Terminaserăm micul dejun și rămăseserăm doar noi doi la masă. Omul plecase la serviciu, Sofia se juca pe covor cu un tren. Ivan a curățat farfuria de ou cu o bucată de pâine, apoi m-a privit fix și m-a întrebat:
– Mami, e adevăiat că unii păinți își bat copiii?
– Da, puiule, din păcate, se întâmplă.
Mă privește neclintit.
– De ce?
– Pentru că uneori părinții se enervează și nu se mai pot stăpâni. Pentru că poate și ei au fost loviți de părinții lor când erau mici și așa au învățat ei că se cresc copiii. Că așa faci copilul să te asculte.
Bea apă din paharul plin.
– Dan, mami… cum îi bat? Adică… cu ce? Cu sabia?
Îmi vine să zâmbesc. Copilul nu pricepe detaliile tehnice… Îi răspund serios, știu că pentru el e o discuție serioasă.
– Cu palma.
– Dau cu panma în copin? Unde dau?
Mă uit la ochii lui rotunzi și limpezi, la fălcuțele lui ca două jumătăți de măr copt, la părul lui moale și bogat.
– Peste obraji. La fund. Peste mâini. Alteori îi trag de păr sau de urechi sau de haine sau îi împing.
Mă opresc aici. Nu e cazul să-i spun acum de curele, bețe, furtunul de la mașina de spălat (era foarte la modă pe vremea copilăriei mele).
Aștept cu inima strânsă următoarea întrebare. Care nu mai vine. Băiețelul se șterge la gură cu șervețelul.
– Știi că eu n-o să fac niciodată asta, da? N-o să te lovesc niciodată.
– Știu, îmi zice foarte firesc, aproape plictisit de remarca mea. Pe care n-am mai rostit-o niciodată până acum.
Mă gândesc la multele momente în care mi-a venit să-l lovesc. Nu mai departe de acum o săptămână, când eram la mama într-o mică vacanță. El era furios, nu mai știu de ce, și a trântit ușa, l-am rugat să nu mai trântească, pentru că dormea bunica mea în camera alăturată, dar apoi am auzit iar ușa trântindu-se și m-am repezit spre el super furioasă, am deschis ușa în trombă și-am întins mâna spre el. Vedeam roșu în fața ochilor. Te-am rugat să nu mai trântești, am zis printre dinți, cu mâna ridicată deasupra lui. El stătea ghemuit după ușă, cu capul în jos. Nu mi-a văzut mâna ridicată, din fericire. Dar mi-am văzut-o eu. M-am oprit acolo așa, cu mâna în sus, cu pulsul în gât. Doarme bunica, i-am zis. Eia cuient, mami, n-am vut să tântesc, mi-a zis cu voce mică de tot.
Chiar era curent, deschisesem toate geamurile să intre aer curat, iar eu eram nedormită de multe zile, stresată cu niște mărunțișuri, bunica dormea dincolo. Și pentru toate astea am fost aproape să-l ating. N-am făcut-o. N-o s-o fac niciodată. Dar îmi vine, și mi-a venit de multe ori.
El știe că n-o să-l lovesc. E sigur de asta. Pentru el, e normal să fie așa. Da, ne enervăm cu toții deseori. E uman. Dar nu facem rău altora. El încă învață lecția asta, mai dă din mâini și din picioare când e supărat, nu-l las niciodată să lovească și-i arăt mereu cum fac eu când mă enervez foarte tare.
Cum fac când vine furia cea mare? Am mai scris despre asta aici. Reiau, pentru că mi se pare că avem nevoie cu toții de soluții pentru furie. Suntem, majoritatea, stresați, alergați, frustrați, răniți. Nu putem împiedica furia să vină, dar o putem gestiona. Se poate, pe cuvânt că da.
0. Pasul esențial: mă îndepărtez de copil. Chiar dacă furia mă ispitește să mă duc peste el, să-i arăt eu cine-i șeful aici, să-l învăț minte, să nu mai facă, mama lui de copil, mă îndepărtez de copil. Nu în altă cameră dacă el e mic, nu ies din casă, doar pun ceva distanță. Patru metri, să zicem.
