Vrei să fii prietena mea?

– Vrei să fii prietena mea? am întrebat-o pe întuneric, înainte de somn.
Suntem departe de casă, explorăm, urcăm pe munte, descoperim, învățăm împreună despre locurile în care am crescut eu acum trei decenii.
– Eu? Prietena ta? m-a întrebat zâmbind.
– M-aș bucura foarte mult. Uite, putem face împreună jurământul degețelelor mici.

Râde.

– Ce e ăla?
– Uite, ne prindem așa de degețelele mici și ne jurăm prietenie pe viață!

Degețelul ei îl caută pe al meu. Ne strângem tare.

– Gata, acum suntem prietene pe viață, zic solemn.

Mă strânge în brațe.

– De ce vrei tu, mami, să fim prietene pe viață?
– Pentru că îmi place de tine. Ești deșteaptă, bună, mă faci să râd, nu mă plictisesc cu tine niciodată, învăț chestii de la tine…
– Da, cum azi ți-am arătat că ăla era un leandru și să nu pui mâna pe el, că e otrăvitor.
– Exact!
– Mami, și eu vreau să fiu prietena ta. Cu tine mă simt cel mai bine!
– Păi gata, cu jurământul ăsta e oficial. Și când ne e greu, pac, ne întărim jurământul.
– Adică ne strângem cu degețelele?
– Așa!
– E simplu, mami! Ce idee bună ai avut!

A adormit repede după asta.

M-am dus apoi la cel mic, care mi-a spus că vrea să adoarmă pe mine, ca atunci când era mic.
– Mami, când eiam eu mic și mă duia bunta, stăteam aici și-mi tecea?
– Da, puiule.
– Mami, știi ceva?
– Ce?
– Tu ești cea mai iubită din lume.
– Și tu ești cel mai iubit băiețel.

S-a mai foit puțin.

– Mami, ai oasele pia ascuțite. Mă dau jos.
– Bine, te țin în brațe așa, pe o parte.
– Da. Și când o să mai chesc puțin, te urci tu pe bunta mea ca să te simți mai bine.
– Promit!

A adormit cu mâna pe gâtul meu.

Nu sunt întotdeauna doar prietenii mei. Deseori sunt mai mult copiii mei, de care răspund cu viața. Atunci le spun că e important să aibă încredere în mine, că deși nu le place ceva, eu aleg pentru binele lor. Și pentru că suntem prieteni tot timpul, acceptă asta. Că nu le mai pot lua încă o înghețată. Că trebuie să mă țină de mână când trecem pe pod. Când nu e în regulă să mănânce un fruct din pădure. Au încredere în mine.

N-or să aibă mereu, dar acum, când e cel mai important din lume să se știe valoroși, importanți, ascultați și văzuți, îi văd și îi ascult și le spun cât sunt de grozavi. Le spun și când ceva nu fac bine, dar asta nu-i face mai puțin prietenii mei. Toți greșim. Toți merităm iertare. Reparare.

Le greșesc și eu uneori. Mă răstesc, ridic vocea, fac lucruri pe pilot automat. Ei îmi atrag atenția așa cum pot și îmi cer scuze. Ca unui prieten, ca mamei, ca iubitului. Băi, am fost aiurea. O să mă străduiesc mai mult. Îmi pare rău. Iar ei primesc asta și învață că e normal să nu fii perfect. Valoros tot ești, cineva tot te iubește.