Fragment din cartea Nu există părinte perfect, de Isabelle Filliozat, în curs de apariție la Editura Univers
„Nu plânge!”
Care părinte nu a pronunțat aceste cuvinte? Și totuși, de ce bebelușul nu ar avea dreptul să plângă? Plânsetele micuților ne tulbură până-n adâncul sufletului. Ne bulversează atât de mult, încât ne străduim, prin toate mijloacele, să-i facem să tacă. Indiferent dacă le interpretăm ca pe niște mofturi sau ca pe expresia unei suferințe intolerabile, efectul rămâne același: ne sunt insuportabile.
Un studiu științific franco-italian a arătat că iubirea acționează ca un opiaceu[1]. Opiaceele atenuează durerea. Puii de șoarece lipsiți de gena sensibilă la opiacee au mari dificultăți în crearea unei legături cu mama lor. Cercetătorii au observat mai ales că plânsetele, în caz de separare, erau mult diminuate. Aceste plânsete prin care copilul cere ajutor sunt esențiale în formarea atașamentului dintre el și mamă.
Plânsetele sunt esențiale pentru supraviețuire! Ele țin de o atitudine de atașament care întreține apropierea dintre mamă și copilul ei, explică Francesca d’Amato, cercetător la Institutul de Neuroștiințe al CNR din Roma. O demonstrează în studiile ei: componentele chimice care reglează durerea fizică sunt și cele care controlează suferința psihologică provocată de lipsă și de separare.
Când un bebeluș a supt, este curat, nu-i este nici prea cald, nici prea frig și plânge în leagăn, unii părinți îi interpretează țipetele ca pe niște tentative de control și manipulare. „Vrea să-l luăm în brațe!” spun ei ca și cum ar fi ceva anormal. Firește că vrea să fie ținut în brațe! E ceva fiziologic! Îi este înscris biologic în gene: în caz de separare, plânge ca să-și cheme mama, ca să nu fie abandonat. Plânge pentru a supraviețui.
Un experiment[2] asupra primelor patruzeci și cinci de minute de după naștere a măsurat cantitatea de plânsete ale copilului în funcție de cum era așezat: lăsat tot timpul pe burta mamei, așezat într-un leagăn, apoi pe burta mamei și, în sfârșit, pus în leagăn pentru tot acest timp. Rezultatele sunt clare: un copil aflat pe burta mamei nu plânge. Când copilul este pus într-un leagăn, apoi pe burtă, plânge tot timpul cât se află în leagăn și se oprește imediat ce intră în contact cu pielea maternă. În ultima situație, plânge treizeci de minute din patruzeci și cinci!
În multe societăți, copiii nu sunt lăsați să plângă. Femeile sunt adesea uluite să vadă cum ne tratăm noi micuții în Europa. Bebelușii lor sunt purtați permanent în spate, pe șold. Sunt purtați de mamă sau de o mătușă, un frate, o soră.
„Trebuie să-i lăsăm să plângă un pic, să nu reacționăm imediat”, spun unii. Cum stau lucrurile în realitate? Ce spune știința? Rezultatele sunt lipsite de ambiguitate: dacă mama reacționează în maximum douăzeci și patru de secunde după ce copilul a început să plângă, el se potolește în cinci secunde. Dincolo de trei minute, copilului îi ia cincizeci de secunde să se calmeze. Când se dublează timpul de intervenție, durata plânsului crește de zece ori.
Cu cât mama așteaptă mai mult până să intervină, cu atât îi este mai dificil să-l ajute pe micuț să-și reorganizeze emoțiile. Plânsul bebelușilor este foarte greu de suportat pentru mame, ar fi timpul să ne schimbăm convingerile și să le îndemnăm să reacționeze cât mai repede.
Totuși, dacă este important să răspundem la plânsetele de cerere, există și altele, pe care nu trebuie să le potolim, ci să le ascultăm: plânsetele de descărcare. Așa cum noi, adulții, plângem pentru a elimina suferința, iar pe urmă ne simțim mai bine și eliberați, bebelușul plânge uneori pentru a se debarasa de o emoție rămasă în tensiune în interiorul lui. Și el se ușurează, prin plâns, de o apăsare.