1. Scot din calcul din start varianta lovitului. Nu există. Pur și simplu NU POT face asta. Așa cum nu pot lovi un om care mă supără în trafic, pe soț când mă face să vreau să-l pulverizez în neființă, NU POT LOVI copilul. Pentru că e imoral și ilegal. Pentru că o să-l doară și o să-l sperie, o să-l deruteze și o să-l facă să-și piardă încrederea în el și în mine. Nu am voie să fac asta. E nevoie să caut altceva.
2. Îmi spun că e normal să mă înfurii, ca să nu mai adaug și vinovăție la tot scenariul, pentru că vinovăția e gaz pe foc. Toți se înfurie. Nu sunt un om rău pentru că simt furie. Dar…
3. Sunt adult. Sunt responsabilă pentru ce fac. Nu furia mă are pe mine, nu ea mă conduce, deși, vreme de 90 de secunde maximum, creierul meu, partea rațională din el preia controlul. Eu sunt tot acolo. Eu am furie, nu furia mă are pe mine. Te văd, furie. Te văd și te las să te duci. Au trecut deja 20 de secunde. Încă un minut, poate mai puțin, și trece.
4. Verbalizez și respir adânc. Sunt foarte furioasă. Îmi vine să fac lucruri rele. N-o să le fac, nu am voie, eu am puterea și controlul. Mai trec 20 de secunde.
5. Mă mișc, mă agit, dau din mâini și din picioare. Mișcarea disipează toată tensiunea negativă, trec și restul de secunde. Gata. Ai trecut cu bine și peste furia asta.
6. Mă gândesc la ce s-a întâmplat. La ce m-a scos din sărite de fapt. De cele mai multe ori, eram deja nervoasă dinainte, pe ceva ce nu avea legătură cu copilul. Fie o discuție neplăcută cu un partener, fie un comentariu idiot pe facebook, fie un eșec de-al meu în ceva legat de job, fie oboseala, fie lipsa de pauză.
7. Vorbesc cu copilul despre ce s-a întâmplat. Îmi cer scuze dacă am ridicat tonul sau m-am purtat ciudat. Explic ce am simțit. Copilul înțelege astfel că și mama e om, că furia e firească, și a mea, și a lui, că există căi neagresive de a gestiona furia, că e în regulă să îți ceri scuze și că e important să înțelegi ce s-a întâmplat, ca data viitoare să poți gestiona și mai bine.
8. Îmi dau un premiu (mental sau concret) pentru că am reușit să rămân în control. Contează enorm pentru starea mea generală de bine să știu că nu am depășit linia. Pentru că o singură palmă e doar prima dintr-un șir lung. Un tras de păr e doar primul. Nu vreau să încep să-mi sperii. să-mi rănesc și să-mi îndepărtez copilul. E cel mai iubit om din lume pentru mine. Mă iubește ca pe Dumnezeu.
Nu vreau să le fac asta copiilor mei. Pot să îmi gestionez furia. Nu e ușor, e înfiorător de greu uneori. Merită, însă.
9. Vorbesc cu un adult despre asta. Poate fi o prietenă cu copii de vârstă apropiată cu ai mei, soțul, mama, terapeutul. Vorbesc deschis despre cum m-am simțit, ca să pot primi acceptare și validare că nu sunt un om rău că m-am înfuriat. Avem nevoie să ne iertăm ca să mergem mai departe fără vinovăție, doar cu responsabilitate. Data viitoare voi face mai bine.
S-a ridicat de la masă mulțumit. S-a dus la Sofia și i-a zis:
– Vei să ne jucăm de-a mama și de-a copinun? Și mama să în tagă pe copil de păn?
Sofia l-a privit mirată.
– Nu, de ce să ne jucăm așa ceva?
– E doan o imaginație.
– Nu. Mai bine cu trenul.
– Da, hai cu tenul.
Alte strategii de a crește cantitatea de răbdare am pus aici.
Sursa foto: mama furioasă via Shutterstock.com
Imi place ca nu ascunzi ca iti pierzi rabdarea. Ma bucur ca o poti controla. Si eu patesc la fel. Sper ca sa ma pot controla mereu.
