ARTICOL SCRIS DE FLORINA TURUGA, PE CARE O GĂSIȚI PE www.florina.turuga.eu
Vi s-a întâmplat vreodată ca altcineva să hotărască în locul vostru, și nu, nu mă refer la lucruri simple, ci la decizii serioase care implică anumite obligații, responsabilități, efort?
Să vă povestesc o periodă din viața mea: într-o frumoasă zi de toamnă, în septembrie 2016, soțul meu, după ce a citit ziarul local (noi fiind mutați din București în Brașov) îmi spune: “Ia uite, la Universitatea Transilvania, Facultatea de Psihologie încă mai sunt locuri la programele de master, nu vrei să te înscrii? Am găsit unul interesant în Psihologia muncii și tu, cum mai ai unul în Dreptul muncii (pe care l-am absolvit în București) ți-ai completa super bine studiile pentru când vei putea din nou să lucrezi…”
Imaginați-vă numai o clipă cum am reacționat la o asemenea sugestie… am fost șocată la început, apoi am devenit furibundă, mai ales că eu nu am deloc pregătire în domeniul Psihologiei, deci era ceva total nou și-n plus aveam și doi copii mici de crescut: o fetiță de 3 ani și șapte luni și un băiețel de doar 4 luni pe care îi creșteam fără vreun ajutor (bunicii fiind în alte orașe).
Chiar am crezut că-l iau la bătaie pe soțul meu atunci, după ce trecusem printr-o lună de lehuzie plină de probleme de sănătate, mă chinuiam singură să cresc copiii, el mai avea chef să mă trimită și la un master la zi, în Psihologie. Ce era în capul lui?
După ce am văzut că nu renunță, am început să-i aduc argumente: i-am zis că nu voi face față și o să pic sigur toate examenele din prima sesiune, cui las copiii, nu cunosc deloc facultățile din Brașov etc. Argumentul lui suprem a fost că, după ce am fost casnică o perioadă de timp destul de mare, un master m-ar revigora, aș mai învăța ceva nou și aș sta 2-3 ore fără copii, seara urmând să preia el sarcinile mele.
Și iată-mă într-o zi la secretariatul facultății (facultate pe care atunci o vedeam pentru prima dată) cu dosarul în mână… eram așa de buimacă încât le-am spus oamenilor ca soțul meu m-a înscris și că o să văd dacă voi face față, iar cineva din secretariat mi-a zis: “Bine, dar nu aveți și dvs. un discernământ al dumneavoastră?” Nu știu unde era discernământul meu, mă lăsam purtată de val și parcă începea să-mi placă tot mai mult titulatura de mamă casnică masterandă: din nou la facultate, în bancă, emoții, profesori și colegi noi…
În octombrie mi-am văzut și eu orarul, habar n-aveam ce înseamnă abrevierile alea, însă m-am bucurat să văd că erau cursuri seara la care puteam ajunge fără probleme. După ce am început masterul îmi plăcea la nebunie atmosfera, faptul că erau informații noi și atât de interesante, mi-am creat și cont de FB pentru că-mi trebuia la grupul nostru, eram uimită de cât de bine mă deconectam de la grijile și oboseala de acasă, participam activ, lucram în echipă pentru proiecte și deja simțeam acea apartenență de grup, iar prima prezentare urma s-o avem în noiembrie. Acasă, copiii erau sănătoși, totul era ok.
Dar… când totul părea că se așează în viața mea, ce credeți?
A urmat prima răceală serioasă a fiicei mele, dată în colectivitate pentru prima oară, bebelușul și soțul erau ok, însă eu, fiind cu imunitatea slăbită am făcut o complicație gravă și, pentru că exact în acea perioadă (prima jumătate a lui octombrie) eram și cu tratamente stomatologice, am ajuns să aflu la un consult ORL că răceala care nu-mi mai trecea avea legătură cu puroiul acumulat în sinusuri, atât în cele superioare cât și cele inferioare. Am retras-o după trei săptămâni pe fiica mea de la grădiniță, spre marea ei încântare și am început să mă ocup de sănătatea mea: am făcut un RMN, două tomografii, tratament cu antibiotic, puroiul însă era tot acolo, și, mai grav și foarte greu de suportat era că făcusem o iritație pe canal la una dintre măselele de sus, care nu trecea și tot ce puteam face era să stau pe calmante 🙁 și să mă rog să mă fac bine.
