Ieri mi-am scos o măsea de minte care începuse, din nou, să mă doară. De fapt, nici măcar nu mă durea ea. Îmi trimitea, perfid, dureri ascuțite în tot capul, îmi pulsa craniul, mă înțepa nasul, urechile gemeau. O zi și o noapte am fost convinsă că îmi cresc chisturi și tumori în cap. Durerea era și continuă, și ascuțită, și nu ceda la nici un fel de calmant. După cinci coșmaruri și o insomnie, m-am dus fuguța la dentist, poate e doar o măsea, totuși, și nu-mi rămân copiii fără mamă.
Era măseaua de minte, pe care o mai peticisieră ei în trecut. Acum se pare că nu mai putea suporta să existe în prezența mea și-și propusese să mă trimită la casa de nebuni, ca să scape de mine.
Așa că m-am gândit s-o iau prin surprindere și să scap eu de ea prima. Mă așteptam să fie greu, măselele mele de jos sunt bine încârligate pe oasele mandibulei, ca niște rădăcini de copac care îmbrățișează pământul din care se hrănesc. Mă așteptam să fie greu, ani de zile am suferit la extracții, transplanturi de os (adică o daltă sparge osul tău și-l mută ceva mai încolo, tot la tine), implanturi dentare, operații cu antestezie generală și locală, umflături, sângerări, infecții, orice se poate întâmpla într-o gură de om, eu le-am pățit pe toate. Am trecut prin scos de nervi fără anestezie (așa se făcea treaba acum 30 de ani), prin pus de plombe făcute din vată cu spirt (astea erau materialele în policlinicile din provincie când eu aveam 7-8 ani și începuseră să mi se carieze dinții).
Mi-era frică. În general nu mă tem de durere, am simțit în viața asta multe feluri de durere foarte intense, știu că trec, asta e, viața nu e mereu cu dans și fericire. Acum însă eram albă de spaimă. Nu mai simțisem de mult râcâitul de daltă prin rădăcinile mele, cleștele care smulge de la locul lui ceva ce e al tău, în timp ce osul se împotrivește, tu te ridici după clește, pentru că nici tu nu vrei să dai drumul, oasele gurii care pocnesc și te dor când chirurgul trage de ele să-și facă loc.
Prima antestezie. Te doare? Da. A doua anestezie. Niște sânge pe mănuși. Îmi pun muzică. Trage iar, mă doare iar. Curg apele de pe mine, bluza e udă, jeanșii sunt uzi. Mă gândesc la copii. La ideea de carte care îmi trece dintr-odată prin cap. La durere. Mama ei de durere.
A trecut o oră. Trebuie să merg să o iau pe Sofia de la școală. Te doare? Da, dar nu mai e timp, scoate-o așa. Taie cu freza rădăcinile, să le separe unele de altele, așa ies mai ușor. Dalta își face loc, împinge, trage. Cleștele apucă, trage. Te doare? Da? Încă o fiolă de anestezie, te rog. Hai că a ieșit una. Mai avem două. Încep să plâng în tăcere. Lacrimile mi se duc direct în par, stau întinsă complet. Nu mai deschid ochii, nu mai gândesc nimic.
S-a terminat muzica. E gata, aud. Ești bine?
Sunt amețită, mă furnică degetele și nasul. Jumătate de cap e complet amorțită.
Mă ridic în grabă. Întârzii la școală. Conduc ridicată pe volan, să nu-mi scape ceva. Ajung la timp. O iau pe Sofi. Nu-i pot vorbi, trebuie să țin gura închisă, să nu sângerez prea mult. Îmi povestește ea lucruri.
Pornim să-l luăm pe Ivan. Nici cu el nu pot vorbi, e contrariat, mă privește fix. Îi aduc aminte că mi-am scos o măsea. Te doare, mami? Acum nu, sunt amorțită, doar nu pot vorbi, îi explic încet.
Mergem la joacă. După două ore, ajungem în sfârșit acasă. Începe durerea.
Iau un Nurofen și mă întind pe canapea. Mă doare. Plâng în liniște. Sofia vine și-mi șterge lacrimile, mă mângâie pe păr.
Mami, o să treacă? Da, iubito, acuș.
Vine și Ivan. Nu vreau să te doară, mami. Nu e așa rău, îi zic, trece imediat.
Vine și tatăl lor, le pregătește cina, se joacă, fac sport. Din când în când, câte unul vine la mine să mă aline. Ai luat pastilă? Poți mânca? Vrei să sting lumina?
Stau întinsă în pat, îmbrăcată, cu părul ud de lacrimi și transpirație. Durerea începe să se ducă. O să revină la noapte, știu bine, dar ce bine acum, clipa asta în care nu te doare nimic. Când poți trage aer în piept fără să te înjunghie nimic, când poți deschide gura și poți zice: Gata, mi-a trecut, hai, veniți să vă citesc povestea de seară?
sursa foto: mamă în durere via shutterstock.com
Cunosc foarte bine sentimentul. pentru mine scoaterea maselei de minte a fost mai ceva ca cele doua cezariene. Poate pentru ca toata operatiunea se desfasoara sub ochii tai. A mai durut cam 1 sapt dupa.
Se pare ca eu am fost o norocoasa, am avut incredere in stomatologul meu si in aprox. 3 saptamani am scapat de toate 4. Nu am simtit pic de durere nici in timpul procedurilor si nici dupa. Ma sacaiau putin cand se ducea anestezia insa se rezolva rapid cu Nurofen. Curaj, va fi bine!!
na ca nici tu nu ai gura suficient de mare.
