De niște ani observ la noi acasă un scenariul care sigur sigur nu se întâmplă doar la noi (că doar n-om fi noi cei mai norocoși părinți din lume):
Părintele strigă voios:
– Puiule, hai la masăăăă! (sau orice altă activitate de genul: spălat pe dinți/mâini/corp, îmbrăcat ca să plecăm, strâns jucării, făcut teme, tăiat unghii etc)
Aici sunt două variante:
1. Lipsă răspuns. Copilul nu zice nimic și nici nu vine.
2. Viiiin, răspunde copilul, dar nu vine.
Părintele își face de lucru încă două minute, apoi reia, moderat voios.
– La maaasăăăă (baie, unghii, teme etc)!
Dinspre copil se aude un mormăit nemulțumit care ar seamănă cu un da, cu un nu și cu un lasă-mă-n pace în același timp.
Copilul nu vine.
Părintele pune în cui prosopul de bucătărie și merge la copil. Copilul, întins pe jos, meșterește ceva sau se uită pe pereți, cert e că nu dă vreun semn că a primit invitația la masă/spălat/curățenie etc.
– Te strig de ceva vreme, nu ai auzit? întreabă părintele tot mai puțin voios. Se răcește mâncarea/apa/temele etc.
– Scuze, nu prea am auzit. Vin imediat.
Părintele pleacă. Surpriză, copilul NU vine. Nici imediat, nici mai târziu. Părintele scoate fum pe nas. Zero voioșie.
– Copil al meu, treci chiar acum la masă/baie/teme etc!
De dincolo se aude un protest energic:
– Ce strigi așa! Vin acum.
Șiii… tot nu vine. Fix când părintele se pregătește să ia pe sus copilul și să-l îndese pe scaun la masă/în cada de baie/în vraful de jucării care trebuie strânse, apare și copilul, proaspăt ca o floare, de parcă ar fi aflat că e chemat fix acum o secundă.
Scenariul se repetă în fiecare zi la fiecare masă, spălat pe dinți, făcut de teme, strâns jucării, mers la culcare etc. De ce? Le place copiilor să ne chinuie? Sunt ei niște mici sadici? Uită de la mână până la gură? Nu le pasă? Au probleme cu auzul și concentrarea? Care-i faza cu imediatul ăsta care nu mai vine? De ce nu sunt copiii mai prompți? Și de ce pare că timpul de implementare al acestui imediat e tot mai lung pe măsură ce copilul crește? Când are cinci ani imediat înseamnă trei minute, la opt ani deja se fac 20 de minute, iar la 15 ani ne crește barbă albă până îl convingem să iasă din camera lui. De ce, de ceeee?
Experiența mea cu amânările continue
Eu numesc acest tip de întâmplare sindrom imediatul întârziat. Îl observ de câteva ori pe zi, nu în toate zilele, mult mai prezent la cea mare decât la cel mic, dar în nici un caz pe cale de dispariție la vreunul.
Neapărat vreau să vă aduc aminte că în general copiii vor să ne mulțumească, vor să facă ce le cerem, pentru că așa le spune instinctul (fă-l fericit pe cel de care depinde viața ta pe acest Pământ), dar mai ales pentru că ne iubesc și vor să ne vadă bucuroși. Cu toate astea, fac în mod repetat chestia asta cu imediatul care nu se mai întâmplă, deși e limpede că nu ne place deloc.
Mă confrunt cu acest sindrom de niște ani și am cercetat mult problema, ca să pricep de ce apare și ce pot face eu ca să nu transform asta din ceva mărunt într-un conflict perpetuu între noi, să nu ajung să urlu ca descreierata la copii, să nu o iau personal și să nu ajungem să ne luptăm corp la corp, mai ales că am 45 de kg și curând or să mă poată lua amândoi pe sus dacă-i supăr.
Am ajuns la următoarele concluzii, pe care vreau să le împărtășesc cu voi, poate vă ajută măcar un gram.
De ce se mobilizează atât de greu copiii când îi chemăm?
Atunci când copilul nu vine, deși îl strigi în mod repetat, pe tonuri diferite, cu intensități diferite, e foarte probabil să se întâmple una dintre treburile de mai jos, sau poate chiar mai multe în același timp. Așadar, copilul nu vine imediat pentru că:
- Nu te aude, e foarte concentrat la ceea ce face. Nu e vina lui, copiii au această capacitate uriașă de a se concentra în feluri pentru care eu, sincer, îi invidiez.