Din octombrie până în decembrie m-am împărțit între casă, copii mici, proiecte și prezentări la master, mers foarte des la dentist, consultații la mai mulți ORL-iști și, la începutul lui ianuarie am fost programată la operație (ca să se scoată puroiul și să mi se rezolve și deviația de sept).
În aceste luni, la facultate mă descurcam onorabil la tot ce aveam de făcut, dar în sufletul meu numai eu știam cum sunt: ajunsesem să plâng pe stradă de atâta durere de cap și de dinți. Doar Bunul Dumnezeu, soțul meu și motivația de a fi puternică pentru copiii mei m-au ajutat să trec peste tot.
A trecut și operația, seara eram deja acasă, au urmat trei nopți grele de recuperare și, după o săptămână, starea mea de sănătate se îmbunătățise considerabil.
Dar… la sfârșitul lui ianuarie urma prima sesiunea: cinci examene grele, unele orale, iar stresul meu atingea cote alarmante la gândul că mă voi face de râs în fața colegilor mei mult mai tineri și a profesorilor atât de bine pregătiți care aveau anumite așteptări de la mine, plus că mai erau și psihologi pe deasupra.
Am vrut să nu mă prezint, am reînceput să mă cert cu soțul meu și, ca să scap de stres, în fiecare seara pierdeam cam jumătate de oră, după ce adormeam copiii și, înainte să mă apuc de învățat, pe un anumit site la modele de pantofi. Și, ca să mai și râdem, în poza aceea de la absolvire chiar port achiziția mea comandată în ianuarie, luna în care m-am născut. 🙂 .
Am sărbătorit prima sesiune încheiată și am revenit la vechi pasiuni și proiecte de pe blogul meu. Mi-am regăsit încrederea de a croi iar rochițe pentru fetița mea și de a coase diverse accesorii, iar acest lucru mi-a dat un sentiment profund de împlinire.
Prima vacanță de vară mi-am petrecut-o cu amărăciune pentru că, din cauza renovărilor din casă, nu am reușit să ajung la măriri ca să știu sigur că voi trece la buget cum doream.
După vacanță, văzând cât mă solicită copiii, am sunat la secretariat să întreb dacă pot îngheța 2 ani când copiii ar mai crește și aș avea mai mult timp. Nu s-a putut, dar la puțin timp am primit vestea fericită că, datorită mediilor mele bune din primul an, am reușit să trec la buget (vestea a venit chiar ca un cadou de ziua soțului meu).
Al doilea an au urmat alte proiecte și prezentări, muncă în echipă și cunoștințe noi, standarde ridicate, profesori noi la fel de bine pregătiți, carismatici și cu simțul umorului și iată-ma în iulie 2018 absolventă, o mamă care a crescut în acești doi ani alături de copiii ei, care și-a însușit nu doar cunoștințe, ci și atitudini ce-i vor fi de folos tot restul vieții, a cunoscut oameni deosebiți și profesori dedicați, a aflat în urma testelor psihologice de unele calități pe care nu știa că le are și a conștientizat minusurile la care trebuie să lucreze zilnic pentru a deveni cea mai bună variantă a sa.
Încrederea în mine consolidată în acești doi ani la Psihologie m-a ajutat să termin de scris prima carte de povești dedicată în primul rând propriilor copii – Tribunalul Pădurii pe care, deși o începusem în 2015, inspirată fiind de fiica mea, abia în 2018 am finalizat-o.
