De fiecare dată când scot nasul din bula mea, mă ia cu frică. E suficient să citesc comentariile de pe facebook la postările oricărei televiziuni, oricărui ziar online sau persoană publică și mă trec fiori pe șira spinării.
Zboară spumele și scuipații ca musculițele deasupra bălții. Nu contează care e subiectul, unde se întâmplă știrea, cine ce a făcut. Cineva e bou, homosexual, curvă, merită spânzurat, să-i moară copiii în chinuri, să se ducă dracului, să crape.
A câștigat cineva un premiu? Era un pilos. A dat șpagă. Cei care comentează sigur îl meritau mai mult.
A murit cineva? Dă-l dracu, toată viața a băut și a-njurat.
Vrea cineva să facă ceva? Face pe naiba, vrea numai să fure. Oricum, nu vezi ce față are, sigur e omosecsual din ala.
Dacă se îmbracă frumos, e parvenit, snob și bogătan, deci fură. Dacă se îmbracă prost, e țăran, nespălat, moldovean lipsit de bun simț.
Dacă merge cu mașina e meltean. Dacă merge cu bicicleta, e hipster. Dacă merge cu metroul fie face pe interesantul, fie e goate-goale. Dacă merge e jos sigur e pentru că e un grăsan infect care nu mai știe cum să slăbească.
Femeile sunt fie urâte, fie bătrâne, fie curve, fie toate la un loc. De parcă nu toți venim dintr-o femeie și iubim măcar una, că e nevasta, fiica, sora, vecina.
Bărbații sunt analfabeți, pulifrici, bizoni, handralăi, cretini, de parcă bărbat bun n-are nimeni, nicăieri.
Copiii sunt răzgâiați, monștri, ființe urlătoare, plozi, insuportabili. De parcă n-am fost toți copii odată…
Nu există subiect pe internetul ăsta pe seama căruia niște români să nu-și spurce semenii (nu știu cum o fi la alte nații, m-aș bucura să-mi povestiți în comentarii). E ură peste tot.
Nu doar pe internet. E ură în trafic, văd numai dinți încleștați, înjurături pe care le citesc pe buzele strânse, aud claxoane degeaba, scrâșnet de frâne.
E ură la coadă la magazin. Pe trotuare.
Pare că orice ne înfurie. Nu mai avem răbdare. Nu ne pasă de suferința pe care o provocăm altora. Ni se pare că suntem singuri pe lume, că doar noi contăm, că altul e de vină că noi n-avem și nu o să avem niciodată viața pe care ne-o dorim. Și ne vărsăm supărarea, veninul, pe tot ce ne atinge.
Ce frumoasă vorbă are românul, să moară capra vecinului. Iar dacă e doar foarte bolnavă, n-avea grijă, mi ți-o înjunghii eu până nu mai mișcă. Apoi ți-o arăt pe a mea, ia uite ce frumoasă e, grasă, astea…
Administrez de ceva vreme un grup de facebook pentru părinți. Se numește Educație cu blândețe. Mi-am propus să aduc multe familii la un loc cu specialiști, pedagogi și psihologi, pentru a găsi împreună strategii și soluții pentru a înțelege cum putem crește copii echilibrat, cu răbdare și respect, fără palme la fund, umilințe.
Ce comentarii văd acolo în fiecare zi… mă îngrozesc. Oameni care caută să ofere copiilor educație cu blândețe sau care cred că deja o fac. Dar care se poartă oribil cu alți părinți care se declară depăsiți, obosiți, care cer ajutor și primesc șuturi în gură.
Păi dacă ai făcut copii, asumă-ți!
Îmi asum, dar uite că nu mă descurc, mă puteți ajuta?
Eu m-am descurcat foarte bine.
Eu nu mă descurc, sunt obosit, depășit, nu mai am idei.
Nu trebuia să faci copii. Ești un părinte groaznic. Eu în schimb sunt un părinte foarte bun. Deși na, jignesc oameni necunoscuți fără să dau doi bani pe sentimentele lor, iar asta mă face să mă simt foarte bine. Nu observ asta despre mine, deci e foarte limpede (pentru alții) că nu-s deloc în filmul cu blândețea în care cred că sunt. Iar dacă cineva încearcă să-mi arate că nu practic ce predic, scot artileria grea. Loviturile sub centură. Plec din conversație ca o drama queen, căci nu-mi sunt respectate părerile.
Nu, lipsa de respect nu îți este respectată.
Mai ales că mi se pare atât de evident că acești oameni care scuipă tot ce prind, fără pic de compasiune și umanitate, sunt rezultatul unor copilării în care părintele nu a fost prezent. Copii crescuți de bunici, de vecine sau în creșe, lipsiți de afecțiune, de timp, copii care nu au fost VĂZUȚI niciodată de cele mai importante persoane din viața lor. Neținuți în brațe, nealinați, nemângâiați, supraviețuitori care au fost nevoiți să se întoarcă ei spre sine, dacă nimeni altcineva nu i-a văzut. Așa că nici până în ziua de azi nu observă că mai există pe lângă ei suflete care suferă. Nu. Văd doar ținte. Oameni care trebuie certați, umiliți, înjurați, pentru ca ei, supraviețuitorii, să fie văzuți în sfârșit.
Unii sunt vocali și vorbesc urât. Alții sunt mai subtili, practică un bullying ceva mai elevat. Folosesc multe cuvinte frumoase, dar până la urmă nu vor decât să-ți arate cât ești de prost tu prin comparație cu ei.
Mi-ar plăcea să văd asta schimbându-se vreodată. Pentru că atitudinea asta arogantă și agresivă provocată de suferință, singurătate și neîncredere în sine se poate schimba. Știu, pentru că am fost și eu în acest film pentru o vreme. Nu înjuram lumea, eram prea fricoasă. Dar gândeam porcării despre mulți. Genul de porcării pe care le văd acum rostite peste tot. Eram furioasă. Încercam să mă calmez gândind despre alții că sunt mai rău ca mine.
De când am copiii, am tot încercat să aprind lumina în mine. Ei mi-au arătat clar că ce fac e o mizerie. Mai întâi m-am uitat la mine. Am negat. Nu, eu sunt super drăguță. Da, dar în sufletul meu era furtună și deseori trăsneam pe alții, chiar dacă făceam doar în gând. Vocea mea interioară critica tot, inclsuiv pe mine. Toți eram praf.
Apoi am citit, am fost la tot felul de forme de terapie și cunoaștere, ca să înțeleg ce s-a frânt în mine de am ajuns așa. Am aflat. Am acceptat. Am dat la o parte mecanismele, întâi programat, apoi creierul le-a uitat. Iar când dai la o parte un mecanism, locul rămâne gol. Poți pune acolo ce vrei. Eu am ales să pun COMPASIUNE și AJUTOR. Cineva scrie pe internet ceva ce mie mi se pare o tâmpenie? Nu o să mă las să simt că omul ăla e un bou. Poate e obosit. Poate e disperat. Poate suferă ca un câine. Pot să ignor. Pot să-l întreb dacă pot să ajut cu ceva. Pot să ajut. Sau nu. Dar niciodată nu o să mă las să cred și să spun că sunt mai bună decât el.
Pentru că nu sunt. Nu am primit încă nici o diplomă de nicăieri care să asteste asta. Nu există instanță supremă pentru asta. Noi nu suntem instanțe, nu avem dreptul să judecăm și să jignim, nu ne-a pus nimeni regi peste internet, să decidem care-s curve și care-s proști.
Și doar pentru că cineva scrie ceva pe internet nu înseamnă că trebuie să ne suporte nouă mârlănia. Că dacă te expui e musai să te și împuște. Nu. E firesc să se dezbată, de asta suntem toți pe internet și nu singuri, vorbin în baie. Vrem interacțiune. Dar nu vrem să fim făcuți albie de porci.
Confundăm vulnerabilitatea, curajul cu care un om se arată așa cum e, gol, imperfect și suferind, cu o halcă de carne din care trebuie să mușcăm. Și o facem ca să ne ostoim foamea de apreciere, de iubire.
A jigni un om, a-l umili, nu folosește nimănui, niciodată. A spune o vorbă bună în schimb… Ar putea să aducă un dram de bine acolo unde poate e doar rău.
Asta mi-ar plăcea să înțelegem. Și abia după ce SUNTEM așa o să putem da mai departe copiilor noștri o educație cu respect și blândețe. Când o să le simțim și o să le fim noi înșine. Când o să îi VEDEM așa cum își doresc, după ce luăm ochii din ecrane și le zâmbim sincer, nu cu gândul la aia/ăla de pe internet care trebuie musai pusă la punct.
Altfel (și până atunci) o să ne îmbăiem zilnic în spume, înjurături și amenințări, și nimic n-o să se schimbe decât în mai rău.
sursa foto: oameni furioși via Shutterstock.com
Legat de cum se manifesta alte nationalitati, am un exemplu minor si totusi cat se poate de apropiat de textul scris de tine.
Fac parte din mai multe grupuri de mamici, din România si din Uk (romanesti si englezești).