Mai citește o data, nu este vorba de control adică blocarea emoției, ci contrariul : o recunoști, o accepți și aștepți să treacă. Controlul nu este bun, aduce după el tot ce înseamnă OUT OF CONTROL
Credeam ca sunt singura care are momente de genul. Desi reusesc sa ma controlez, sentimentul de vina tot acolo e…
Nu esti singura. 🙂 Chiar nu.
Cat am citit articolul, am avut „pielea de gaina”, m-au trecut fiorii de cateva ori, si chiar mi-au dat lacrimile.
Pentru ca atat de bine ati descris trairile pe care le avem noi, ca parinti.
Eu mi-am promis ca baietelul meu nu va sti ce inseamna sa il lovesc. M-am gandit ca eu, ca adult, nu as putea sta langa un sot care ma loveste. Nu as ierta nici macar o palma. Daca eu, ca adult nu as ierta acea palma, de ce copilul meu mic si neajutorat ar trebui sa ma ierte pe mine pentru asa ceva?
Asa imi controlez furia, ma gandesc cum este relatia mea cu sotul meu, nu tipam unul la celalat, pentru ca tipatul genereaza furie si frustrare… De ce sa tip la copil, daca mie nu imi place sa se tipe la mine!?
Ma pun mereu in locul lui si furia dispare ca prin minune.
Baietelul meu este o minune de 1200 gr, care a stat 2 luni la incubator si m-a ascultat cand l-am implorat sa ramana langa mine. A ramas si pentru asta il voi respecta si aprecia in absolut orice moment al vietii lui.
Ioana, îți mulțumesc ca in continuare abordezi subiecte de genul asta. Cat timp inca se întâmplă in lume asta, avem nevoie sa aducem asta in discuție. Îți multumesc! Îmbrățișări!
Oooo, si mie imi vine! Si inca cum. Prima data m-am infuriat pe ea ma 7 luni cand insista sa ma muste de sfarc. Si cand mi-am dat seama ca m-am infuriat pe un copil de 7 luni, mi-am tras un perdaf, m-am repozitionat si autocontrolul a intrat in functiune.
Am avut si periada de BFA la inceputul alaptarii in tandem. Cred ca aia a fost cea mai grea perioada de pana acum in relatia cu cea mare. Dar am trecut peste. Si cand am reactionat prea cu bruschete mi-am cerut scuze intotdeauna.
Noi facem misto de parte cu bataia prin casa si copiii au inteles ca la noi in casa e o gluma, stiu ca nu batem pe nimeni, nu ne tragem de par etc. Dar au vazut copii „atinsi’. Si m-au intrebat de ce…
Au trecut acus’ 5 ani de cand am copil si am simtit ‘nevoia’ sa o rup in doua de cel putin cateva zeci de ori. Pentru ca istoric personal nasol, pentru ca furie, pentru ca asa ni s-a spus mereu ca este normal, ca doar nu copilul ne conduce pe noi.
Dar nu am facut-o.
Culmea, asa nebatuta, fie-mea se comporta exemplar in majoritatea cazurilor. CAnd nu o face este plictisita/flamanda/obosita. Si, de cele mai multe ori, cand simt nevoia aia sa o ‘pun la punct’, de fapt eu sunt obosita, nervoasa dinainte de eveniment etc. De ce sa ma razbun pe copil, cand am eu o zi aiurea?
Eu încerc sa fac ceva când începe sa mi se umple paharul și sa devin iritată. O pauza, un pic de sport, ceva. Eu lucrez mult sa nu fiu agresiva cu alții, cu băiețelul meu știu ca nu o sa fiu. Cred ca o singura data m-am prins in gândul ca l-as pălmui, nu îmi aduc bine aminte acum situația, dar știu ca gândul a trecut in secunde. Nu are decât 2 ani jumate. Dar mi-am promis mie ca nu o sa ridic vocea, nu o sa ma uit urat la el, nu o sa îl pedepsesc, lovesc, învinovățesc , etc. Frica are consecințe teribile asupra unui copil. Și dacă îți e frica de părinți, de cei care ar trebui sa te iubească no matter what, ai pierdut deja startul. M-a ajutat mult sa ma educ de efectele astea ca sa știu ca trebuie sa fac tot sa nu ajungem acolo.