Prin acest articol pe care Ioana mi-a permis să-l scriu pe blogul ei am vrut să împărtășesc cu toți cititorii ei experiența mea, a unei mame fără prea multă încredere în ea, dar, care, după 2 ani de master la Psihologie, a absolvit cu mândrie, devenind o persoană mai bună, s-a cunoscut mai bine pe sine cu defecte și calități, a conștientizat cât este de important echilibrul emoțional mai ales când ești și părinte și a realizat cât de mult contează să credem în noi, pentru că noi ar trebui să ne știm cel mai bine potențialul și de ce suntem în stare, și nu o altă persoană. Mă simt norocoasă să am un partener de viață ca soțul meu și am fost onorată să pot absolvi cursurile solicitante ale unui master în Psihologie venind totuși de la o altă specializare.
Felicitari! Sper ca efortul tau urias din acesti 2 ani sa aiba roade.
Multuesc! Nici nu-ti poti imagina cat de mult conteaza realizarea de a absolvi, este un castig enorm 🙂
inspirational articol, eu nu as fi avut puterea cu doi copii micuti sa fac master si scoala… felicitari mamei. Poate e problema de la tableta mea, uneori am probl cu blogul din tableta, dar va ca se repeta paragraful:
“Dupa vacanță, văzând cât mă solicită copiii, am sunat la secretariat…”
Iți multumesc, si-ti spun sincer ca m-am simtit aruncata in apa, in ocean,eu fara sa stiu sa inot, chiar nu stiu 🙂 A fost atat de greu si de stresant, insa a meritat totul pana la utima mea lacrima.
Singura nu m-as fi inscris in veci, iti dai seama…
Superb! Ma regăsesc în aproape toate, diferența făcând-o prunca mea, care e singură la părinți. ? Tot datorită încrederii soțului în mine am făcut o schimbare majoră în viața mea, am urmat cursurile unei facultăți, iar vara aceasta voi termina și un master.
In lumea asta mare unde e o modă să îți bați joc de cel de lângă tine, soții sau soțiile – care știu să iubească în acest mod, care își sprijină partenerul și „cresc” împreună – sunt giuvaere rare. Eu îl prețuiesc pe al meu și sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru șansa unei vieți binecuvântate.
Felicitarile mele! Hai sa-ti zic ceva amuzant: eu si sotul meu suntem nascuti in acelasi an, la 9 luni distanta asa ca eu mai glumesc ca el a fost creat special pentru mine 🙂
p.s.: am intrat in al 13-lea an al nostru, cu noroc, nu?
Felicitări și la cât mai mulți, plini de iubire și înțelegere! 🙂
La câteva luni după ce am nascut m-am apucat de facultate la vârsta de 29 de ani si de scoala de soferi credeam ca nu voi reuși dar le-am terminat cu bine pe amândouă ?
Felicitari!
Uauu … si eu am un baietel de 6 luni si sotul ma tot bate la cap sa ma inscriu la facultatea de asistente iar mie imi este f frica … cum ma voi descurca cu baiatul ar insemna sa il sau la cresa din toamna insemnand la 1 an si 2 luni iar eu sa ma apuc de o alta facultate care nu are nici cea mai mica legatura cu cea pe care am terminat-o acum 5 ani „Ingineria si protectia mediului in industrie” , plus ca din iunie 2020 trebuie sa ma intorc si la munca cum m-as descurca? Eu inca sunt in cumpana, inca nu am curajul sa fac pasul asta, mi-as dori dar imi este foarte teama ?
Nu ma pot pune in situatia nimanui, chiar nu stiu ce sa-ti spun. Sper doar ca, dupa ce citesti comentariul meu lung-lung cu lamuriri suplimentare si completari, sa poti lua o decizi 🙂 .
Bravo!
Mulțumesc!
As fi recunoscatoare daca mami ar spune si ce solutie a gasit pt copii cand era plecata (banui ca zilnic), cu cine ii lasa, si- a luat bona, ajutor…plus ca ma gandesc ca un copil la 4 luni e inca alaptat….adica na, orice se poate face, dar totul are un pret si pe undeva banui ca copiii au avut de pierdut in astia 2 ani:( parerea mea
Sunt intr-o situatie similara Florinei si de aceea imi permit sa iti raspund.”Banui”gresit.Cand ai un sot care te ajuta,copiii nu au de pierdut. Au de castigat o mama pe care o pot vedea ca pe un model in viata,au de castigat o familie care le da un exemplu de ce inseamna sa ai grija de partener.Si mai castiga si o mama care stie sa se exprime corect in scris,iar asta nu e putin lucru.