Trecand printr-o perioada dificila cu tatal copilului meu, am pus aceeasi intrebare la o situație pe 2 grupuri diferite din Uk, unul de mamici englezoaice si unul de mamici romance din Uk. Pe grupul englezesc am primit raspunsuri de incurajare si sfaturi despre cum as putea proceda, pe grupul romanesc la al 5-lea comentariu deja eram judecata. Tin sa mentionez ca pe grupul romanesc am postat sub anonimat, deoarece am incercat sa evit pe cat posibil aceasta judecata pe care o vad zilnic in grupurile de mamici romance, dar se pare ca n- scapat. Deci, exista nationalitati care intr-adevar se incurajeaza si isi sustin semenii atunci cand trec prin perioade dificile, mai ales mamicile intre ele isi ofera sustinere si suport. Dar la noi, din pacate, se practica următorul lucru: ne construim fericirea pe nefericirea altuia, acordandu-ne singuri premii ca suntem mai buni ca cei de langa noi.
E si greu sa fie alfel cand o generatie intreaga am crescut cu „De ce Gigel poate sa ia 10 si tu nu?”, „Uite vecinu ce masina are!!”, etc…
Total de acord! Sper sa citeasca foarte multa lume articolul asta, si sa se opreasca toti cateva secunde inainte de a spune sau face ceva ce raneste. Sa se intrebe in acele secunde cate lucruri nu stiu despre persoane respectiva, ce greutati are pe care nu le cunosc. Sa invete incet-incet ce este empatia.
Eu sunt unul dintre oamenii care fac rau. O sa incerc – mai mult – sa fac bine. Multumesc.
Mulțumesc că ai scris asta. Cu toții facem rău, de multe ori fără să ne gândim prea mult înainte. Toți trebuie să facem efort.
Am învățat de mici ca trebuie sa fim in competiție unii cu alții, ca trebuie sa câștigam in fata altora ca sa ni se recunoască valoarea. Așa ca încercam sa le minimizam meritele celorlalți si chiar sa ii desființăm in mod agresiv pe cei din jur ca sa părem noi mai buni si sa putem trai mai departe cu noi înșine. Întâlnesc de multe ori comportamente din acestea si chiar ma trezesc gândind lucruri nasoale despre alte persoane in încercarea de a-i face sa para mai prosti/nefericiți/urâți/neîmpliniti decât sunt ca sa par eu mai grozava sau sa nu trebuiască sa accept ca dacă vreau sa am ce au ei, trebuie sa pun osul la treaba. E nevoie de multă munca pentru a corecta aceste lucruri si de a înceta sa ne mai comparam cu alții, de a simți nevoia sa ne validăm pe noi in funcție de oamenii din jurul nostru.
Asta am observat si eu, inclusiv la unele persoane influente din online de la noi (cred ca si la altii e la fel, e pur si simplu natura umană). Comparatia asta cu altii o sa ne termine, daca nu terminam noi cu ea inainte! Cum pune cineva o poza de cuplu pe facebook, eventual intr-un loc exotic, cum trebuie sa fie macar unu care gandeste ca ăia, de fapt, nu-s fericiți acolo, ca poate abia s-au certat, sau sunt grasi, sau au amanti, etc. Nu se poate exprima doar bucurie, eventual indiferență.
E cumva ironic, dar si absolut firesc, ca zici ca nu trebuie sa ne lasam sa judecam pe altii, vreodata, dar practic ii psihanalizezi pe oamenii aceia agresivi de pe grup, ti se pare „evident” ca nu au avut o copilarie nu stiu cum. 🙂 Eu sunt de acord cu aproape tot ce scrii aici si ai dreptate, dar chiar tu insati ai demonstrat inclusiv in articol ca orice fel de extrema pe scala asta a emotiilor e greu de gestionat si pana la urma echilibrul e, mereu, solutia.
„Nu o să mă las să simt că omul ăla e un bou” – Breaking news: lasa-te sa simti ce simti, poate omul chiar e un bou de unde privesti tu. Ma rog, sa ii pui eticheta de bou deja nu e doar emotie, dar daca te enerveaza, doare, deranjeaza, supara, eu zic ca nu e ceva ce trebuie oprit.
Cred ca a pune piedici in ceea ce simti se poate dovedi periculos. Da, poate ca simti ca e un bou, dar da, intelegi ca are probleme, necazuri etc. si actionezi in consecinta: nu ii zici ca e bou, il ignori sau ii raspunzi empatic, daca poti. Cred foarte mult in schimbarile mici pe care le putem aduce fiecare dintre noi, dar in opinia mea o lume plina de fluturasi roz si lalele albe e intr-un fel la fel de disfunctionala ca cea agresiva de care povestesti. Echilibru! (ce usor de scris, ce greu de facut).
Altfel, exemple din alte tari: in multe locuri e la fel in ceea ce priveste judecata asta superficiala (de exemplu, vai, esti romanca, o sa fug de tine sa nu imi furi geanta!), dar cred ca e cumva mai bine cu interactiunea, adica oamenii sunt cumva mai amabili, mai simpatici, mai draguti. In viata adevarata, sa zic asa. Pe Internet cred ca e groaznic cam peste tot, cred ca am depasit cu totii o limita si nu ne mai putem intoarce decat daca se desfiinteaza Internetul.
P.s. Degeaba discutam despre Internet si alti oameni straini noua, cand pentru majoritatea mesele de Craciun au fost niste continue traume. Poate de acolo trebuie sa pornim. Daca nu ne place sa stam cu propria familie si ii judecam neincetat, ce putem spune despre niste straini? 🙂
Buna ziua. La un moment dat am accesat si eu grupul Educatie cu blandete, insa la prima iesire necontrolata din partea unei mame, am plecat. Mie, personal nu imi fac bine astfel de iesiri. O zi placuta.
Nu cred ca totul poate fi pus in cârca părinților. ”Omul ăla e rău pentru că nu l-au crescut părinții cu iubire”. Poate părinții au fost persoane OK și l-au crescut cu iubire dar de-a lungul vieții, interacționând cu tot felul de lume, s-a acrit. Oamenii se mai și schimbă, în bine sau în rău în funcție de experiențele vieții, tendința de a învinovăți părinții pentru comportamentul urmașului mi se pare nedreaptă. Probabil e mai ușor să dai vina pe cineva decât să recunoști că ești un anume gen de om datorită mediului, a experiențelor acumulate, a temperamentului, etc.
Hmnu are sens ce zici, poate ai vrut sa zici altceva: „Probabil e mai ușor să dai vina pe cineva decât să recunoști că ești un anume gen de om datorită mediului, a experiențelor acumulate, a temperamentului, etc.” daca simti ca e vina mediului, tot dai vina pe ceva/cineva, nu iti asumi ca tu esti de vina.
Si oricum, nu ar trebui sa fie niciodata despre vina, ci doar despre a intelege ca ceva a mers prost in tine de simti atata ura, sa vezi ce si sa faci altfel. iar pentru asta e nevoie de o stare de prezenta pe care multi dintre noi nu o au niciodata.
Sigur ca nu conteaza doar cum au fost parintii, am si scris asta, conteaza nivelul de trai, conteaza educatia, interactiunile.
Noi avem oamenii din astia in familie si trebuie sa interactionez zilnic cu ei. Explicatii ar fi multe: boli psihice netratate (un pui de depresie) combinate cu suferintele fizice specifice varstei, frustrari ale unei vieti traite dupa „ce zice lumea” si nu dupa cum simti, etc…Ma lupt in fiecare zi sa le arat ca au o groaza de motive sa fie fericiti (si chiar au) dar n-am cu cine. .
In plus, la romani se poarta indobitocirea cu televizorul. Cand auzi oameni certandu-se toata ziua si raspandind energie negativa pe fundal 10 ore pe zi, te afecteaza. Ultima vacanta in tara m-a lasat cu un gust extrem de amar, in orice casa am intrat am stins eu TV-ul in privirile socate ale gazdei careia nu-i trecuse prin cap asa ceva.
Daa, de acord, TV-ul care merge non-stop si la care auzi numai scandal si contraziceri sau reclame care striga la tine. stare permanenta de alerta si conflict. 🙁
De aceea noi am decis ca nu mai vrem TV in casa. Oricum doar il stergeam de praf de cand s-au nascut copiii, dar la cum arata grilele tv in ultimul timp chiar nu mai avea rost sa il tinem.
Este amuzant cand vine careva in vizita si nu isi da seama ce este in „neregula” :))))
Apropo de grupuri din țări diferite , sunt pe grupuri in care se discută despre adaptare in uk, în general mame care de -abia au născut.
Dacă cineva are nevoie de un sfat cum sa hrănească mixt nu este pus la zid ca e o mama absolut oribila ca nu alaptează, cum.nu este nimeni pus la zid ca dupa o luna- doua de alaprate, fizic si psihic nu mai poate.
În schimb, cand vine vorba de grupurile românești, în marea majoritate, trebuie să te ții bine.
Ca bine zici ,daca capra ta e doar bolnavă trebuie neaparat sa și moara sa fie treaba treabă.
Citisem undeva ca atunci cand indreptam un deget spre cineva am face bine sa ne uitam unde sunt îndreptate celelalte degete ?
Cred ca asta este cel mai bun articol semnat Printesa Urbana scris pana acum.
Si eu mi-am dat seama de a mea rautate interioara si incerc sa ma schimb. Aveti vreo recomandare de carte care sa ajute?
Pe mine m-a ajutat Comunicarea Nonviolenta de Marshall Rosenberg.
