daca simti ca lucrurile nu au alta rezolvare, incearca sa iti raspunzi f serios la intrebarea: ce ma tine langa el? Importanta esti tu si copii, nu bunicii (ei nu traiesc alaturi de voi). Traumele cu care raman copii nu cred ca merita sa platesti pretul.
Articolul de azi mi se pare un articol foarte bun.
Eu nu vad ce treaba trebuie sa aiba copiii cu conflictul vostru de cuplu? Copilul trebuie sa invete conflictul care priveste persoana lui in relatia cu ceilalti, nu vad de ce trebuie impovarat si cu conflictele parintilor pe post de lectie. De ex va invata din conflictele lui cu parintii si o va face in ritmul adecvat varstei si perceptiei lui.
Copiii învață prin imitatie. Ei văd la adulti și fac la fel. Articolul este foarte corect și bun, Gottman zice la fel in cartea lui despre principiile casătoriilor de durata, important e cum ne certam nu cearta in sine. Problema e ca e al naibii de greu de pus in practica (mai ales dacă nu am avut un exemplu pozitiv in părinți).
Toata copilaria mea a fost asa:certuri,tipete,urlete.Niciodata nu m-am simtit in siguranta.Cand ma intorceam acasa de la scoala,mi-era groaza.Parintii mei ma tratau ca pe o mobila.De fata cu mine se intamplau multe si foarte urate.Pe vremea mea,nu existau drepturile copilului.Am trait iadul pe pamint.Nu as dori nimanui asa ceva,nici dusmani daca as avea.Agresivitatea si violenta erau la ordinea zilei.
la fel si eu, la fel si sotul meu. Parintii nostril nu se bateau, dar ne bateau pe noi. certuri, scandaluri, tati alcoolici, mame innebunite,la ordinea zilei. De cand am plecat din casele parintesti(18 ani) a fost ca o evadare din iad. Dar urmele raman toata viata in noi.
rusine celor care au facut copii si habar nu au sa se poarte cu ei/de fata cu ei, si ii abuz fizic/verbal. Nu o sa iert si nu o sa uit.
Nu stiu daca e o regula general valabila asta cu imitatia parintilor. Ai mei de exemplu nu tin minte se fi certat vreodata in fata noastra,ba din contra,cand mai aveau cate un conflict nu-si vorbeau cu orele(sincer,preferam sa fie mai vocali decat muți pt ca ai aata era o situatie f tensionanta). Si eu sunt taman invers:ma aprind repede,urlu la al meu,mai arunc si cu oareșce chestii…stiti cuplu ala gen “pacat de el ca e baiat bun,ea e o scorpie”.noi suntem ala. Ba din contra,cand il vad cat de calm e ma enervez mai tare..
Voiam sa mai adaug asa ca o intrebare retorica:de vina sa fie temperamentul meu mai vulcanic sau….?pt ca nu reusesc sa identific de ce sunt asa din moment ce am crescut intr-un mediu chiar pasnic..
temperamentul tau poate fi influentat si de comportamentul parintilor ce te-a afectat inconstient. Deseori temperamentul nu e decat o supapa a tensiunilor purtate de zeci de ani – o zice o colerica devenita muult mai calma de cand am identificat niste mecanisme “invatate” si copiate inconstient.
Adica faptul ca ei nu-si vorbeau a refulat acum prin mine?m-a afectat si eu incerc sa nu fiu ca ei. Adica sa-mi exprim emotiile?hm,se poate..
Foarte bun articolul! E dureros că e așa greu de transformat discuțiile distructive in unele constructive, cel puțin în cazul meu. ☹️
sincer ma indoiesc de posibilitatea ca 2 oameni sa se certe constructiv, ca la carte si sa nu scape insulte oribile sau cuvinte jignitoare asa ca parerea mea e ca de fata cu copiii sa incerci sa nu te certi. nu au nimic de invatat din asta, doar ca tata se poarta urat cu mama (sau invers).