Felicitari ,Florina!
Îti multumesc din suflet pentru cuvintele frumoase, subscriu la ce ai zis, viata mea e alta de atunci, iar, cu limba romana… aaaa… pai dupa ce dai 3 ani la Drept, sa stii ca e cazul sa nu-ti mai permiti nici macar niste „amarate” de cacofonii gen „de departe, pe peron” etc. Însa, de „ca și” ne-au dezvatat profesorii de la acest master 🙂 si inca mai uit virgule, una-alta. Te imbratisez! 🙂
Sper ca esti multumita de raspunsul meu, iti multumesc pentru comentariu, am apreciat cum ai inceput fraza, dar as prefera sa mai meditezi putin la ultima parte a comentariului tau pentru ca ma cunosti deloc, ai doar impresia asta. Nici eu nu m-am cunoscut atat de bine ca acum 🙂
Daca sotul s-a ocupat de copii seara, ca era ea la scoala si cand mai avea de invatat, nu vad unde este pierderea. Copiii se cresc in DOI de preferat, nu se crucifica mama pana pica in bot iar tatal e doar de reclama. Si al meu mai statea cu fie-sa, cand era necesar, sa mai ajung si eu la cate o intalnire de afaceri si nu a fost problema. E normal ca si barbatul sa mai stea cu copiii, ca de aia este tata 😀
Felicitari Florina, ai facut o treaba minunata si ai apucat sa iti mai vezi si de idealurile/viata ta, fiind in acelasi timp o mama minunata. Si felicitari sotului ca nu te-a lasat sa renunti
Multumesc mult de tot, da, si eu ii multumesc si ma bucur ca inteligenta lui emotionala e peste medie, sau, cum sa spun, e peste incapatanarea mea 🙂 Habar n-am daca peste ani si ani copiii mei vor considera ca am fost o mama buna, un lucru e cert insă: eu nu renunt sa fac tot posibilul ca ei să fie fericiti si increzatori.
Bine punctat July
Felicitari si succes
Mulțumesc mult de tot 🙂
Din respect pentru blogul Ioanei si pentru toti cititorii ei, dar si pentru ca am vazut ca sunt oameni care au nelamuriri (la July ma refer) aduc niste completari (daca as fi scris si asta in articol devenea kilometric):
1. Tocmai pentru ca bebele meu inca era hranit cu lapte de san in sept. 2016 am fost atat de vehementa si nu am vrut sa incep masterul, insa, din pacate, fetita a facut eneterocolita si, dupa stresul provocat de boala ei (nu intru in detalii) m-am trezit ca mi s-a retras laptele, de la 600-700 ml/zi la 200 dupa cateva zile astfel ca, dupa ce am inceput masterul doar in octombrie abia mai storceam 100 ml/zi. Si da, eu sunt una din acele femei care nu a reusit atasarea copilului la san si a trebuit sa gasesc solutii, dar doar după ce am indurat dureri de care nici macar sa vb nu vreau din cauza canalelor infundate, dupa ce am chemat expert in alaptare acasa, dupa ce am mers la clinica, am luat tratament, am fost prost sfatuita sa nu ma mulg, ci sa pun copilul la san ca el e singurul care poate desfunda canalele, lucru ce nu s-a intamplat. Cosmarul s-a terminat abia cand medicul cu care eu am nascut mi-a dat tratament și, dupa o saptamana, am reusit (urmand si sfaturile consultantei in alaptare) sa-mi cumpar o pompa electrica dubla si sa-mi rezolv problema. Am avut o luna de lehuzie de cosmar in care am fost doar cu sotul meu si cu cei 2 copii mici si am scris cele de mai sus pentru ca stiu ca asta e un blog citit de multe mamici, iar eu nu vreau sa denaturez nimic. Am acceptat ca atat am putut, nu aveam nicio problema sa-mi hranesc asa copilul cu laptele meu DACĂ pe motiv de stres nu mi s-ar fi retras laptele 🙁 .