Tot ce folosesc eu sunt tool-uri in majoritate gratuite, dar in limba Engleza. Am investit si sume modice, atunci cand am cumpărat cărți. In prezent folosesc podcast-uri: The life Coach School Podcast – https://thelifecoachschool.com/podcasts/
Unfuck your brain – https://unfckyourbrain.com/podcasts/
Cărți au fost mai multe, una din cele mai bune pt mine „the power of vulnerability” Brene Brown.
Cele de mai sus sunt mai concentrate pe a analiza si a schimba cum simți, dar in rest citesc cărți despre relații, despre traume, in general dezvoltare personală.
Alte tooluri- Facebook si Instagram reduse la minim, citit, renunțat la binge watching, citit si de placere (adica nu doar carti de dezv. Pers.), petrecut timp cu prietenii.
Poți oricând cauta workshopuri gratis in România, cand locuiam in București mergeam la unul-doua o data la câteva luni. Mult noroc, si continua să cauți ajutor.
Cartea de aici m-a ajutat atat pe mine, cat si pe toate prietenele carora le-am recomandat-o (vreo 5 pana acum):
https://robert-betz-shop.de/true-love-sets-free-p-55940.html
Titlul suna cheesy, dar continutul atinge absolut toate aspectele incepand de la nastere…
Mult success! 🙂
Asa mi se pare si mie, ca oamenii devin din ce in ce mai nervosi, frustrati, turbati de ura (in Romania si in Bucuresti, cel putin), am crezut ca mi se pare mie, ca am obosit eu si am devenit mai sensibila si mai putin toleranta la badaranie… Auzi peste tot injuraturi si comentarii rautacioase aruncate din senin, uneori aproape fara motiv (cate injuraturi am auzit in hypermarket inainte de sarbatori…pareau cu „adevarat” intrati in spiritul sarbatorilor oamenii de acolo, n-am inteles de ce mai fac pregatiri de sarbatori, daca le creeaza atat de multi nervi, incat simt nevoia sa injure necunoscuti in hypermarket?!).
Cred ca impresia asta, ca s-a inmultit numarul crizatilor, este data si de Internet, pentru ca le-a oferit „glas” – daca inainte erau prosti la ei in sat si ii stiau doar familia si cunoscutii, acum, „datorita” Internetului, ii stie toata planeta si sunt liberi sa-si scuipe peste tot mizeriile (la fel, Internetul contribuie si la impresia ca acum-acum vine sfarsitul lumii, toate stirile/articolele au un ton foarte alarmant, tot timpul e ceva care ne ameninta, care urmeaza sa stearga omenirea de pe fata Pamantului).
Eu nu fac parte din grupurile celor rai si vocali de pe diverse grupuri… dar fac parte din grupul celor rai care critica in gand…orice.
In conversatii si relatia cu ceilalti incerc sa ma stapanesc, sa ma pun in locul celuilalt, sa ma uit la fapte si nu la om si de multe ori imi iese, insa cand raman cu gandurile mele…e jale.
Ma cert in gand cu mama, cu soacra, cu sotul, cu sora-mea, cu oricine… Enumerandu-le acum mi-am dat seama ca e vb de o relatie de autoritate pe care o simt eu, nu neaparat reala… Ma cert cu cei care cred ca ma domina sau care cred eu ca incearca sa ma domine … si am mai observat ca asta se intampla doar la persoane de care imi pasa, am trecut de mult de momentele in care ma afecta o vb spusa de un taximetrist nervos sau de cineva de pe strada (dar si alea ma afectau serios).
Intrebarea e: poti sa schimbi asta cu adevarat?
Eu reusesc partial, am reusit la serviciu, in relatia cu prietenii, in interactiunea cu persoane necunoscute, insa in capul meu nu e liniste. Gasesc defecte si atitudini gresite la tot pasul, nu le spun mereu, dar intr-o discutie in contradictoriu pana la urma izbucnesc.
Chiar poti sa iti faci liniste in cap? Cum?
Nici macar aici nu am reusit sa fiu pe deplin coerenta pt ca sunt mult prea multe lucruri gresite in capul meu…
Mersi!
hm iti recomand educatia ontologica. un curs landmark daca esti in strainatate, Connie Larkin daca esti in Romania.
Poti te rog sa dai mai multe detalii despre cursul asta? Eu sunt in UK si ma intereseaza f mult. Multumesc.
Multumesc mult! O sa ma interesez.
„Mai ales că mi se pare atât de evident că acești oameni care scuipă tot ce prind, fără pic de compasiune și umanitate, sunt rezultatul unor copilării în care părintele nu a fost prezent”.
Eu personal nu sunt de acord ca se trage doar de la parintii lipsa din comunism. In vest copii merg la cresa de la 3 luni si societatea in sine nu are problema asta. De ce? Pt ca empatia se invata de la oricine: si de la bunici si de la vecina si e la educatoare, etc.
Scoala copilului meu promoveaza invatamantul inclusiv, copii cu probleme sunt integrati in clasele normale nu in scoli speciale. Da, copilul meu invata cot la cot cu copii bolnavi, cu handicap, copii albi, negri si galbeni etc. Soc si groaza! 🙂 Ni s-a explicat la sedinta cu parintii ca asa invata toata lumea ca suntem diferiti, ca unii au nevoie de ajutor mai mult decat altii. Atunci cand empatia e o prioritate in programa scolara nu te miri ca oamenii sunt calmi si zambesc pe strada.
am scris si eu ca nu e doar despre lipsa parintelui (desi nu cred ca in tarile de care spui copiii stau la bunici de luni pana sambata, cum stateam noi, stiu ca in multe tari parintii isi pot lua pe rand concediu, pot revebi la job de 4 ore amandoi samd). e vorba ziceam in text si despre lipsa notiunilor elementare de educatie emotionala, sociala, civica, de nivel de trai, nivel de stres etc etc
Sunt copii care merg de foarte devreme in boarding schools si isi vad parintii un weekend pe luna (maxim). Devin totusi adulti normali. Nu mai spun despre copiii care au crescut in orfelinate si sunt si ei oameni.
Sa lasam cauzele rautatii din oameni pentru specialisti, as zice. In plus, sunt convinsa ca exista oameni rai pur si simplu. Asa s-au nascut ei,rai. Cunosc niste copii foarte rai (doar 2), ambii din familii minunate, foarte iubiti si ingrijiti, cu multa atentie si de la parinti, si de la bunici. Asa e firea lor, rad si se bucura de suferinta altora. Li se lumineaza fata. Ma indoiesc ca vor deveni vreodata buni sau empatici. Sper sa ma insel.
exista boarding schools pentru copii mici? ca eu de copilaria mica vorbesc, 0-6 ani. habar nu aveam… mi se pare foarte crud. 🙁
Nu asa mici. De la 8 ani incep. Posibil prin Belgia sa fie de la 7, dar nu sunt sigura. Ideea e ca cei mici cresc fara parinti. Conteaza mult cei 7 ani de acasa, dar copiii din internate de obicei suporta enorm de mult bullying de la colegi, ceea ce e greu de dus. Ar putea sa devina foarte frustrati ca adulti. Unii devin, altii nu. Mi-a zis tata o chestie careia i-am dat importanta abia dupa ce a murit. Copilul e marfa inchisa. Pui la radacina si pui tot ce ai tu mai bun. Si poti doar sa speri ca la maturitate o sa fie bine. Dar tine mult de firea lui si de sansa sa fie in anturaj bun.
Pai asta e, pui ce ai tu mai bun, sunt de acord. Dar mai bunul ala trebuie scos la lumina. Ce ai tu mai bun nu poate sa fie injuraturi pe internet, n-are cum!
Nu știu dacă ai de unde sa stii ce fel de adulti sunt acum copiii bullied in internate. Exista ceva statistici, studii? Chiar ar fi interesant de vazut. Nu cred ca, fara sprijin psihologic, un copil bullied si departe de parinte cu lunile creste intr-un adult brici, mi-e greu sa cred. Poate doar cei rezilienti…
Iartă-ma dar când aud expemplul cu „vestul”… mai mai că mă iau și pe mine spumele :p Locuiesc in Germania și am 2 copii mici, la creșă merg de la 1 an și doar daca mama lucrează, altfel de la 3 ani la grădiniță (4-5 ore daca mama nu lucrează).
Din pacate nivelul de „cultura” este unul foarte scazut.Suntem foarte viteji in spatele tastaturii. Raul este promovat prin orice mijloace, Binele este ceva banal- o gresala. Intr-o societate in care mai degraba vezi paiul din ochiul vecinului decat barna din ochiul tau, nu prea mai ai ce face. Acesta este pretul libertatii prost inteleasa. Cautam diagnosticul medical pe net… Daca am lasa un pic telefonul deoparte si ne-am face mai mult timp pentru familie, cred ca incet-incet ne-am reveni…Nu putem sa chemam pompierii sa ne salvezi si noi sa stam bine mersi…
Foarte bine punctat articolul. Apropo de știri pe net și comentariile semenilor noștri, de câte ori citesc un articol despre Simona Halep, vad mereu comentarii acide la adresa ei: cum că o să pice de nu se vede, cum că e antitalent, cum ca a avut noroc cu caru’, cum că e vai de mama ei etc. Si sunt șocată. Fata asta a ajuns prin multă muncă și talent numărul 1 mondial și sta acolo de mai bine de 1 an. După zeci de ani Romania are in elita sportului mondial pe cineva și noi o spurcam și îi dorim raul. Nu a ajuns acolo pe pile. Nu e plătită din banii nostri. Nu avem niciun merit pentru realizările ei, sunt sigura că după ea vor apărea și alți români care vor face figuri frumoase in sport pentru că ea i-a inspirat și să fim serioși, ne place tenisul de când avem și români pe care sa ii urmărim in competiții. Poate a ajutat-o și conjunctura favorabila, dar orice succes intotdeauna înseamnă și momentul oportun, pe lângă muncă și talent. De ce oare nu ne putem bucura pentru ea?