Poate părintele să asculte lacrimile bebelușului când își plânge nașterea dificilă? Când plânge pentru că a fost lăsat în grija doicii? Când plânge din cauza unei certe între părinți? Când își plânge fratele geamăn dispărut în timpul gestației?
Este dificil să asculți plânsetele. Părintele se simte dezarmat, neputincios. Singura lui putere, care este uriașă, este de a rămâne acolo, stabil, solid, iubitor, și de a-i oferi bebelușului spațiu ca să-și elibereze spaimele și furiile.
– Plângi, copilaș. Plângi, sunt aici. Povestește-mi cât a fost de greu. Poți să-mi destăinui fricile și furiile tale! Plângi, micuțule!
Nu este ușor să fim atât de senini când propriile noastre plânsete de copii nu au fost ascultate. Țipetele bebelușului trezesc amintirea țipetelor noastre și disperarea asociată cu ele. Proiectăm atunci asupra copilului propriile noastre răni, îi interpretăm urletele ca fiind expresia unei disperări absolute (a noastră). Bebelușul nu simte neapărat acest lucru. Dar uneori este atât de insuportabil, încât trebuie să-i potolim cât mai repede țipetele și lacrimile. Avem iluzia că facem să înceteze durerea lui… În realitate, doar îl împiedicăm să se ușureze de ea. Propria noastră suferință refuzăm noi s-o auzim.
Plânsetele de neoprit ale bebelușilor sunt declanșatori privilegiați ai violenței. „Taci odată?” Părinții ajung până la urmă să-i scuture, să-i lovească… Nu sunt „părinți răi”. Nu-i maltratează din plăcere, ci sunt mânați de o impulsie irepresibilă de a opri țipetele, atât în exteriorul, cât și în interiorul lor. Odată făcut gestul, apare culpabilitatea, iar dacă părintele nu îndrăznește să-și plângă propria tristețe, relația poate fi afectată pentru ani de zile.
Să accepți descărcările emoționale ale copilului nu este ușor. Orice părinte are nevoie de susținere pentru a reuși, precum și, atunci când este prea dureros, să-și revadă propriul trecut.
[1] Bulletin électronique Italie, nr. 25, 6 sept. 2004, publicat de Ambasada Franței în Italia.
[2] Marie-Claire Busnel și Étienne Herbinet (coord.), L’aube des sens, Stock, 1981.
Fragment din cartea Nu există părinte perfect, de Isabelle Filliozat, în curs de apariție la Editura Univers
Sursa foto: bebeluș plâgând via Shutterstock.com
Stii, am vazut anul asta intr-o noapte la TV o emisiune despre animale: erau 2 lei frati, ramasi fara mama, doar ei 2, singuri pe lume. Unul dintre ei intra numai in belele, iar celalalt il tot ajuta pana intr-o seara cand, urmarind o femela, s-a pierdut de fratele lui și atunci a inceput leul sa planga, jumatate de noapte a plans si urlat riscand sa apara alti pradatori si sa aiba si alte probleme, insa, spre norocul lui, pe nesimtite i-a aparut fratele protector. Intalnirea dintre ei a fost emotionanta, atata caldura cata se simtea si pana la urma si-au gasit femele si au avut propria lor familie 🙂 Imi plac mult articolele tale documentate si te rog sa ne anunti cand apare cartea ca vreau sa o am si eu 🙂
p.s.: cand sunt mici copiii, ne plangem noi mamele ca ei plang prea des, dar uitam ca va veni vremea cand vor plange in bratele altcuiva care poate ii va iubi, dar in niciun caz nu-i va iubi cum ii iubim noi.
E minunata cartea, am tot citit fragmentele pe care le-ai prezentat de-a lungul vremii, dar…mai dureaza mult pana apare? Ca tot e „in curs de aparitie”… 🙁
buna, mai dureaza cam o luna.
Buna! Yeeeeeii!! Ce veste bunaaa! Abia astept!
Super, abia aștept
De ceva timp am o dilema: de ce e ‘normal’ sa radem in hohote in public dar vai, e rusine sa plangem?
Nu e o idee buna sa arăți ca ești vulnerabil în fata celorlalte animale din jungla (de beton)