Cred ca parintii ar trebui sa primeasca si cateva sfaturi despre ce anume sa faca in locul bataii. Bataia e o „metoda” de educare f eficienta, este comoda, nu necesita prea mult efort din partea parintelui. Insa are consecinte nefaste asupra copilului si a relatiei lui cu parintele, dar pe moment chiar este eficienta. Stii cum ziceai sa nu zici „NU” copilului ci sa ii dai indicatii ce anume sa faca? Ei, cam asa ar trebui abordati si parintii. Cel mai probabil acei parinti care bat in mod regulat nu au alternative sau nu vor altceva. Imi place insa ca recunosti ca exista momentele alea de „limita”, cand este posibil sa reactionezi violent: sa tipi, sa trantesti, da lovesti. Si eu le am, si au fost dese mai ales cand era copilul mic si eram cu nevoile pe minus (somn, mancare, socializare etc)
Imi plac atat de mult articolele tale.Si eu sunt pe punctul de a-mi pierde rabdarea uneori.De multe ori ,asa cum ai spus si tu,furia e provocata de altceva,nu de copil.La cat mai multe articole frumoase.Esti grozava.
Cred ca multe dintre noi, mamele (daca nu toate), avem astfel de momente. Este linistitor pentru psihicul nostru sa auzim ca nu suntem singurele. Dupa ce trece momentul de furie, intervine vina, ni se pare ca am esuat si ca, desi copiii sunt viata noastra, paradoxul ca tot ei ne innebunesc uneori este echivalent cu a nu fi o mama buna. Momentele in care am putut gedtiona o astfel de criza cel mai bine sunt cele in care, daca incepea un tantrum sau o cearta intre copii, gaseam forta, calmul si simtul umorului pentru a le canta „Nu fi suparat, ca nu e bine/ Nici pentru cei din jur, nici pentru tine!/ Numara usor pana la 10/ Si poate poate-asa supararea trece./ 1, 2, 3…10” . 😉 Chiar functioneaza daca o faci din suflet, ca pe o joaca. Dezamoseaza conflictele si, mai ales, o calmeaza pe mami… 😀
Mie mi-e din ce in ce mai greu sa ma stapanesc sa nu o lovesc…mai ales ca si ea ma loveste…cu forta chiar. are 5 ani.
„reteta” de mai sus…pasii aceia…nu merg la noi. De la pasul 0 e un esec…pt ca eu incerc sa ma indepartez si copilul mai rau face: urla si mai tare, ma trage de haine, se urca pe mine…etc…
ma las jos pe vine, la nivelul ei si o intreb ce doreste, de ce nu poate sa vorbeasca si ea ca toti oamenii, fara sa tipe. nu vrea nimic…adica vrea sa vin, dar nu vrea…offf
am ajuns sa fiu marioneta ei doar ca sa nu o mai aud tipand si urland…dar nici asa nu e bine…ca nu trebuia sa fac nu stiu ce…
e un mare haos…ma astept sa ma trezesc la usa cu politia in orice moment cu reclamatii de la vecini…sau cu asistenta sociala…
poate e doar o perioada, poate va trece…dar cand? 🙁
Fie-mea a avut o perioada mica de agresivitate din asta, dar ii zic ‘cine se iubeste nu se loveste’. Si o zic de multe ori, pana incepe sa se amuze de rima mea. Adaug uneori ‘ci se pupaceste’ si incep sa o pup peste tot, asa ca se calmeaza.
Buna Claudia,
Ma intreb daca din dorinta de a nu fi violenta si nerespectuoasa cu fetita ta, poate eziti sau iti este frica sa ii pui limite ferme? Uneori copiii fac crize de plans tocmai pentru ca au nevoie sa stie ca noi suntem „in charge” cum ar veni.. Oare din cauza faptului ca nu vrei sa o auzi tipand si urland (pt ca e extrem de obositor uneori) ai cedat in momente cand fetita ta ar fi avut nevoie de fermitate?
