Se ceartă de peste 87 de ori pe zi. Se ceartă cam o dată la trei minute. Se ceartă chiar și când se înțeleg bine. Se joacă frumos, eu îi ascult bucuroasă (în sfârșit, copiii mei sunt fericiți împreună, yeaaaah) și brusc, o dată la trei minute, indiferent unde suntem, ce facem și care e starea lor de spirit, îi aud:
– M-ai atins! Cere-mi scuze.
– Scuze. Dar și tu ceie-mi scuze.
– Eu nu am făcut nimic.
– Bine, atunci nici eu n-o să-ți cen data viitoae.
– Ba nu.
– Ba da.
– Lasă-mă.
– Tu iasă-mă.
Peste cinci secunde:
– Vrei să ne mai jucăm?
– Da!
Și de la capăt.
Se ceartă din orice.
– Nu te mai uita pe geamul meu.
– Nu ai voie în camera mea.
– Ai atins jumătatea mea de banchetă din spate.
– Ai respirat aerul meu. Dă-l înapoi.
– Eu am zis primul!
– E am (insert aici orice obiect real sau inventat) cel mai mare!
– Eu am făcut mai bine!
Ani de zile m-am enervat la fiecare contră din asta pe care o vedeam inutilă și interveneam:
– Nu vă mai certați.
– Iar începeți?
– Măi, dar dacă vă enervați așa de grav de ce mai stați aici împreună?
– Mă doare capul, vă rog să nu vă mai scoateți ochii.
Multe intervenții inutile și cutii de Magne B6 mai târziu, sunt doar uimită de inventivitatea de care amândoi dau dovadă când e cazul să se enerveze pe celălalt. Știu că de fapt competiția asta e despre mine în mare parte, dar și despre ei, despre nevoia lor de a învăța să gestioneze situații tensionate, de a-și domoli nevoia de a câștiga (care în cazul lor pare nativă), despre dorințalor de a-și negocia relația, limitele unul cu altul. Școala vieții, cum ar veni, fără să fie nevoie de mine să predau.
Uneori mai vin la mine ca la judecătorie:
– Maaami, să știi că Ivan a zis că…
– Te rog să-i spui lui ce te deranjează, că eu nu-s curte de judecată, sunt scriitor. Dacă vrei pot să scriu ceva despre cearta voastră. De la ce a pornit?
– Nu mai știu… Lasă că oricum nu era important.
Și gata.
Pe ei nu pare să-i deranjeze să meargă la școala asta fără pauză, așa că m-am forțat să stau deopare. Nu se lovesc niciodată (caz în care aș interveni), doar își spun lucruri din cele de mai sus (fără jigniri, amenințări, Școala dă rezultate bune). Așa că aia e, să se descurce. 🙂
În concluzie, situația e așa:
– Sofia, tu îl iubești pe Ivan? întreabă tatăl copiilor, aparent dezinteresat, dar foarte interesat.
O aud bolborosind pe covor:
– Of, deloc nu-mi plac discuțiile astea.
Taică-său nu se lasă:
– Zi, Sofi, da sau nu?
Îmbufnată, răspunde:
– Când ne certăm nu-l iubesc, când nu ne certăm, da.
Ivan șoptește de pe partea cealaltă de canapea:
– Eu o iubesc pe Sofi și când ne centăm, dan mai puțin.
Frați. Ce rău îmi pare că n-am avut și eu unul. 🙁
5 si 2 ani. Azi, pentru prima data, am stat deoparte privindu-i cum se ciondanesc. Si ce sa vezi, s-au impacat singuri, au dato-n ras si au continuat joaca impreuna. Cred ca interventia noastra ii intarata si mai tare. Nu vorbesc despre situatii in care se lovesc, evident.
Hai ca am ras! Sunt adorabili
Intre mine si surioara mea, este o diferenta de varsta de aproximativ 12 ani. Eu sunt „cea mare”, ea este proaspat posesoare de buletin, are 14 ani…Ii multumesc in fiecare zi Divinitatii pentru ca mi-a oferit-o! Ea este motivatia mea si ii multumesc pentru ca atunci cand am ramas singure pe lume, cand parintii nostri au devenit ingeri, ea mi-a fost forta! Ii multumesc pentru ca imi este sora, fiica, prietena!
Ivan e precum Milla. :))
El isi iubeste sora si cand e suparat pe ea.
Neconditionat.
Ivan este mai bun la suflet decat Sofi! Probabil nu esti de acord dar asta e!
E al doilea! Si Amalia il divinizeaza pe frati-su, si cand primeste un cot de la el, ea rade cu gura pana la urechi.
Nu e musai sa fie asa, la mine si al doilea e capos, se cearta si se bat parte-n parte si parca mai des cedeaza cea mare. Ea are 3 ani jumate, el aproape 2.
Dacă bun la suflet e opusul lui „rău”, mi se pare exagerată tare afirmația.
Pentru că implică că celălalt COPIL e mai rău.
Ori când vorbim de copii de vârsta asta răutatea e ceva ce nu e înăscut. E vorba de temperamente și personalități diferite.
Un om devine rău și hâtru în urma influenței mediului.
Adevarat, opusul lui ”bun” este ”rau” dar eu nu am spus ca Ivan este bun la suflet (ceea ce ar fi intradevar ar fi rezultat ca Sofi e rea la suflet) eu am spus ”Ivan este mai bun la suflet decat Sofi” ceea ce este cu totul altceva! Nu-mi rastalmaci cuvintele!!!
Mirona, cred ca exista totusi o predispozitie inspre a fi mai conflictual, mai perseverent in conflict, inspre a fi mai impaciuitor, mai cooperant.Sigur ca.mediul ” face” multe, dar asa clar se vad predispozitiile de la varste mici…
Ii fain sa ii frați dar și singur la părinți e mișto?
Să vezi cum e când se ajunge la chestii gen „pe frate-miu aţi avut bani să-l ţii la nu ştiu ce şcoală particulară” sau „pe el l-aţi ajutat să se ducă la facultate nu ştiu unde”.
Asta cu facultatea e sursă de conflict într-o familie pe care o ştiu.
Cu şcolile particulare e o modă mai nouă, dar nu cred că e o discuţie imposibilă, la vârste mai mărişoare.
Ai mei sunt oleacă mai mici. Deocamdată doar pe cea mare o aud cu „lasă-mă în pace!”. Dar le trece repede.
Uneori îmi spune că nu are chef de fratele ei acum. O asigur că e perfect normal și o rog să îi explice lui să o lase în pace.
Zilele trecute, când nu eram eu in raza lor vizuală, ea l-a lovit pe el din greșeală. Apoi și-a cerut scuze și l-a pupat.
Ăsta mic când o vede supărată se duce și îi dă jucării sau o ia în brațe.
Toate bune si frumoase, dar ce ne facem cand, dupa cateva contradictii, cel mic incepe sa tipe si sa-l loveasca pe cel mare, pentru ca „ba nu, eu” ? Nici eu nu intervin in certurile dintre ei cand nu se ajunge la tipete sau lovituri, dar la noi au trecut demult certurile astea „cuminti”… Si nu mai stiu cum sa fac sa-l potolesc pe cel mic. Poate ma ajutati putin 🙂