2. Pe mama mea am vazut-o cand bebele avea 3 luni (aug 2016) si am mai revazut-o cand absolvisem deja (sept 2018), ea locuieste in Bucuresti, au fost niste probleme de sanatate in familie si asta a fost. NU am, nu am vut si nici nu voi avea bona, copiii mei sunt crescuti DOAR de noi, suntem mutati din Bucuresti de cand fiica noastră avea 1 an si DA, mi-as fi dorit ajutor in cresterea copiilor, poate chiar si bona, menajera sa ma ajute la treburi, vreo 3 surori (eu avand frati), matusi si prietene, dar nu au fost asa ca mi-am plans ceva de mila la inceput, apoi m-am ridicat si mi-am promis sa nu mai cad oricat de greu ar fi.
EU și SOTUL MEU formam O ECHIPA pentru ca ei, copiii nostri, sunt ai amandurora si ne-am asumat inca de la inceput sacrificiile ce vor urma mutandu-ne in Brasov.
3. In cei 2 ani de master la zi, sotul meu a avut perioade in care lucra de acasa astfel ca puteam ajunge lejer la aproape toate cursurile de la ora 18.00 (asta cand nu urlam de durere pe la dentist unde ba mi se rupeau ace pe canal, ba nu mi se putea pune plomba sus din cauza iritatiei (aveam puroi in sinusuri si puteam s-o dau in meningita, am scris deja asta in articol).
4. IMPORTANT: masterul in Psihologia Muncii este unul ale carui cursuri se desfasoara, de obicei, 3 zile pe saptamana, deci nu 5 ca atunci cand ai job full-time, sunt vacante si sesiuni, orele erau de la 14-20 (la alea de la 14 sau de la 16 ajungeam rar de tot si doar cand aveam vreo prezentare, desi profesorii intelegeu perfect ca oamenii care fac master au si ei job asa ca prezentarile erau seara), aveam suport de curs, carti si tot ce aveam nevoie plus ca noi, colegii, comunicam pe grupul nostru de FB (in fine, unii mai mult, altii mai putin, stiti si voi cum e). Toti profesorii (erau doamne psiholog predominant) aveau o pregatire inalta, sunt oratori innascuti, cu simtul umorului, carismatici, iar nivelul acestui master este unul extrem de solicitant, dar la fel de placut, totul a fost interactiv. Daca asa s-ar face scoala inca din clasele mici si s-ar pune accent pe munca in echipa, vorbit in public, tinut prezentari, empatie, probleme sociale, protectia si grija pentru mediu etc., am fi departe ca tara.
5. Ma simt o norocoasa ca am aavut onoarea sa cunosc oamenii pe care i-am cunoscut, masterul este unul interdisciplinar, in anul 1 aveam materii precum Dezvoltare personala si profesionala unde chiar erau prezentari, eram provocati sa vorbim si sa ascultam activ, Comunicare organizationala in anul 2, Teorii avansate in Psihologia Comunicării, dar și Teorii avansate in Psihologia Personalitatii, iar una dintre materiile care cred că m-a ajutat enorm si ale cărei rezultate le voi simti toata viata a fost Evaluarea psihologica unde ni s-a facut profilul psihologic si de catre profesor, dar l-am facut si noi, au fost mai multe teste, nu unul singur, doar asa am devenit constienta de mine, de calitatile mele de care eu habar n-aveam, dar si de punctele slabe ale profilului la care lucrez zilnic.
6. Si DA, am preferat sa stau 2-3 ore plecata de acasa de 2 ori/ zi in care sa audiez cursuri si sa comunic cu adulti decat sa stau non-stop in miorlaieli, tantrumuri, refuzuri și discutii d-ale copiilor pentru ca doar asa am reusit sa-mi gasesc resursele de a-i creste cu bucurie si iubire cand erau non-stop cu mine, amandoi, pentru ca nu au fost in niciun program (baietelul nici acum nu e), iar fetita, retrasa dupa 3 saptamani de la gradinita de 8 ore, abia din mai anul trecut e din nou la gradi de 4 ore. E alegerea fiecarei familii sa-si screasca copiii, iar noi asa am decis. Daca sunt mama buna sau nu, decide doar Dumnezeu, restul mamelor pot presupune tot ce doresc, important este sa se inteleaga din articol ca nu am incercat sa denaturez nimic, asta sunt si acum ma si plac ceva mai mult ca inainte 🙂
Felicitari pt articol! Esti un exemplu de urmat!