Strict la problema cu mommy shaming: din păcate mi se pare ca este un efect advers al parentingului. Al concentrării atât de mari pe copii. Paradoxal, încercând sa facem un bine am creat monștri. Cel puțin in acest segment nu cred ca are legătura cu modul in care am fost crescuți, aceste manifestări de a pune la zid alte mame exista peste tot in țările civilizate, in schimb sunt sigura ca mamele noastre nu au trecut prin asta deși Copilăria lor a fost la fel de grea sau poate mai grea decât a noastră. Am doi copii născuți la 7 ani diferența, am fost prezenta online la ambii copii, la primul era cu totul alt aer decât la al doilea. Țin minte ca existau doar forumuri, nici nu știam de fb atunci. Începuse o urma de mommy shaming dar in general era ok sa naști natural, prin cezariana, era in regula sa decizi sa nu alăptezi, sa hrănești mixt sau sa alăptezi ani de zile. Poate unele mici aluzii sau răutăți existau dar in general atmosfera era ok, se discuta despre orice, atat timp cât nu se punea efectiv viața copilului in pericol ( de exemplu prin dat lapte de vaca de la 6 luni, refuz vaccinare, refuzul scaunului de mașina) nu sarea nimeni in sus. Pana acum câteva zeci se ani scopul parentingului era sa ții copilul in viața. Ai făcut asta? Great job, ești o mama perfecta. Restul erau nuanțe. Acum e groaznic. Sincer, inclusiv pe acest blog poți citi zeci de lucruri care te fac sa te simți o mama oribila. Cel care imi sta pe creier cel mai tare este un mic paragraf referitor la hrănirea sugarului. Scria acolo ceva de genul ca nu contează dacă ai alăptat exclusiv sau bebe a primit ceva lapte praf in maternitate pana ai reușit sa alăptezi exclusiv, acele biberoane nu te fac o mama mai puțin buna. Dar biberoanele primite acasa? Dar dacă nu ai alăptat deloc, niciun strop, din cauza ce poate nu țin de tine? Dar dacă decizi ca alăptarea nu este varianta pentru tine și familia ta? Acolo da,mama oribila. Și ar mai fi câteva chestii de genul acesta, in care se specifica clar cam care sunt limitele acceptabile pentru a fi părinte bun. Este prea multă presiune in aceasta zona, prea multă lume își face meseria din acest parenting, prea multă agitație despre nașteri nu-stiu-de-care și nu-stiu-cu-cine, pompe de sân, stimularea lactației, biberoane bpa-free ( dar mai bine te chinui cu sns pana ajungi cu copilul isteric și deshidratat in spital), scutece refolosibile, piure de broccoli( doar dacă nu are aplv copilul ca broccoli cică ar fi injectați cu lapte), purtat in sisteme, jucării și jocuri și mângâieri și vorbe bine alese și hăinuțe de lâna și ulei de cocos( dar numai presat la rece) și lapte de migdale ( BIO, musai) și crema protecție UV ( dar nu de oricare ca nano și micro și etc). E atât de obositor ca mai bine îți iei un hamster și toate lumea e liniștita ( atât timp cât nu intri pe grupul crescătorilor de hamsteri ca sa afli ca nici măcar la asta nu ești bun).
Deaa,cel mai bun comentariu!
Cel mai bun comentariu, m-ai facut sa rad in hohote inabusite :)))))
ai rezumat bine si cu mult umor situatia 🙂
apropo de hamsteri, eu activez de niste ani pe forumuri/ comunitati de acvaristi si pot sa confirm ca e foarte similar cu ce se intampla in comunitatile de parenting deci sunt sigur ca si la hamsteri e la fel. 🙂
exista mai multe curente de gandire care sunt permanent in conflict, exact ca la parenting, de exemplu
– tabara „merge si-asa” vs tabara „nu putem accepta nimic in altceva in afara de cele mai scumpe/performante echipamente de firma”
– tabara „sunt doar niste pesti, da-i dracu'” vs tabara „e o crima sa nu faci absolut tot ce poti ca sa le asiguri conditii perfecte de trai”
– tabara „corabie de plastic in acvariu” vs tabara „nimic artificial in acvariu”
– exista „politia” adica oameni care tot timpul se activeaza pe anumite teme (ex. pesti prea mari pt un anumit acvariu)
samd
e destul de amuzant, de fapt.
Pai tot cam din experiența am zis asta. Hamsteri nu am și nu am avut dar înainte de copii au fost câinele, pisica și peștii, evident cu forumurile ce vin la pachet. Doamne, nu mai dormeam nopțile de proasta satului ce eram, iar asta se intampla înainte de primul copil, deci pana in 2008. După al doilea copil sincer câinele mănâncă ce găsim la oferta in pet-shop sau online ( bine, nu porcarii dar nici nu citesc cu lupa eticheta ca in alte vremuri) iar peștii, ei bine, sa zicem ca au invatat sa se descurce. Pisica e la “bunici” și e regina acolo, nu mănâncă ai mei de câți bani dau pe mâncarea lor. După al doilea copil m-am mai relaxat oricum in general, am văzut ca nu le poți controla pe toate. Diferența fiind mare între cei doi e logic ca Jr a văzut tv mai repede decât primul ( in trecere și nu e pasionata dar “expusă” a fost), a gustat și dulciuri mai repede, a auzit și vorbe nu tocmai calme ( a se citi crize pre-adolescentine). Si așa m-am relaxat, am realizat ca fiecare face ce poate și, atât timp cât toți scapă cu viața la sfârșitul zilei, suntem ok. E o vorba “ a fi părinte bun înseamnă a nu fi un părinte groaznic de rău”. Cam așa cred ca e pana la urma.
Am citit si la sfarsit am aplaudat,sunt exact gandurile mele puse pe hartie.Atat de mult adevar,mamele noastre nu mai aveau nevoie de atatea informatii sa ne creasca si erau mult mai linistite si relaxate chiar daca le era greu sa ne procure mancare si cate si mai cate.Multe sunt socate de revolutia asta a super mamicilor!Punem prea multa presiune pe noi,pe copii si pe soti
Doamne, ce bine zici, mami! Cat adevar graiesti! Te trec toate spaimele si frustrarile, regretrele si mustrarile de constiinta numai cand citesti cate si mai cate inainte de a te uita la ce fel de mama esti tu insati, ce si cat faci sau nu faci bine pentru odrasla ta, si tot asa! (La injurii recunosc ca eu ma amuz ironic uneori, asa de-a rasu-plansu!) Ce sa mai zic de critici?!! Esti deja sub pres daca intrii in „vizorul” cui nu trebuie! Iar daca e sa mai dai si tu o recomandare buna, sau o parere verificata personal fie ea cu studii de specialitate, esti linsata la al treilea comentariu, ca ce sti tu, cine e aia/ala de zici, a verificat ea (mamica) si stie mai bine ca nu e ca tine, si tot asa. Si uite asa eu am ales sa parasesc diferite grupuri tot pe criteriile acestea de limbaj, reactii violente si discutii divagate de la subiect. Si am incetat sa mai citesc si anumite bloguri de parenting unde mamica respectiva prea le facea pe toate bune si bine, prea era prezenta in viata copilului asa cum eu nu reuseam sa fiu, prea isi iubea copilul in o mie de feluri cum eu nu stiam sau nu reuseam sa o fac, prea le stia pe toate si ma compatimea pe mine, „saraca de mine”, care aveam nevoie de ajutor ca sa fiu si eu o mama buna si sa fac ce trebuie, si tot asa. Si asta inainte de a intra in comentariile si/sau criticile la articolele respective. A! Si mai e una: cartile alea multe citite si care au facut minuni pentru ele. Nu contest acest lucru, si eu iubesc cititul si il recomand in stanga si in dreapta si fac demersuri personale pentru a aduce pe aceasta cale cat mai multi copii si adolescenti din mediul rural, dar cand stiu ca uneori abia reusesc sa termin o carte in cateva saptamani, poate chiar o luna, (problema mea de ce) frustrarea si sentimentul de vinovatie si auto critica ajung sa fie de nesuportat. Asa ca am ales sa nu le mai urmaresc si sa ma organizez dupa viata mea, nu a lor, in conditiile mele, cu resursele mele! Mie una, care cautam informatii utile, sfaturi si pareri, au ajuns sa imi faca rau unele bloguri de parenting care mai de care mai constient, iar comentariile critice… nici nu mai zic. Da, sigur, exista explicatii si pentru comportamentul meu, pentru frustrarile mele, insa e strict treaba mea! Si asa, informativ, am reusit sa ma mobilizez (din multe puncte de vedere importante ce vizeaza si partea financiara, locatia, timpul fizic, „cu cine las copiii 3-4 ore”, etc.) si sa incep sedinte de terapie individuala pe care regret foarte mult ca nu am reusit sa le fac inainte de primul copil. Si ghici ce: unul din sfaturile terapeutului a fost si acesta de a nu mai citi atat de mult ce scriu alte mamici, perfecte sau nu dupa criteriile mele, ci sa imi vad mai mult de persoana mea, de familia mea si de viata mea raportandu-ma la mine, la situatia mea, la realitatea mea, nu a lor! Va imbratisez cu drag si cu bunatate si va doresc tuturor numai bine! ??
wow, mi-a mers direct la suflet! Sunt inconjurata peste tot de oameni care critica si care vorbesc f urat despre altii, incerc sa ii fac sa vada si o altfel de varianta insa de cele mai multe ori ajung sa ii evit pt ca sincer nu-i mai suport. Ba mai mult, atunci cand incerc sa le fac lor un compliment care sa conduca spre o discutie civilizata, li se urca la cap si arata o superioritate greu de acceptat.Cum o dai, tot nu-i bine. Oare chiar nu exista grupuri unde poti dezbate lucruri dar intr-un cadru prietenos? Tind sa cred ca nu, eu cel putin nu le-am descoperit. Chiar si in cele care se doresc culturale, gen „vorbeste corect”, tot trebuie sa existe vreunul, chiar admini care fac mistoruri grosolane. Trist..