- Te aude, dar ceea ce îi ceri i se pare atât de puțin interesant încât nici nu consideră necesar să îți răspundă. E nepoliticos din partea lui, dar nu e ceva ce face din răutate. Va învăța în timp, cu ajutorul tău, să nu te mai ignore.
- Te aude și vrea să facă ceea ce îi ceri, dar nu se poate desprinde de ceea ce face. Cortexul prefrontal nu e încă pregătit să îl ajute să aleagă să renunțe la ceva ce îi place pentru ceva ce trebuie să facă.
- Te aude și vrea să facă ce îi ceri, dar uită imediat, pentru că ce face el e mult mai interesant.
- Te aude, dar nu vrea să facă ce îi ceri, din motive care nu a legătură cu tine (nu îi e foame, ultimul episod la baie a fost neplăcut, e obosit etc).
- Te aude, dar nu vrea să vină pentru că nu crede că e urgent și știe că mai e loc de amânare până termină ce face el acolo.
- Nu vine pentru că e deja imun la invitații și pisălogeală.
- Este deconectat de tine, supărat, stresat, nu vine pentru că vrea să ți se opună, să îți arate că e supărat pe tine.
- Nu vine pentru că e supărat din alt motiv, ceva serios, care îl preocupă și îl ține departe de tine.
Cum gestionăm sindromul imediat întârziat?
Cum facem să nu obosim și să nu ne enervăm, să nu ridicăm vocea atunci când strigăm după ei a cincea oară? Care sunt soluțiile pentru genul acela de relație în care tu îl chemi și el doar vine?
În primul rând, reții că ce fac ei amânând imediatul este uman și normal. Și tu faci asta. De câte ori când te cheama cineva sari ca un arc să faci ce ești rugat? Nu cumva și tu spui Imediat, dar mai stai câteva secunde să termini ce făceai?
Ei o fac mult mai ostentativ și mai des, dar nu pentru că sunt ființe malefice, ci pentru că sunt altfel construiți, nu au încă instrumentele să răspundă mai rapid, creierul lor încă nu a învățat să renunțe la ceva plăcut pentru ceva necesar, sunt încă foarte centrați pe sine și nici reguli de politețe nu au învățat, plus că poate nici nu știu cât înseamnă cinci minute, așa că e ușor să fie distrași și să nu respecte termenele pe care tot ei le stabilesc.
Și e normal să fie așa, într-o oarecare măsură, o vreme. Când copilul e deja mare, peste 7, 8 ani, să zicem, și trebuie împins de la spate la orice are de făcut, acolo cred că deja nu mai e așa firesc și e nevoie să vă uitați mai atent la relația dintre voi.
Bun, ce facem când copilul vine imediat, dar de fapt, nu vine?
- Ne asigurăm că atunci când îl chemăm să vină, chiar e momentul să vină. De multe ori, alegem în mod inconștient să îl chemăm mult prea devreme, ca să intrăm în acest joc care ne permite să ne înfuriem și să ne certăm, ca să descărcăm ceva furie de peste zi și ca să-ți validezi așteptările de la copil. Da, știu deja, îl chem, nu răspunde, iar îl chem și iar mă ignoră și până să îl strigi deja te-ai ambalat și ai ton de ceartă. Ce-ar fi să renunți la acest joc și să îl chemi când chiar e timpul să vină?
- Te asiguri că te aude. Cel mai bine e să te duci lângă el și să-l atingi, ca să faceți contact vizual: Hei, ce faci, tot Lego? În două minute te aștept la masă, vrei să vin să te însoțesc? Poți să te mai joci până atunci.
- Nu te enervezi când nu vine, îți amintești care sunt motivele pentru care se întâmplă asta (creierul lui nu e pregătit), respiri și mergi la el cu gânduri de pace.
- Îi validezi dificultatea de a gestiona întreruperea. Știu că îți e greu să faci pauză de la joacă, și mie mi-ar fi… Hai, mergem împreună la masă?
- Îi oferi opțiuni pentru o tranziție ușoară de la ceva ce îi place la ceva ce trebuie făcut. Ce-ai zice să iei cu tine la masă și elicopterul pe care l-ai construit?
- Dacă tot nu vine, încerci să afli de ce refuză să apară. Nu vrea să facă ce trebuie făcut? Mai are nevoie de puțin timp să termine ce a început? E supărat pe tine? E obosit? E supărat pe altcineva? Nu îi place ce ai gătit?