Iti dau un exemplu: intr-o seara fetita mea de 6 ani voia TV. I-am pus o limita ferma si binenteles ca a urmat o criza de plans, intensa pt ca era dupa zi de gradinita. Am stat cu ea si i-am pus in cuvinte supararea, cu rabdare si calm, pana a trecut furia. Si cand s-a descarcat cat a avut nevoie, a redevenit senina si vesela si a uitat complet de TV.
Poate in cazul tau, pt a evita urletele intense, cedezi… si atunci copilul nu mai are ocazia sa se descarce complet si sa obtina de la tine ceea ce are nevoie cu adevarat (siguranta ca atunci cand vine furtuna mama nu se pierde cu firea, e un adult care prin calmul lui imi arata ca e ok sa urlu, sa ma descarc pt ca el ma protejeaza si ma accepta). Si intra intr-un cerc vicios, cand va cauta tot felul de motive (evident ca NU intentionat) pt a declansa o criza… si pt a-si implini nevoia de baza, care e descarcarea de frustrarile acumulate peste zi sau din timpul sapt.
Iti dau mai un exemplu, vazut de mine, la o prietena. Am vrut sa iesim la o cafea si fetita ei de 4 ani plangea ca nu voia ca mama ei sa plece. Iar prietena mea, in dialogul cu fetita, o intreba: Pot sa ies un pic cu Andra? Ma duc sa beau o cafea si apoi vin…Am nevoie si eu de timp liber, da?
Si evident ca fetita, pe umerii careia i se punea o responsabilitate prea mare, raspundea cu NU si cu urlete tot mai intense. Mama ei, din dorinta de a o respecta, ii pasa o raspundere prea mare: cea de a-i da voie sa plece.
Ai tot dreptul sa ii arati fetitei tale care sunt limitele tale: ca nu iti place deloc sa fii lovita si ca nu ii vei permite asta. Arata-i aceste limite cu fermitate si raspicat dar cu blandete, inainte sa ajungi sa clachezi (pe buna dreptate) si sa raspunzi agresiv… Mie mi-a fost mereu teama ca daca da in mine cu putere, nu ma voi putea abtine sa nu dau inapoi. Si de aceea am impus limita f clar (adica oprind-o fizic). Maii are momente rare cand da in mine cu mana, dar nu ma doare si atunci ii reamintesc limita mea. Eu nu ii spun niciodata ca e „gresit” sau „rau” sa loveasca. Ii spun doar ca ma doare pe mine si nu imi place deloc.
Intrebarea care-mi vine in minte citind randurile tale este: Tu ai grija de nevoile tale? atunci cand acorzi atentie acestor nevoi, te simti cumva vinovata? Cat de des te invinovatesti legat de copil si de maternitatea ta? Pot parea fara legatura cu crizele fetitei, dar sa stii ca au legatura…
Buna Andra,
Eu nu am probleme cu limitele…la noi limitele sunt puse si fetita mea nu face crize cand i le impun (cu blandete). De ex daca ii spun care are voie TV 30 de min, stinge singura tv-ul cand ii spun ca au trecut cele 30 de min. La fel si cu dulciurile, sau cu lucrurile pe care si le doreste din magazine, etc. La noi problemele apar din motive stupide. Incepe sa urle daca cobor eu scarile inaintea ei, sau trag apa la wc in loc sa o traga ea, sau daca aprind eu lumina si vroia ea sa o aprinda…sau tot felul de chestii de genul asta la care nu am cum sa pun limite…pt ca nu sunt tot timpul aceleasi. Adica are momente in care vrea sa aprind eu lumina sau sa trag eu apa…sau sa deschid eu usa…si atunci tipa ca eu trebuia sa fac nu stiu ce lucru…
Sincer, nu mai stiu cum sa o abordez…incerc sa nu-i dau apa la moara, dar nici nu stiu cum sa fac sa nu mai urle…pt ca ne-a facut pe toti cu capul…
ok, deci nu e asta cu limitele… inca o intrebare: crizele astea de care spui sunt zilnice? apar zilnic motivele astea stupide? ai citit cumva despre „broken cookie”?
cand ai mei au cate un „broken cookie” nu incerc sa-i opresc ca sa termine rapid din urlat si nici nu dau explicatii, ci doar empatizez cu ei: esti suparat ca ti s-a rupt biscuitele? tu vrei sa il lipesti la loc? si te-ai suparat pt ca nu poti? da…stiu…nu se mai poate lipi si nu-ti place asta… hai la mama in brate… Si apoi tac, si stau cu copilul cat are nevoie. Am facut asa de cand erau mici, sub un an si am observat ca cu cat empatizez cu ei in felul asta, cu atat scad crizele in intensitate si in frecventa de-a lungul timpului.