Mulțumesc mult, Dana! Te imbratisez 🙂
Felicitari, Florina! Eu am un bebe de 3 luni si sunt la stadiul in care nici la toaleta nu pot sa ajung, nici macar cand doarme, ca tare-i mai place sa doarma pe carnita calda 🙂 Sa citesc asa o poveste frumoasa ca a ta, care imi reaminteste nu doar ca exista viata dupa copii, ci ca exista viata profesionala, chiar m-a impulsionat si mi-a inseninat ziua :d
Hey, sa fiti sanatosi, la mine inca nu doarme noaptea intreaga baietelul, dar m-am adaptat 🙂 Iți multumesc, si eu am citit alte povesti frumoase, mai ales pe blogul printesei si ma bucur ca te-am binedispus 🙂
Da, faptul ca sotul lucreaza de acasa asta te-a ajutat enorm. Aici era cheia, ceea ce nu specificasei in articol. Si eu imi doresc pe viitor un master, insa cu 3 copii fiind, 2 la scoala, cea mica la gradi abia de o saptamana, sotul cu lucru full time pe si perioade dese de plecari in delegatii, ma vad legata de maini si picioare in a incepe ceva. Stiu ca nu poate fi realist momentan. Apropo, cred ca 2-3 zile pe sapt, cateva ore, ORICE MAMICA ar trebui sa merite sa plece la ceva cursuri/ ceva/ orice, doar pt a.si lua sursa de energie si liniste de care are nevoie!!!
Ma bucur mult ca ti-ai completat puzzle-ul 🙂 Mai e ceva: distantele din BV sunt mult mai mici decat cele din Bucuresti, nu pierzi ore pe străzi. Aaa, si am facut si Consiliere vocationala, unde au fost din nou teste din care sa ne dam seama ce ni se potriveste, desi marea partea a colegilor era interesata de domeniul Resurselor Umane, asa fiind si eu la inceput. La final insa am realizat ca eu vreau sa scriu :).
Iti recomand ceva, daca-mi permiti: daca tu acum, fiind mama de 3 nu poti sa te dezvolti profesional (făcand un master, ceva), macar nu renunta la pasiuni, mie pasiunile mi-au asigurat acel echilibru :).
Si inca ceva: am mare respect pentru mamele de la 3 copii in sus, (asa ca tine), poate candva voi mai face un copil, chiar le consider eroine, fara insa a se intelege ca pe cele de 1, 2 copii nu le apreciez sau pe femeile fara copii. Sunt cazuri cand o mama cu un singur copil are viata mai grea si mai stresanta decat una cu 3, sau o femeie fara copii are atat de multe de tras in viata incat nici mamele cu 5-6 n-ar vrea sa faca schimb. Echilibrul e cel care conteaza, adica sa nu judecam ca nu cunoastem toate detaliile si nici mari magistrati nu suntem :).
O poveste grea dar frumoasa, felicitari, ma bucur ca ai reusit sa treci cu bine peste toate!
Mulțumesc mult de tot, da, sun cam pe la extreme uneori, știu 🙂
Felicitari pt absolvire si happy end.
Mai ales pt happy end si pt ca tu esti fericita cu el, altfel mie nu mi se pare f ok ce a facut sotul tau, practic te-a inscris fara voia ta la master, apoi tu ai ales sa-ti asumi povestea asta si sa-i dai sens si final fericit…
Multumesc, mi-am adus aminte de ceva: eram la primele cursuri, discutam despre inteligenta emotionala cred si aveam un exercitiu cum ne-am simti ca cineva sa ia decizii in locul nostru ? 🙂 si eu ma apuc si le povestesc, colegii cred ca au murit de ras in sinea lor (eu eram atenta la profesoara noastra, recunosc, eram concentrata pe ce va spune si dumneaei zice: „pai, in cazul tau, se pare ca sotul te cunoaste foarte bine”. Da, asa este, sotul meu se pare ca imi stia potentialul cand eu eram prea ocupata sa-mi plang de mila ca sa vad ce-mi lipseste, ce vreau, …..