- Rezolvă problema pe care ai identificat-o la punctul 6, eventual renunță la ce acea activitate la care îl chemi dacă ea nu e obligatorie. Poate să sară peste baia de seară o zi dacă e prea obosit. Poate mânca pâine cu unt dacă nu are poftă de mămăliga pe care ai făcut-o. Dacă e supărat, vorbiți despre asta sau doar fii acolo lângă el.
- Povestește-i despre cum te simți tu când el te ignoră. Fără drame, doar cum te simți. Că te enervează și nu înțelegi. Copiii nu pot intui care sunt motivele noastre de supărare.
- Conectează-te la sufletul lui minunat cu o îmbrățișare sau cu o glumă.
Și încet încet cel mic va înțelege de ce e bine pentru ceilalți și pentru relația lui cu ei să fie ceva mai rapid în a răspunde cererilor rezonabile ale celorlalți, cum să faci să decizi ce e rezonabil și ce nu, cum să reacționeze când cineva le cere ceva nerezonabil și așa mai departe.
Răbdare, succes și răbdaaaare! Vin imediat și vremuri mai ușoare! 🙂
Sursa foto: copil care nu vine imediat via Shutterstock.com
Chiar vine la fix acest articol. Aveam nevoie de o încurajare. Să știu că nu fac degeaba ceea ce fac, chiar dacă nu se văd mereu rezultate.
Și, uneori e nevoie să extind aceste informații și asupra soțului. Să îi explic și lui ca trebuie sa aibă răbdare sau să nu se aștepte ca cei mici sa facă mereu ceea ce ne dorim noi.
Offf… E greu, dar merită tot efortul! Părințeala!
Foarte bine identificate cauzele, dar si soluțiile! Felicitări!Mulțumesc!
La noi merge cu distractie: ii zic ca vin sa o iau cu fortza, imi pregatesc muschii masandu-mi-i, fac cateva flotari la perete, imi scutur mainile, iau fatza „extrem de suparata” si ma duc si o iau pe sus. Ea rade in acest timp si imi cere aproape mereu sa o iau cu fortza dar spatele meu nu prea mai rezista sa ridice cele 20kg-zguduindu-se de ras.
Uneori, dupa a doua atentionare, incep sa numar cu voce amenintatoare-comica de la 5 inapoi. Are succes rapid si eu mor de ras cand o vad agitandu-se de exemplu sa isi puna strampii si baga amandoua picioarele pe un crac in graba sa nu ajung la 0.
II mai si explic ca as vrea sa vina a al treilea „hai la… ca e gata” ca uneori ma mai enervez si eu ca tot omul dar cred ca mai avem pana pricepe, are aproape 6 ani. Sau ii mai spun ca as putea sa ii fac si eu la fel cand vrea ceva de la mine, de exemplu desene animate: sa ma fac ca nu o aud si sa o las sa se roage de mine ca sa vada si ea cum e dar am ramas la stadiul de amenintare. Ea imi spune sa ii fac asta – probabil nu sunt suficient de serioasa.
Vestea proasta e ca sindromul nici nu se vindeca, trebuie sa traim cu el. Al meu facea faza cu „imediat” si la 18 ani. Daca nu se muta de acasa, sunt convinsa ca si in ziua de astazi mi-ar fi raspuns cu „imediat”….
Un articol foarte bun si foarte folositor pentru parinti, felicitari! Uneori amuzant, alteori enervant, cel mai adesea sublim- cam asa se rezuma aceasta calatorie lunga cat viata care se numeste a fi parinte. Tranzitiile sunt unele din cele mai dificile momente de navigat si in functie de varsta copilului( deci de stadiul de dezvoltare) trebuiesc abordate diferit. Din experienta mea, o avertizare prealabila de genul “ in 5 minute e masa gata asa ca te rog sa incepi sa pui jucariile la loc/ sau sa termini jocul/etc, urmata de o reamintire dupa 2-3 minute este destul de eficienta. Unii parinti si copii aleg un cantecel pe care-l canta pana se pun toate jucariile la loc. Pentru copiii pana la 5-6 ani, numaratul invers face minuni ( felicitari mamicii care practica aceasta metoda). Probabil un alt articol folositor ar fi despre importanta tranzitiilor si cum putem ajuta copilul( si pe noi in acelasi timp) sa devina competent la gestionarea lor.