Da. Crizele sunt zilnice…si din cele mai diverse si stupide motive…cand e obosita am observat ca se declanseaza si mai repede. Cateodata empatizez si eu cu ea.. dar nu pot tot timpul. E f obositoare… Nu am citit de „broken cookie” dar inteleg ce vrei sa spui… Nu pot enpatiza daca incepe sa urle ca i am scos o sanda din picior si ea zice ca nu trebuia…pt ca trebuia sa se descalte… Sau cand trag apa la toaleta…pt ca trebuia sa o trag..etc. sunt lucruri care trebuie facute intr un anumit fel…si ea stie, dar cateodata nu vrea. Acest „nu vreau” probabil ca e specific varstei…dar nu mai rezist cu atatea urlete. A ajuns sa deranjeze tot blocul…si eu nu mai stiu ce sa i spun ca sa inteleaga. Nu vreau sa o lovesc desi cateodata ma intreb daca nu cumva ar fi mai bine sa o aud urland ca o doare fundul de la palma mea decat sa urle din motive stupide…
Claudia, si eu am trecut prin episoade similare cu fetita. Aceleasi motive de suparare, ca ea ar fi vrut altfel. La noi a ajutat mult sa ii explic ca nu ghicesc gandurile si ca nu pot sti ce isi doreste daca nu imi spune. I-am povestit ca atunci cand era bebelus reuseam sa imi dau seama, dar atunci si nevoile ei erau putine: papa, somn,joaca, schimbat scutecul.Si am inceput sa numaram dorintele ei acum si ne-am amuzat copios de cat de multe erau. I-am reamintit ori de cate ori a mai facut astfel de scene. Si am stabilit reguli foarte clare cine si ce face: „deci, de-acum tragi tu apa,da?”, Te incalti singura si daca ai nevoie de ajutor imi spui”. Si a fost nevoie sa fac un pas in spate si sa o ajut doar atunci cand mi-o cere.
Ai descris exact povestea mea. Am un baietel de 5 ani care face la fel si o fetita de 2 ani care vede tot ce se intampla si imi e tare teama sa invete ca asa e ok. Inca mai caut solutii , inca incerc sa il fac sa verbalizeze mai mult. Multa bafta!
Și eu am trecut printr-o perioadă asemănătoare, deși băiețelul meu are doar 3 ani jumate. Ce a funcționat la noi a fost să mă cobor la nivelul lui și să îl întreb dacă e obosit și a avut o zi grea, dacă vrea un pic în brațe să se liniștească. Dacă lovește, îi spun clar că nu îl las să mă lovească și de astă mă depărtez de el.
După ce se liniștea, îi spuneam că dacă vrea el să facă ceva, trebuie să spună înainte: vreau eu să fac asta. Și dacă totuși nu s-a întâmplat ceva exact cum a vrut el, e in regulă, lucrurile se pot întâmpla în altă ordine. Dacă vrea neapărat să stingă el lumina, poate să o aprindă și o stingă din nou. Încerc pe cât posibil să îl întreb dacă vrea el să ridice ceva ce a căzut, dacă închide el ușa, dacă își strânge singur jucăriile sau are nevoie de ajutor etc.
De câteva săptămâni e mult mai bine, se mai supără foarte rar din motive de genul ăsta și ne spune când vrea să facă el ceva. Dar nu s-a întâmplat peste noapte, am repetat aproape în fiecare zi aceleași idei.
De ce nu vorbesti cu ea dupa ce trece? In ziua aia e prea proaspat. A doua zi de exemplu.
Ea va fi calma, tu la fel. Surpinde-o, du-o in alta camera, in parc, la o terasa, intr-un leagan, oriunde unde sa fiti doar voi doua, cu ceva bun de mancare si pasnice. Fa asta saptamanal.