Chiar mi-as dori sa gasesc raspunsul la dilema (oarecum dilema), probata pe persoane apropiate- de ce atunci cand le arati compasiune si le scoti in evidenta si lucruri bune, tind sa afisese acea superioritate, de nu le mai ajungi nici cu prajina la nas. Pot detalia caz concret daca e cazul 🙂
Multumesc
Sincer, e orice pe grupul ala, mai putin blandete.
Noi suntem in Canada de 6 luni si am intrat pe cateva grupuri aici.
Inclusiv pe unul legat de intarcare.
Eram la capat puterilor, am scris o postare lunga sa ma descarc, in cateva minute 2 comentarii care ma incurajau. Prima doamna imi spunea pe nume, de parca eram prietene. Am plans cand am citit. Era exact ce aveam nevoie, m-au ajutat, fara sa stie cat a insemnat pentru mine la momentul ala.
Mai sunt si aici pe grupuri persoane care nu se mentin la subiect, dar am observat ca moderatorii reactioneaza prompt si sunt scoase din grup. 95% din comentarii sunt positive si de incurajare.
Sunt 100% de acord cu ce spui, dar mi se pare paradoxal cand am
citit cel putin o data la tine pe blog ceva ce e mom shaming. Uite ce ai scris chiar anul trecut unei cititoare care nascuse de 5 saptamani: „Acum câteva săptămâni mi-a scris o mamă. Adică stați, zilnic îmi scriu multe mame, dar această mamă anume mi-a scris acum câteva săptămâni, să mă întrebe așa:
– Am un bebe care vrea numai în brațe, voiam să vă întreb, cunoașteți multe mame, din experiența dumneavoastră și a lor, cam cât credeți că mai durează faza asta că nu prea mai pot?!?
– Salut, felicitări pentru bebe, să fie sănătos. Ce vârstă are?
– Cinci săptămâni.
Cinci săptămâni de bebe și mama aceasta nu mai poate să-l mai țină în brațe. Într-un fel, nu mă miră. Suntem în țara în care ținutul aproape de inimă este considerată încă de mulți eroare de educare, motiv de răsfăț și de stricat copilul. Dacă-l iei în brațe, clar ai fost manipulată. Dacă cere mult în brațe, în mod evident ceva n-ai făcut bine, copilul trebuie să fie independent. Chiar de la cinci săptămâni, dacă s-ar putea.”
M-am intrebat si atunci, ma intreb si acum: cine i-ar raspunde asa unei femei care mai mult ca sigur e la capatul puterilor si care a nascut de 5 saptamani? Daca ti se pare ca oamenii din jur sunt rai si frustrati( si da, sunt), fii tu schimbarea, dar fii constanta si consecventa, nu doar pe ici pe colo.
Asta e societatea in care traim. Sau mai bine zis am trait. Insa, si in alte locuri, ura e pe un trend crescendent. Poate inca putin si…va eploda, iar. Si atunci…sa te tii
„Mai ales că mi se pare atât de evident că acești oameni care scuipă tot ce prind, fără pic de compasiune și umanitate, sunt rezultatul unor copilării în care părintele nu a fost prezent. Copii crescuți de bunici, de vecine sau în creșe, lipsiți de afecțiune, de timp, copii care nu au fost VĂZUȚI niciodată de cele mai importante persoane din viața lor. Neținuți în brațe, nealinați, nemângâiați, supraviețuitori care au fost nevoiți să se întoarcă ei spre sine, dacă nimeni altcineva nu i-a văzut.”
O să mă refer la paragraful acesta pentru că e a nu-știu-câta oară când dramatizezi treaba asta cu crescutul copiilor de către bunici de parcă ar fi fost trimiși în lagăr. Nu știu ce experiențe ai avut tu, dar să știi că nu pentru toată lumea a fost la fel. Eu, de exemplu, am avut o copilărie minunată crescută în egală măsură și de părinți și de bunici. Adică iubire la dublu sau triplu chiar că am avut două seturi de bunici care nu mai știau cum se programeze la stat cu mine. Faptul că pentru o perioadă de timp din viața mea mama a considerat că e mai bine pentru MINE (chiar dacă mai rău pentru ea fără mine) să locuiesc mai mult la unii dintre bunici decât la ea până ne-am „reunit” sub același acoperiș nu m-a făcut să mă simt abandonată, neiubită, nu m-a înrăit, nu mi-a luat din umanitate. Doamne, nici nu știu de unde ai scos astea… Am și prieteni în situații asemanatoare, nu sunt eu vreo excepție, că în generația noastră cam toți am fost crescuți ȘI de bunici. Ba chiar cred că am fost mai câștigați decât copiii din noua generație care nu au voie la bunici pentru că bunicii sunt învechiți, depășiți și „îi strică”. Păcat, pierd iubire.
De asemenea, observ tot mai des curentul ăsta de a da vina pe alții (mai ales pe părinți) pentru tot ce e în neregulă cu sinele.
M-am răstit? Nu-s eu de vină, m-a traumatizat mama când eram mic cu ceva. Bine, nici ea n-ar fi vrut să mă traumatizeze, da’ sigur i-a făcut și ei bunica ceva. Și tot așa. Și dacă nu de aceea m-am răstit? Dacă m-am răstit pentru că chiar m-a enervat Cutărescu și am vrut să-i arăt asta? Ah, de ce am vrut să-i arăt?! Păi de ce nu? De ce să țin în mine ca mai apoi eventual să mă descarc pe soț sau pe copil sau pe altcineva nevinovat?
S-a răstit cineva la mine sau m-a jignit? Tre’ să-l înțeleg că l-a jignit și pe el maică-sa în clasa a doua și acum după 30 de ani îi ies traumele la iveală și se descarcă pe alții, nu-i el de vină săracul… Mă încălzește pe mine cu ceva DE CE s-a răstit? Mă doare mai puțin jignirea lui? Nu, degeaba mi-ar explica, tot mă doare. Dar daca e un oarecare (nu o peroană apropiată, iubită) am uitat de el în următoarele 5 minute.
Nu contest influența majoră a părinților în formarea viitorului adult, știu că e piatra de temelie. Dar nu trăim izolați, după o vârstă mai ieșim în lume, mai interacționăm cu alții, mai vedem alte modele, trăim o sumă de experiențe care continuă să ne formeze și să ne definească, poate chiar ne schimbă radical (în mai bine sau în mai rău) față de ce ne-au insuflat părinții.
Nu e despre vina, nici despre a da vina pe altii, nici despre a te simti vinovat, Roxana, nu asta e ideea, nu asta am scris, nu am insinuat asta si nici nu cred asta. E despre responsabilitate, despre ce poti face tu diferit ca tu, copiii tai si restul din jur sa fie mai bine.
Ma bucur ca ai avut parte de o copilarie frumoasa, stiu si eu cazuri, din pacate majoritatea nu au avut norocul acesta. Si se vede in statistici, pe strada. Stii cifrele alea horror de la Salvati copiii si Unicef, cu doua treimi dintre parinti, respectiv noua din zece parinti isi lovesc copiii? Sunt sanse mari, foarte mari, ca asta sa fi fost ce au primit la randul lor. Iar toate astea, ce zic eu aici sunt chestii studiate si verificate de specialisti in emotii si comportament, nu e vreun breaking news, doar ca nu e genul de informatie pe care oamenii o cauta si o simt ca ar fi despre ei, pentru ca mintea ne cauta mereu scuze, asta e rolul ei, sa ne ajute sa traim cu noi, asa ca ne fuge mereu in alta parte.