La noi se intampla chestia asta in 3 momente. Daca il chem la masa si el e la tv, daca tb sa se imbrace sau daca trebuie sa spele dintii.
Daca il chem la masa odata si nu vine deja ma duc la el, ca sa nu fac un obicei de a-l chema de 10 ori. Ma duc si ii zic ca masa e aranjata, iar el imi zice ca se uita la un desen inportant. Ii spun ok, doar ca atunci cand se termina sa închidă si sa vina. Daca nu vine, ma duc si ii zic: televizorul trebuie inchis. Inchizi tu sau eu?
La imbracat sau spalat pe dinti, daca nu am chef de lalait in ritmul lui ii spun ca nu am rabdare sa fug prin casa si ca, daca el alege sa nu vina, inseamna ca alege sa faca asta fara ajutor. Niciodata nu vrea sa ramana nespalat pe dinti, iar la imbracat se oftica atunci cand trebuie sa se imbrace singur.
Mi-am adus aminte cum era in copilarie. Mama vecina isi chema fiica de la joaca (de obicei ne ascundeam in copaci si petreceam mult timp acolo) cam asa: Inguta! Tacere.Inga. Tacere. Fa Inga! – Inga stie ca deja trebuie sa plece, dar inca nu raspunde, poate mama a uita. Si cind mama infuriata de tot o striga -Fa animala!, Inga raspunde – ce mama? 🙂
Copiii ne testeaza.
Oh, Doamne!!! ?♀️?♀️
Bun articolul, scos la imprimanta pentru sot si subliniat cu markerul pasajele importante, sa nu carecumva sa citeasca saracutul prea mult. Are impresia ca cei mici nu vin cand le cere el sau eu pentru ca ne sfideaza.
Unii adulti parca au uitat complet cum era/u in copilarie.
Dar ne tratam…:)
O poveste emotionanta care ma inspira ca intotdeauna. Multumesc pentru postare!
Intr-o zi deja imi faceam griji ca nu aude bine micutul :)) din fericire, aude perfect ce si cand vrea :))
nu am nicio solutie, si la noi e fenomenul asta, de obicei solutia e sa dau un foc de avertizare: „ma pregatesc sa pun masa/ de baie/de plecare etc) si apoi momentul X.
Dar e ceva cultural, cred eu. Am fost in situatia in care trebuia sa luam de la joaca eu copila mea romanca, o alta mama copila ei turcoaica, si niste chinezi+japonezi copiii lor cu ochi migdalati, si nu’s ce pana mea au zis orezarii aia ca toti copiii s-au conformat imediat, numai romancutza noastra cu turcoaica aia frumoasa nici un fir nu le-a tresarit cand le-am chemat sa plecam.
Întrebare: cât de ok e sa ii spui: ne așezăm la masa in 5 minute. Dacă nu îți e foame acum, nu trebuie sa vii la masa, dar nu garantez ca o sa rămână de mâncare mai încolo dacă îți e foame? Asta nu prea merge cu chestiile de igiena, gen spălat pe dinti și baie…
a, ca sa previn astea, eu implic copilul in treburile casei. nu imi iese mereu dar in principiu e mai simplu de chemat copil la masa atunci cand pregateste mancarea cu noi. Stie ca vine baia pt ca pregateste baia (prosop, haine de schimb, etc) . Fara tv si ecrane ocazional (nici pe noi nu ne vede cu tel. in mana, vorbesc poate 10-20min la tel. toata luna, si acasa am laptop pt navigat pe net, bloguri, fb etc) – asa ca nu are asa multi „hipnotizanti” , dar nu stiu cat imi mai e asta..
Dar la spalat dinti e mereu cu IMEDIAAAT 😀 – astept solutia magica, va rog.
In pedagogia Waldorf momentele cheie ( chemat la masa, strans jucariile, inceput activitate) sunt anuntate cu o lira, doamna sta jos si incepe sa cante incetisor iar copiii stiu ce au de facut. Totul e f placut.
Eu nu am problema cu amanarea, ai mei vin la orice strigare in 99% din timp. Dar daca as avea-o probabil mi-as cump ceva instrument cu sunete faine cum e clopotul sufletului 🙂
Inca o poveste de pastrat. Multumim
Eu am găsit o soluție care funcționează. Am cumpărat împreună cu fetele un clopoțel, au ales ele modelul și culoarea. Nu le mai strig la masă (că mă durea și gâtul la un moment dat), sun din clopoțel și vin în maximum 5 minute.