A fost initial fara voia mea, insa, dupa ce am depus dosarul in sesiunea de toamna, ma tot agitam prin casa, oare ma vor accepta?
Nu as fi acceptat in veci ceva daca nu-mi suradea si mie asa putin mai ales ca la mine, la incapatanarea mea, nu prea merge coercitia ca doar nu-ti imaginezi ca m-a strans cu usa, nu, mi-a zis calm, omul. 🙂
Important e ca tu esti multumita acum. Nu suntem toti la fel, voi va stiti chimia
Felicitări, Florina!
Mama mea a fost o femeie de carieră și am fost foarte mândră de ea. Probabil ca asa or sa simtă si copiii tai despre tine!
Multumesc mult de tot si imi imaginez cat de mandra te simti stiind că ai o mama femeie de cariera. Eu nu sunt o femeie de cariera, Ioana e, eu nici mama de cariera nu ma cred, mama casnica full-time sunt sigur.
În ce priveste planul profesional, acolo stiu exact unde vreau sa ajung, m-am urcat in tren, am si bilet, dar drumul e lung, eu abia am trecut de prima statie si ma pot astepta la vreo zapada din aia care blocheaza sinele, mai cade vreun copac ceva, se mai strica trenul… intelegi tu ce vreau sa spun 🙂
Oricum, comentariul tau m-a flatat, sa stii, iti multumesc din nou si sper sa ajung candva o femeie de cariera 🙂
Eu recunosc deschis că te invidiez pentru suportul de care beneficiezi din partea soțului tău, nu avem toate parteneri așa implicați și atenți la ce ne împlinește. Mă bucur pentru tine că faceți o echipă așa de bună…dar să-i dăm cezarului ce-i al cezarului…TU ai fost cea care s-a înscris și a completat cu bine acest program de master destul de greu, împotriva tuturor problemelor de sănătate și dificultăților inerente din orice gamilie cu copii mici. Felicitări din toată inima!
Da, eu am mers cu dosarul pe ideea ca o sti el ce-o sti 🙂 Iti multumesc pentru vorbele frumoase, dar sa nu ma invidiezi ca relatie perfecta nu exista, insa e important ca fiecare dintre parteneri sa creada cu adevarat in celalalt, la fel si el s-a bucurat dintotdeaua de sustinerea mea. La master am invatat ca oamenii se atrag pe baza similaritatii valorilor sau a complementaritatii calitatilor, la noi au fost ambele 🙂
Multumesc de povestea voastra de viata!. Cam asa vad un mariaj armonios: sa se sustina unul pe altul, sa se imparta responsabilitati. Va pup, sunteti inspirationali!
(iti citii povestea si am tacut, si eu care credeam ca avui greutati de trecut…).
Imi dau seama ca tocmai asta v-a apropiat si unit! Felicitari din toata inima si ratiunea mea pt ca ai reusit, si nu ai lenevit in comoditate..
(gata, nu mai lalai invatzatul, de povestea ta aveam nevoie!!! )
Si eu iti multumesc pentru aprecieri, ma bucur tare mult sa vad ca te inspir 🙂
Fiecare om are crucea lui de dus in viata și greutatile lui, e clar ca fara sacrificii, nu prea iese nimic.
Ma bucur ca te-am scos din lenevit, si pe mine ma asteapta un an plin de provocari!
P.S.: si eu ma bucur ca ti-am descoperit blogul 🙂
Sa stii ca mi-am platit aseara un curs. Motivata de tine. E un prim pas, dar daca tie ti-a iesit la indemnul sotului, vreau sa imi iasa si mie la indemnul propriu si personal.
Ce tare esti! Sa ai spor! Hai ca ianuarie a inceput bine, imi place si abia astept sa-ti vad bilantul la 31 dec 2019 ca ala din 2018 mi-a placut mult de tot 🙂