Foarte adevarat si foarte bine scris!
reactiile furioase, reactiile pline de ura si de rautate ne vin din subconstient. Eu repet inconstient (si eu, si alte persoane) ce am vazut in copilaria timpurie, inclusiv exemplul de dragoste si toleranta pe care il vedem iar o mama lipsa inseamna o dragoste lipsa. Si eu am crescut la bunici, si eu am avut cea mai frumoasa parte a copilariei acolo, si eu fac eforturi zi de zi si pe alocuri reusii sa imi recuperez gaurile din suflet si sa nu dau mai departe mecanismele gresite copilului sa il impovarez cu rateurile mele, dar sunt absolut convinsa ca daca mama mea ar fi fost mai „iubitoare” de sine si mine, mai prezenta, mai „responsabila” de copilul pe care ea a ales sa il faca si ea a ales sa il lase la bunici, apai totul ar fi fost altfel. Ba mai mult, cred ca un adult si un cuplu se maturizeaza prin cresterea copilului, prin asumarea responsabilitatilor sa se ocupe ei de copil si nu apelat la bunici – stiu ca e mai usor de delegat dar de fapt e o fuga de responsabilitate sau mai rau, arata o incapacitate de adaptare si asumare. Cu fiecare gest in care am zis: vai, sunt obosita sa sun pe mama sa stea cu copilul 3 zile sa imi revin am constientizat ca nu am gasit un echilibru in suflet, minte, timp si plasat copil la bunici e abandonul nu al copilului ci a schimbarii proprii si evolutiei proprii.
Potrivit (si complementar) la subiectul asta a scris: Petronela https://petronelarotar.ro/cit-de-mult-imi-iubesc-copilul
Eu am citit articolul si mi se pare interesant și util. Multumesc c-ai pus link, chiar se leaga direct de ceea ce descria Ioana in articol.
Asadar daca esti mama cumva nu mai esti om, n-ai voie sa obosesti, n-ai voie sa iti doresti o seara doar cu partenerul de viata? Inseamna cumva ca nu iti iubesti copilul? Inseamna ca fugi de responsabilitate? Daca apelezi din cand in cand la bunici sa stea cu copilul 2 ore pe zi intr-o sambata sau un weekend pe luna sau la cateva luni, inseamna ca nu ti-ai gasit echilibrul? Inseamna ca nu evoluezi? Eu imi dau voie sa fiu si obosita si sa am nevoie de cateva ore si pentru mine din cand in cand si da, sa apelez cateodata la mama, care abia asteapta sa stea cu copilul si am si norocul sa o am aproape. Ce scrii tu este tot un fel de mom shaming, oricat de frumos l-ai imbraca.
Comm de sus a zis foarte clar, 3 zile. 3 zile nu e egal cu 2 ore. Nu mai exagerați, citiți exact ce scrie.
Nu a zis nimeni ca o pauza strica, ba dimpotrivă. Deschide link-ul de mai sus și citește ce a scris Petronela.
Raspunsul asta al tău măi Ade nu face decât sa alimenteze ‘scandalul’
Nici nu am exagerat si nici nu vreau sa alimentez un scandal inexistent. Am citit articolul. Sa stii ca nici 3 zile o data la cateva luni sa zic sau o data pe luna, nu sunt un capat de tara. Nu se strica copilul, nu se simte neiubit, nu te face pe tine o mama care fuge de responsabilitati sau incapabila sa evolueze. Ci doar om. Echilibru, doamnelor. Daca aleg sa merg doar cu sotul un weekend la mare asta nu spune nimic despre relatia mea cu copilul, nu inseamna ca il las sa fie crescut de bunici si nici nu ma face o mama naspa. Scriu asta si pentru ale mame care citesc si poate isi fac mustrari de constiinta ca nu sunt suficient de perfecte, ca nu stau 365 de zile pe an cu copilul si vor din cand in cand timp doar pentru ele sau pentru cuplu. Opriti-va din acest mom shaming.
Pt mine firescul e sa apelez la sot – cand sunt obosita el preia anumite taskuri, cand am o zi proasta apai le dau dracului toate si mancat penene si atat, dormii si eu nespalata si copil nespalat si vase nespalate si jucarii nestranse si nu fac nimic. Cand am o sedinta de rahat si ies plangand sau cand nu am primit salariul de 2 luni sun pe sot sa zic ca imi dau demisia, ma descarc, ma consoleaza, si reusesc sa las rahaturile acolo si sa ma bucur de cele 3 ore seara acasa cu sot, cu copil, cu casa ce o iubesc, cu mine.
Altfel, acel 3 zile de dus copilul la parinti, indica fix rahatul din mine ca femeie: ca nu reusesc sa trasez bariera intre cele dragi si cele ne-dragi (si nu, nici mie nu imi iese des!!), dar mai ales rahatul din casnicie si lipsa suportului sotului. Parintzeala e un test al casniciei! si e de trecut impreuna, daca ajungeam sa apelez la mamitzica/tantiMitza era semn de sterilet.
Mai exact, exemplele din casniciile din jur unde o parte din responsabilitati/taskuri sunt preluate o parte si de mama/soacra si nu de sot, sotul si-a gasit alte preocupatiuni (extra munca, fotbal cu baietii, alta blonda, stat cu tel. 3 ore in mana serile) etc. In viata ne schimbam si evoluam – hai sa fie impreuna ca de aia ii zice famelie, si famelia e mama + tata + copchii.
Nu stiu ce copii aveti, dar al meu o mirosit toate aceste rupturi in familie mai bine decat mine. Copilul a venit cu cea mai mare lectie de evolutie pe care mi-o putea da Dumnezeu, maternitatea a scos rahaturile de sub pres pe care nu le-am vazut din motive de indragosteala: vazui lipsa unei relatii sanatoase cu mine, carentele de suport ale sotului, lipsa unor relatii sanatoase cu parintii nostri, carentele de iubire de mine. Iar iubirea de sine e cea ce sterge nu OBOSEALA ca na, toata lumea oboseste ci previne oboseala prin eliminarea treburilor si lucrurilor inutile din viata si care nu ne aduc fericire (calcat, tv, telefon, sef imbecil, prietena acra, machiaje cu care voiam sa acopar neimplinirile sufletesti etc) – o mama care se iubeste mai mult va fi mai vesela, mai putin stresata, mai putina ura, mai putina furie, si nici nu mai va avea nevoie des de „dus copil la mama ca sunt obosita” .
Am vazut schimbarile in mine in ultimii ani. Da, acum 20 ani eram una din cei cu ura si furie in trafic.
Subscriu. Frustrarea vine că nu primim ajutorul de unde am avea nevoie, și anume de la soț. Și mama are job, poate chiar cu mai multe responsabilități și mai bine plătit ca al tatălui. De ce când vine vorba de copil, de treburile casei toată lumea se așteaptă să se ocupe mama? De ce mama e criticata și nu și tatăl? De ce doar mamele au nevoie sa fie reparate pentru a nu afecta copilul? Sunt oare și forumuri unde tăticii cer și oferă suport? Au și ei rani care trebuie vindecate? Sau ei dorm liniștiți, in timp ce mamele caută neobosite cum să-și ajute copilul să crească mai frumos? Cumva copilul e doar o anexa a mamei pentru ei? Nu vreau sa par o feminista, dar se vorbește prea mult de obligațiile mamei și prea puțin de ale tatălui.
Hop si eu cu comentariul negativ, in spiritul articolului, dar te intreb cu toata deschiderea: Lena, de ce nu ai vrea sa pari o feminista? Nu ar trebui sa fim toti feministi? De ce alergia asta la cuvantul feminist? Nu e cazul.
Lena, ce zici tu nu imi miroase a feminism: e respect fata de mine si fata de conceptul de familie. Si de aia cred ca familia romaneasca traditionala e gresita (unde copilul e vazut ca anexa mamei si bunicii, bine ai formulat) .
Cand am cazut sub presiunea tuturor treburilor (la propriu, tensiunea mica, prea dolofana nu sunt) am inceput sa imi pun intrebari similare. Si sa dau inapoi, pas cu pas. Sa invat sa ma iubesc (nu, mama mea nu s-a iubit pe ea, nu s-a respectat, intre matusi si verisoare situatia nu e mai roza, nu am de unde sa ‘ma inspir’), am invatat singura sa deleg, sa zic nu, sa simplific, sa renunt la treburi inutile (bye bye calcat, machiat, tv, stat fara mobil cativa ani, bye bye stat mai mult de juma de ora in bucatarie, nu am mai alergat dupa cadouri de complezenta -soacra mea si mama nu au mai primit cadou de multi ani, am rupt din prieteniile false ce nu aveam curaj sa fiu onesta etc) si inceput sa dorm mai mult, sa inchid ipoteca mai repede etc -practic am reusit sa previn acel ‘am obosit’!
Mai am cale lunga….dar in plus, ma intreb, retoric:
-de ce nu am inteles astea acum 20 de ani?sau mai mult?
-cum transmitem astea noilor fete, viitoare minunate?
-daca apelam la mama/soacra, as fi avut aceeasi ‘trezire’?
-daca nu imi puneam intrebarile astea, eram divortata si cu o ura si furie impotriva tuturor barbatilor si altor semeni? (ohoho, sunt capabila)
-de ce cand am inceput sa ma iubesc mi s-a imbunatatit sanatatea? ce a mers prost, inainte, in mintea mea?
etc
De fapt încercăm să nu par o „man hater-ita” ?. Cumva feminismul care a adus beneficii incontestabile incepe să își arate și fata hâdă. Apare presiunea ca femeia sa fie aceasta „wonder woman” care asemenea unui jongler de circ trebuie sa tina intr-un balans perfect cariera și familia, daca se întâmplă să aibă și ambiții profesionale.
Nu vreau sa minimizez rolul bărbatului in familie, însă mi se pare că unii dintre ei (și mă raportez la cei pe care ii cunosc) se complac în situatia de a nu mai fi unici susținători de familie, fara a dori insa sa preia și din sarcinile atribuite tradițional femeii.