(ca si tine, si eu cu mandibula e mica si nu suficient loc pt iesit/aliniat maselele). la mine au iesit orizontal, sub os, impins toata dantura, crapand pe ici pe colo smaltul. Prima am scos-o cu operatie la universitatea de stomato, a 2a un chirurg de la stomato a luptat 2 ore. Maselele de minte aveau rolul lor in trecut ca omul mesteca mai indelung mancarea, acum sunt mult mia putin folosite cu mancarea gata tocata si super fiarta si din cauza asta se strica (plus nespalat corespunzator)
Regret ca nu am facut operatiile astea cu 10 ani mai devreme, poate nu afectau iremediabil dantura.
Of… tu chiar ai trecut prin atata durere fizică incat nu mai meriti nici macar un tantar sa te intepe. Imi pare rau. Mi-am amintit de un minunat „medic” cum mi-a pus el in tineretea mea o plomba peste o cangrena si cum am asteptat eu o nopate intreaga sa se faca ora 8 dimineata și să merg sa scot odata plomba aia :((. A trecut si aia, au trecut si anii (prea multi pentru o viata de om) in care le-am tras de la o „simpla” culpa medicala, în care m-am luptat sa-mi recapat viata de unde mi-o lasasem, cumplit, durerea trece, dar mai raman niste găuri, niste sechele, niste amintiri de care devii constienta cand vezi ridurile in oglinda si zici: mamă, dar de ce trebuie sa suferi atata durere uneori fix in cei mai frumosi ani ai vietii? :(( Iarta-ma, nici de incurajari nu sunt buna azi, sunt melancolica. Bine ca le poti citi povesti din nou, sa te refaci repede 🙂
Of, sunt crunte durerile astea. Eu nu stiu cum ai condus/stat pe afara dupa experienta asta. La extractii nu am avut asa dureri, desi dupa una mi se umflase obrazul de parca aveam o minge de golf in gura. In schimb, acum vreo luna, am facut o infectie la o masea si dentistul nu a facut decat sa imi curete zona + o mica anestezie. A inceput sa ma doara crunt la putin timp dupa ce am iesit din cabinet. Am luat un Solpadeine de 400, la recomandarea farmacistei, si dupa 2h durerea era la fel sau mai mare, nu mai stiu, ca stateam cu gheata. In durerile alea m-am gandit sa iau, totusi, un Adagin (mi-era teama sa nu aiba efecte adverse in combinatie cu celalalt). In nici jumatate de ora, durerea ma lasase aproape de tot. Devenise suportabila, oricum. Ce vreau sa spun e ca mie nu imi trec durerile de la Nurofen, chiar de 400. Remarcasem la menstruatii, cand iau la nevoie. Cu Adagin/Ibuprofen de 200 imi trec, cu Nurofen e de parca nu l-as fi luat.
Sanatate!
Numărul mic de comentarii de la aceasta postare imi arata ca, desi suntem multi cei care te citim zilnic si care ne hrănim diverse nevoi atunci cand intram pe acest blog ( nevoia de informare in zona de parenting, de a ne regăsi în experientele tale de mama, securitatea pe care ti-o ofera faptul ca cineva scrie constant despre subiecte in care e imposibil sa nu te regăsești la un moment dat si de la care inveti mai mereu ceva nou, continutul propriu zis cu trimiteri catre literatura de specialitate, evenimentele organizate si oferite ulterior tot noua, publicului consumator in aceasta zona,etc,etc) imi arata ca avem o disponibilitate emoțională foarte mica si ne e greu sa oferim pur si simplu un gand bun,o imbratisare, fie ea si virtuala,o porție autentica de empatie, o fărâmă de dragoste, o îmbărbătare, ceva, un orice cat de mic pus în doua cuvinte! Cu siguranta însă citim cu nesaț toate articolele care ne fac sa ne simtim bine in pielea noastra de mamici, din care ne umplem sufletul cu frumosul din interiorul celei care scrie, care ne fac sa plângem,sa râdem, sa speram ca se poate mai bine, mai calitativ, mai cu blandete, mai cu acceptare de sine,etc. Iubirea de oameni nu este o resursă inepuizabilă, de aceea, daca este trăită sănătos, ar trebui sa nasca la randul ei si mai multa iubire care involuntar s-ar întoarce de unde a plecat.Dar noi (si aici ma includ si pe mine) luam cat de mult putem pt ca golul din noi o cere si ne oprim aici.Nu ne da iubirea afara din casa, altfel am fi depasit in comentarii degetele de la o mana iar mie nu mi-ar fi luat atat de mult să postez acest comentariu! Te îmbrățișez, Ioana, cu tot dragul pe care inima mea mica si plina de răni il poate simti si cu toata admiratia pentru puterea pe care eu inca nu o am sa trec prin asemenea dureri!
Te imbratisez inapoi. Multumesc!
Mamă Ioana, tu ai vazut ce comentariu dragalas ti-a pus Oana mai sus? 🙂 Pai io zic sa faci si tu partea a doua a articolului „Stii ca esti un blogger celebru atunci cand…” ai astfel de comentarii 🙂 , pe bune acuma, macar pe FB sa i-l pui asa cu dedicatie ca oamenii ca ea trebuie promovati, dati exemplu de Sinceritate absoluta si sunt rari plus ca iese win-win: promovand-o pe ea, te promovezi pe tine 🙂
p.s. cica un blogger mic se trezea sa-i dea lectii unui blogger de succes :)))))
Chiar oribile durerile si operatiile astea de dinti.
Sa fie totul bine de acum!
Numai cine a trecut prin nerv scos pe viu prin policlinicile alea hidoase te poate intelege…