Propune-i o solutie. O modalitate sa rezolvati conflictele. Ce parere are ea de asta. Se simte bine cand tipa? Cum se simte? Ce ar vrea?
Alternativ, gaseste-i o activitate fizica. Sarit coarda. Mers la inot, la basket, cules castane, orice ar fi ok cu tine si ea.
Am incercat. Nu merge. Adica vorbim, promitem ca nu mai tipam, ca cerem ca oamenii normali ce vrem…ca vorbim pe tonuri joase…si la nici jumatate de ora apare unul dintre factorii declansatori si totul este uitat…iar urla…si nu se mai opreste
Si eu trec prin asemenea momente de furie.
O schimbare a fost cand am asociat furiile mele de amintirile din copilaria tipurie, flashuri – realmente eu copii automatic reactiile mamei. Lucrurile s-au imbunatatit in mintea mea – imi repet ca nervii mei sunt ai mei, copilul e alta entitate, sa fac tot posibilul sa ma opresc/calmez/respir/ies putin.
Nu imi imaginez sa-mi bat copilul, e ceva total abstract pentru mine. Desi parea o chestie foarte reala, la inceput, mai ales avand in jur astfel de exemple. Cred ca, dupa ce trece o etapa, o varsta critica, nu mai exista asa ceva in mintea parintilor – care au fost si ei batuti. Pentru ca imi imaginez ca, cei care nu au fost batuti, nu iau in considerare bataia ca o optiune.
Scrii mult despre bataie si violenta fata de copii si faci foarte bine. In Romania sunt mult mai preponderente decat in alte societatii – observatie personala. Si se urla mult la copii in Romania, am observat asta cand am fost cu fiica-mea in tara si ramaneam eu mirata de agresivitatea parintilor. Se ameninta mult cu datul la tigani, ceea ce pentru mine e total aiurea, nu doar rasist.
O, Doamne! Iti multumesc ca ai avut inspiratia sa ne vorbesti iar despre furie… e greu! Imi cer scuze pentru ton, pentru gesturi, pentru tot… si imi tot repet ca data viitoare va fi mai bine! Mai am de invatat… Multumesc ca imi arati ca nu sunt o mama rea ci o mama care se straduieste!
Primul pas pe care il fac eu cand ajung la limita si simt ca mai am un pic si dau in copii, e sa ma odihnesc. Sa mananc bine si sa dorm, sa inchid tableta, sa ma deconectez de tot ce am de facut, sa chem ajutor la curatenia in casa, sa uit de telefon.
Am facut de asemenea o intelegere cu partenerul: cand unul dintre noi se transforma in monstru, intotdeauna celalalt va lua partea copiilor. Copiii sa nu ramana niciodata descoperiti, cu doi adulti aliati impotriva lor.
Baietelul meu cel mare a vazut in jur de 3 ani un episod cu un copil batut si i-a starnit curiozitati. I-am explicat ca nu respectivul parinte greseste, dar i-am povestit si ca bataia era o metoda de disclipinare des intalnita cand eram eu si tatal lui copii. M-a intrebat atunci daca si eu am fost batuta. I-am raspuns sincer ca da. M-a luat in brate si mi-a spus cu cel mai dulce glas: -Mama, imi pare foarte rau ca ai luat bataie.
Si eu am momente in care furia emare, regasesc in ea “amintiri din copilarie”, dar candoarea acestui moment mi-a ramas in suflet si imi aminteste mereu de ce merita sa imi controlez nervii cat pot eu de bine. E greu, dar sunt optimista ca generatia copiilor nostri va fi una care va reusi sa schimbe mai multe decat reusim noi, nefiind crescuti cu frica, ci cu incredere in ei si in alegerile lor.
Buna Ioana….am o intrebare conferinta de pe 8 septembrie se poate vedea doar la ora stabilita sau o pot urmari si alta data?
buna, o poti urmari oricand.
[…] Cum gestionez furia cea mare? […]
[…] face furia. De asta ne pierdem controlul. Revin mai jos la asta. Despre furia părintelui am scris aici și aici, dar și în cartea Copilul tău. Părinții tăi. […]