Cu siguranță aici contribuie și modelul de mama și tata pe care l-am avut majoritatea dintre noi: mama vine de la serviciu, apoi neobosita se ocupa de mancare, curățenie, spalat, calcat, teme cu copiii, pune/strange masa pentru soț și copii etc., pe când tatăl vine de la serviciu și se odihnește, fiind destul de absent de la restul activitatilor domestice. Cu tot respectul pentru mamele noastre, dar eu nu vreau sa fiu o astfel de eroina. Și cum bărbatul nu prea mai are activități care să nu poată fi îndeplinite la fel de bine si de femeie, cred că e cazul să mai treacă și domnii la cratiță, nu? ?
Faptul ca sunt aspecte ale feminismului cu care nu esti de acord nu inseamna ca trebuie sa te opresti din a te identifica drept feminista. E ca si cum ai zice „nu vreau sa par vreo femeie” doar pentru ca nu iti place ca unele femei se imbraca in rosu 🙂 Eu zic ca esti feminista. Si iti multumesc pentru asta! 🙂
Am observat o lipsa de informare importanta si o frica de a folosi acest cuvant, de asta eram interesata de perspectiva ta. Ba chiar mi s-a intamplat sa mi se spuna „aoleo, tu esti feminista”, ca o jignire 🙂 Cred ca e nevoie de multi pasi si in directia asta in Romania.
am remarcat si eu, am trait si zis si eu. Musteshte ura.
Si stiti ce? ura imbolnaveste – prima data pe cel care o emite, dar si pe cei sensibili din jur ce o primesc…
Asa ca fac, cum pot dar tot ce pot sa imi infranez gandurile de invidie, de ura, dar si sa le opresc la persoanele foarte apropiate, fie izolandu-ma de ele fie explicand/aratand ca se poate alt fel.
Eu anul asta am intrat pe FB doar 10 minute, atat am stat vineri si e atat de bine, din ce in ce mai bine pentru ca simteam ca ma incarc de prea multe informatii, nu neaparat negative cum spui tu in articol, doar ca erau prea multe. Prietenii ma gasesc mereu pe telefon si pe e-mail si imi e bine asa, nu mai derulez aiurea, am mai mult timp de copii, ei nu barfesc, nu critica, nu judeca si ma mai si iubesc neconditionat 🙂
Eu nu văd în acest text decât proiecții (psychological projections); nu, nu ale autoarei ci ale personajelor descrise aici. În 2-3 generații vor ajunge și românii – sau măcar o masă critică – la fel ca englezii de acum, cu mai multă înțelegere și cu mai puțin de „ba pe-a mă-tii”. Iar englezii probabil la un alt nivel de rafinament?
Ha, tare textul tău.
Mai rau de atat sunt situațiile in care colegi de munca, foști parteneri, rude de gradul nspe cu care nu mai ai treaba, doamna învățătoare a copilului șamd se trăiesc afirmându-și personalitatea de mahala. Cumva, de la oamenii de pe net este, chiar daca neplăcut, impersonal. In relațiile celalalte, asa zise formale, sunt din ce in ce mai îngrozită sa observ diverse forme de răutate, bârfa…
Va trebui fiecare dintre noi care face altfel sa ridicam destul de tare vocea pentru a schimba aceste comportamente.
Dragi co-comentatori si co-comentatoare :), am reusit cu totii sa aratam un mare Q.E.D. acestui articol. Sa ne integram complet. Nu ma exclud, pentru ca eu nu am fost 100% de acord cu tot ce continea el. Dar, vai, cata dreptate are! Cata rautate printre si in randuri in comentariile noastre. Trist!
De asemenea, nu imi place neaparat sa fiu avocat, dar nu cred ca autoarea a sustinut vreodata ca e perfecta. Nici nu are cum sa fie, nici nu are cum sa multumeasca pe toti, in nici un caz nu poate sa controleze un grup intreg, ca vad ca si asta i s-a reprosat.
Mentin ce am zis mai sus, eu zic ca nu prea mai e cale de intors. Suntem rai si furiosi si Internetul ne ajuta mult sa fim asa.
Oamenii cu care ne inconjuram, lucrurile in preajma caror stam, activitatile pe care le alegem sint toate, cu mici exceptii, alegerea noastra. Intotdeauna exista o alegere cum se spune. De cand ne-am mutat la Cluj, deci nu chiar prin nu stiu ce tara „normala”, ma enervez infinit mai putin decat inainte. Rar de tot, spre deloc. Am cu totul o alta stare. Pe facebook am avut pauza 2 ani apoi cand am revenit, imi ramasesera putini prieteni. Si a fost foarte bine. Nu intru pe grupuri unde mi-as putea pierde timpul inflamandu-ma sau predicand aiurea. Nu mai dau din timpul meu acolo unde nu e necesar. Viata e si-asa destul de aglomerata cu serviciu, copii in doua locuri diferite, cu programe diferite, cu week-end-uri pline, prieteni noi, plecari mai dese. Nu-mi consum resursele, energia sau nervii nici pentru a intra in conflicte, nici pentru a le modera, nici pentru a cauta scuze altora. Nici nu pot sa explic cat de liniste e din acest punct de vedere. Aproape ca nu ma intalnesc cu rautatea sau magariile de care spui. Poate traiesc intr-un univers paralel? As zice ca nu. Pur si simplu aleg sa am relatii cu oameni pe aceeasi lungime de unda, sa acord familiei si mie insami timpul de dupa munca zilnica. Viata asta e tare scurta… vreau sa o consum cu cei dragi, calatorind, bucurandu-ne impreuna. De cand mi-am schimbat prioritatile si modul de a actiona, ma simt linistita in ciuda jobului stresant, ma inconjor de oameni pozitivi si simt ca am o viata mai buna, cu o claritate care imi lipsea.
Bravo! Cam asa si la mine, desi stau in bucuresti.
Și totuși postarea ta m-a întristat… Pentru ca băiețelul meu este „crescut la creșă”. Și comentariul tău ii jignește pe alții, chiar dacă e bine intenționat…
@SF
Total de acord: „nu mai dau din timpul meu acolo unde nu e necesar” !
Imi consider timpul o tare importanta resursa pe care o utilizez exact cum si cand cred. Nu mai am mental de fite, mofturi, critica/prejudecata, aere de superiotate, umilire indirecta, nici macar de intepaturi acide sau nevinovate. De ceva ani, imi scot rand pe rand, toate persoanele toxice din viata: una cate una, membru de familie sau nu. A fost o efectiva lupta cu mine insami pana m-am invatat sa spun neutru si civilizat „nu”. M-am plictisit sa fiu de decor in intalniri declansate de nu stiu ce nostalgii/”fapte de recunostiinta” care nici macar ale mele nu sunt sau adunari in care nu reusesc sa scot un cuvant pentru ca altii au mereu ceva mult mai „simpatic” de spus si un debit verbal furtunos. Cercul de prieteni/familie/rude mi s-a micsorat insa sanatatea mea mentala este recladita incet incet.
Chiar aseara am urmarit un documentar despre cum prind radacini regimurile totalitare. Printre alte metode de dominare a unei natii, o metoda de instaurare a fricii, neincrederii si dezbinarii a fost autocritica/critica celui de langa tine cu falsul tel de competitie care sa nasca progres-o ideologie adanc increstata de comunistii aia cretini si in Ro, atatia ani.
Desi sunt total de acord ca suntem ceea ce alegem sa fim, primii ani de viata isi lasa si ei amprenta in fiecare din noi. Unii reusim sa ne asumam trecutul si sa nu ramanem naclaiti in el, unii realizam si cadem in crunte depresii pentru ca nu mai gasim o faramitura de curaj sa ne vindecam si altii nici macar nu stim ce ni s-a intamplat („asa era atunci”, „atat au stiut ai mei, atat au facut”, „ne-au crescut cum au stiut si ei”).
Nu imi permit sa vorbesc in numele nimanui (departe de mine acest gand) si am obosit sa sper ca poate vreodata, nu ca o sa aud vreun „imi pare rau” dar ca o sa pot avea o discutie fara ton ridicat cu unii insa parintii nostri si parintii lor au trait doar in critica si ne-au crescut in critica (nu toti, corect dar multi!). Inca suntem generatii de criticati! Unii muncim sa nu reproducem acest comportament, altii il copiem fara sa realizam. Este vina lor ca nu suntem mai buni, mai toleranti, mai putin barfitori si invidiosi? Da si nu. Desi imi asum toate cate sunt, as fi vrut ca omuletul care am fost sa nu fi fost certat atat de mult si des pentru orice. Poate asa as fi reusit sa nu vaz mereu partea goala a paharului, sa dramatizez si sa accentuez/subliniez ce „nu e corect, bine sau perfect”, atat de des…dar lucrez si la asta.
Felicitari, ai reusit ce nu multi reusesc, uneori pentru ca nu stiu cum sa iasa din cercul vicios, alteori pentru ca nu au suficienta vointa dar de cele mai multe ori pentru ca se complac… vorbim aici de cei constienti de sine si de ce li se intampla, de cauza-efect, ca sint destule situatii critice in care oamenii nu pot mai mult, sint ingropati si habar nu au ce, de ce se intampla cu ei sau ca trebuie un efort sustinut ca sa iasa dintr-un set de concepte adanc inregistrat in creier.