Maddy, sa stii ca nu e imposibil. Noi suntem in cuplu de 10 ani si pe masura ce trece timpul avem certuri tot mai rare si mai constructive. Iar insulte si cuvinte jignitoare nu ne-am aruncat niciodata. Nici macar pe la 20 de ani cand eram mai certareata nu foloseam insulte si jigniri si cred ca asta se datoreaza faptului ca nici eu, copil fiind, nu am auzit niciodata insulte si jigniri in casa.
E drept ca pt mine a fost o prioritate maxima in ultimii 6 ani sa invat sa ma exprim constructiv si non-violent. Si rezultatele se vad. Dar e nevoie ca ambii parteneri sa traga la aceeasi caruta cum ar veni….
Copiii participa, pt ca nici noi nu avem cu cine sa-i lasam, si le explicam ce se intampla: mama si tata se cearta, sunt suparati sau tristi, discutam pt ca nu reusim sa ne punem de acord, dar sa nu-si faca griji pt ca tot noi vom rezolva problemele. Niciodata nu dam vina unul pe altul sa nu il vorbim de rau pe celalalt fata de copii.
Posibil pe langa subiectul articolului: pt cei care vor sa invete sa se certe ‘mai bine’ si nu vor sa mearga la terapie sau vor sa mai incerce pe langa terapie si alte strategii: Aaron Beck “Iubirea nu este de ajuns”.
Certurile ca certurile, dar sa vezi cand se bat cum e!
Am crescut cu o mama impulsiva si agresiva si un tata slab si fricos. Tin minte si acum cum il fugarea prin casa ca sa-l altoiasca, in timp ce eu cu sora mea stateam cuminti in camera noastra, prefacandu-ne ca dormim. Odata i-a spart ochelarii de vedere, alta data a zbierat la el facandu-l “onanist” , “labagiu” pt ca l-a prins uitandu-se la un film sexy. Alta data, din furie, i-a rupt banii (bancnotele) apoi cand si-a revenit, se straduia sa ii lipeasca la loc. Toti banii stateau la ea desi el castiga mai bine. El trebuia sa-i ceara ei cand avea nevoie.
Cu toate ca nu exista respect din partea ei, el a refuzat sa divorteze.
Eu am acumulat multa furie si ura pe mama, din cauza modului cum se comporta cu tatal meu (si nu numai) care era un om extrem de bun. Mi-as fi dorit sa aiba mai mult self esteem si sa divorteze, sa-si refaca viata alaturi de o femeie care sa-l merite. Nu mai zic ca noi nu suntem copiii lui biologici sau adoptivi, cu toate astea ne-a crescut ca si pe copiii lui.
Din momentul in care tata a inceput sa castige f bine si ea statea acasa (practic o tinea in puf), bataile au incetat, certurile s-au imputinat. Dar erau ca doi straini, nu aveau ce comunica unul cu altul. Tata venea seara acasa, se afunda in calculator, in timp ce mama se uita la tv. Fara sa vorbeasca. Cam asta a fost rel lor pana cand moartea tatalui meu i-a despartit.
Nu sunt de acord cu agresiunea intre parinti, de fata cu copiii. Fie ea fizica sau verbala. Pe mine m-a marcat.
Si nu cred ca exista cearta constructiva, poate f rar, pt ca asta ar presupune ca amandoi sa aiba o stapanire de sine si evolutie psihica extraordinare.
Uite, noi nu ne certam cu țipete şi cuvinte urâte, înjurăturile şi jignirile chiar nu intră în discuție. Cred că mai degrabă când unul este prea turat celălalt face paşi în spate, adică stă şi ascultă of-urile celuilalt. Cel târziu a doua zi dialogăm şi trecem mai departe. Ei bine, puştiul nostru nu suportă nici măcar o situație tensionată, ar fi cumplit pentru el de ne-am certa de-a binelea. O fi luat teama asta de la noi, părinții noştri se certau când eram mici, ai mei s-au şi despărțit, ai soțului, nu. Îmi aduc aminte cum mi se strângea stomacul de frică …