Nu se poate inchide grupul? ca sa se micsoreze ura ?
Fiecare cuvânt din acest articol este adevărat , ai punctat foarte bine faptul ca unora oameni le este atât de ușor sa se exprime neagativ, toxic plin de invidie ura pe pers din jur lor, chiar dacă simt sau gândesc cv pozitiv, bun Ei aleg exprimarea negativă cu toate accesoriile nocive!!!???
Părerea mea personală, din trecutul meu din povestea mea și eu am fost și mai sunt/fac parte din aceasta categorie de oameni, Insa eu am ales sa le exprim sub forma de gânduri cunoscute și știute doar de mine, rar am îndrăznit sa scot afara toate acele cuv, gânduri rele. Și cu ce m-am ales, mi-am amărât sufletul!!!
Noroc ca am descoperit cauza ca am găsit terapia……Toți acești oameni au uitat de Dumnezeu și unicul fiu Isus, le lipsește Treimea Sfânta “ Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt “
Uita sau refuza sa se roage îngerului păzitor, aceasta rugăciune conține fraza ….”Întotdeauna fii cu mine și ma învață a face bine” El este frâna noastră El ne ajuta sa ne controlam!!!!
Terapia mea este spovedania prin rugăciune direct la Dumnezeu fără intermediari (preoți ) .??????
Suntem generația uitată, lăsată deoparte, dresată de la distanța palmei, a rușinii sau a umilinței. Suntem foști copii făcuți de alți copii, care, la rândul lor, nu au avut nici timp, nici sprijinul de a se maturiza. Pe părinții generației mele, copilăria i-a prins în plină imbecilizare comunistă, iar ei au crescut legați la ochi, cu urechile astupate și, mai ales, cu sufletele mute. Părinții generației mele au avut părinți care munceau de se speteau, care fie încercau să se adapteze primei generații la oraș, fie se străduiau să păstreze valorile în care crezuseră cei de dinaintea lor. Și, indiferent că au crezut sau nu în noul om pe care îl propunea comunismul, părinții părinților mei trăiseră un război cumplit, pe lângă care absența luminii și a căldurii din case nu (mai) însemna nimic. Din păcate, nici absența luminii din suflete nu (mai) însemna nimic. Părinții generației mele au crescut, astfel, în ideea că omul este ceea ce mănâncă și că lumea este doar ceea ce se vede cu ochii și se aude cu urechile. Așa că pentru ei, săracii de ei, propriii lor copii au venit când ei înșiși nu erau decât niște copii. Ca niște copii ce erau, și-au dat altora copiii să îi crească, cel mai adesea, celor care îi crescuseră și pe ei. Pentru unii dintre noi, a fost minunat, pentru alții, nu. Cert e că, la un moment dat, ne-au luat înapoi; s-au trezit față în față cu niște ființe pe care fie le cunoșteau prea puțin, fie nu le cunoșteau deloc și cu care nu apucaseră să stabilească un sistem de relații. Noi, copiii de atunci, ne-am trezit față în față cu niște adulți care nu știau bine cine suntem, care erau obosiți de schimburile în care lucrau în marile uzine comuniste, care erau disperați de frigul din case, de lipsa mâncării, de teroarea insinuantă a regimului. Cum era să ne înțelegem?
Și apoi a venit Revoluția. Noi eram preadolescenți sau adolescenți, iar părinții noștri erau orbiți de o lume nouă, căreia nu îi știau regulile, care îi agresa prin imprevizibilitate, care le răsturna toate valorile. Și noi și ei am trecut prin deceniul anilor 90 hipnotizați de reclame, de seriale și de telenovele, de politică urâtă și murdară, de manipulare, de jungla care creștea în jurul nostru amețitor; din păcate, și între noi și părinții nostri jungla a mărit distanțele… Cum era să ne înțelegem?
Și ne-am făcut mari, și suntem adulți. Mai dezorientați decât au fost vreodată ai noștri, încercăm să fim oameni mari. Unii repetă tiparele parentale, alții luptă împotriva lor. Și greșim toți, pentru că, fie că suntem în acord cu ele, fie că le detestăm, ne raportăm, în continuare, la ele, cu admirație sau cu furie. Continuăm, și unii și alții, să căutăm vinovații, să aflăm cine trebuie tras la răspundere; trăim pentru a acuza și pentru a ne justifica, nu pentru a găsi soluții. Am învățat că a vorbi despre sentimentele noastre înseamnă a ne justifica slăbiciunile, nu a încerca să le ameliorăm; credem că a fi deschiși înseamnă a ne jigni, pe principiul că adevărul poate fi folosit ca mitralieră; suntem convinși că deținem adevărul și că orice opinie contrară nouă este un atac la persoană; ne imaginăm că empatia înseamnă ca, după ce afli despre suferința cuiva, musai ori îl bălăcărești, ca să vadă ce prost e el și ce deștept ești tu, fie îi dai sfaturi și reguli de urmat, ca de, tu le știi pe toate. Confundăm politețea cu ipocrizia, cultura cu educația (și nu o avem nici pe una, nici pe cealaltă), principiile cu încăpățânarea, tăria de caracter cu inflexibilitatea, profesionalismul cu aroganța. Ne creștem copiii într-o țară în care nonvaloarea e în față, în care sistemul și regulile se schimbă după bunul plac al celor pe care, din prostie sau din indiferență, îi lăsăm și îi alegem să ne conducă. Ne amăgim că, dacă ne închidem în bula noastră în care totul e bine, nimic din mizeria din afară nu ne va afecta, apoi suntem uimiți că lumea continuă să existe dincolo de noi și că ne afectează, oricât de mult am vrea să fie altfel. Suntem insule, nu oameni, la serviciu, pe stradă, în familie; prestăm jocul fără tragere de inimă și pretindem același lucru celor din jurul nostru și ne mirăm că nu suntem continent, că nu putem nici măcar să construim poduri trainice între noi. Suntem specialiști în toate, le știm pe toate și avem o opinie despre orice. Ceea ce nu ar fi rău, dacă nu ne-am chinui să îi chinuim pe alții să ne accepte aceste opinii. Pentru că și noi, ca aceia dinaintea noastră, am crescut și trăim doar în imediat și la suprafață. Cum o să ne înțelegem copiii? Și cum o să ne înțeleagă ei pe noi?
Îmi pare rău dacă am făcut pe cineva să se simtă prost sau jignit prin ceea ce am scris. Sunt doar gândurile mele, despre care nu am pretenția, ci chiar am speranța să fie mai sumbre decât realitatea. Am fost crescută de buncii mei, pe care îi iubesc ca pe sufletul meu, deși nu mai sunt de mult, până la 6 ani și știu că aceea a fost singura perioadă în care m-am simțit iubită, acceptată și liberă, în același timp, total. Am fost și încă mai sunt în conflict cu părinții mei (vizibil, dar mai ales în sufletul meu), pentru că încă nu am vindecat ce era de vindecat în relația mea cu ei. Nu am copii, dar trăiesc și muncesc în mijlocul lor, iar uneori am impresia că trebuie să fiu părintele a 20 și ceva de copii și a părinților lor, câteodată. Am câteva răspunsuri în care cred, câteva pe care le-am învățat de-a lungul anilor și multe, multe, multe de care aș avea nevoie. Și din toată tocănița asta de idei, știu cu certitudine un singur lucru: că, dacă am fi mai oameni unii cu alții, cu copiii noștri, cu părinții noștri, cu pisicile și câinii și hamsterii, și natura din jurul nostru, un pic de tot, ne-ar fi tare bine. Să mă iertați.
foarte frumos spus!
Multumesc pentru articol. Eu m-am retras de pe toate grupurile si forumurile de parenting pentru ca nu am mai putut sa suport mizeria si ura pe care le-am vazut acolo. Am avut o prietena de peste 20 de ani de care a trebuit sa ma despart dupa nastere deoarece ca in mod constant ma critica si judeca pentru alegerile facute pentru bebeusul meu.
Câtă dreptate ai.Uneori am ales sa ies din grupurile frecventate pe facebook,în online e răutatea de 100 ori mai mare decât în general.Nu contează ce spui,toti stiu mai bine.Toți se pricep la criticat.
Mai rău e cand oameni pe care ii cunosti,cu care ai împărțit momente gasesc sa te contrazică mai nou in orice.Pana si stilul tau de viata e eronat,daca esti vegetarian,nu ai de unde lua proteine,iti nenorocesti copiii(desi am zis ca EU sunt vegetariana,copiii mănâncă ceea ce vor,au libertatea de alegere,asa cum ii sprijinesc in toate),iar lista poate continua muult!Ii lasi in pace,schimbi subiectul,dar si cu alt subiect e totuna.
Și atunci nu iti rămâne decât să iei distanța.
Internetul i-a facut pe mult prea multi extrem de nesimtiti fara teama de a-si lua suturi in gura, la propriu!
Dupa 10 ani de membership fara nicio valoare adaugata, mi-am sters Facebook-ul de 1 an jumate si traiesc bine mersi: working single mom de gemeni mici (in Praga), cu ajutor, acum ocazional, din partea mamei mele, dar in contact cu exact aceeasi prieteni cu care eram si cand aveam Facebook! 🙂
si am cei mai sanatosi si fericiti copilasi din lume pt care ii multumesc lui D-zeu in fiecare zi 🙂