Sunt confuză. E pentru prima oară în șapte ani când parcă nu-mi mai cunosc fetița.
E foarte ciudat ce simt, deși știu bine că e o etapă normală și sănătoasă. Ea crește, se desprinde de mine, mă oglindește tot mai puțin, sentimentele ei devin tot mai mult doar ale ei, nu mai sunt ale mele.
De când i-au căzut amândoi dinții din față, sunt și mai pierdută. Parcă nici la chip n-o mai recunosc. Or să-i crească niște dinți mari, de om mare, pe care nu-i cunosc. Cu care sigur că o să mă obișnuiesc, dar perioada asta de tranziție e foarte ciudată. Mă gândesc la mulții copii mai mari din viața noastră, ce greu mi-a fost să mă obișnuiesc cu chipul lor după ce li s-au schimbat dinții.
Ea e tot mai… ea însăși. Spune și face lucruri la care nu mă aștept. Atâția ani am cunoscut-o atât de bine că puteam prezice la milimetru ce va face și cum, cât va dura un plâns sau o supărare. Acum nu mai știu nimic.
Înainte trăia în spațiul inimii mele. Reacționa imediat la nervii mei, la tristețea mea.
Acum pare să nu le mai simtă. Nu mai vreau sau nu mai poate. Trebuie să învețe să se simtă pe ea.
Reacționează în schimb la ale ei. Petrece tot mai mult timp singură. Contestă ce spun. Dezbatem. Spune des nu știu de ce am făcut asta.
Cu toate astea, vrea să stăm mult împreună. Mai ales seara. Mă trage lângă ea și-mi povestește lucruri de la școală. Ce o supără, ce o bucură. Aseară mi-a spus că sunt cea mai grozavă mamă din școală, iar eu am râs și i-am spus că o iubesc. Apoi s-a întristat că ea nu e cea mai bună din școală la nimic, iar eu i-am spus că eu cred că e cea mai bună la inventat jocuri și povești.
– Dar uneori nu vrea nimeni să se joace cu mine…
– Tu vrei tot timpul să te joci cu mine, cea mai grozavă mamă din școală?
– Nu, uneori vreau singură sau cu altcineva.
– Asta înseamnă că nu mă mai iubești?
– Ei, spui prostii, mami.
– Exact. Nu e că nu inventezi tu jocuri faine, e că uneori copiii au chef de altceva. Și te poți lipi tu de ei.
– Dar nu mă primesc întotdeauna.
– Mai rămâne și altcineva pe dinafară?
– Da, unul sau doi copii.
– Ai putea să te joci cu ei?
– Aș putea. Sau să mă joc singură. Nu e rău să fii singur uneori.
A zis asta mai mult să se convingă că e adevărat, așa am simțit. Îi e greu și ei, mintea o împinge să se desprindă încă un pas, ca să poată afla cine e ea fără încărcătura părinților, dar sufletul o trage înapoi. Vrea să se apropie mai mult de copii, dar se teme să nu ne rănească pe noi în proces, sau să nu fie rănită. Simte și ea că lumea sigură din brațele mamei nu-i totuna cu cea din curtea școlii.
Cu toate astea, se desprinde. Vrea să facă asta. Încet, cu ochii încă la mine uneori. Testează. Eșuează. Se întristează. O ia de la capăt.
Eu stau și observ și o admir cum crește, și nu-mi vine să cred că suntem deja aici, că ea nu mai e toată a mea, ci a început să-și aparțină, mă bucură asta, dar mă și doare, cum m-a durut și nașterea, când ceva din mine a început să trăiască afară, cu aer, nu cu lichidele mele.
O iubesc parcă și mai mult așa, tot mai mult ea și tot mai puțin eu. Dar e ciudat. 🙂
Nu pot să spun că-mi lipsesc zilele și nopțile în care o plimbam pe umăr să adoarmă sau primele prânzuri cu solide, când am crezut că o să și mor de stres, dar nici acum nu-i ușor. Acum e altfel de greu. Și bănuiesc că abia începe.
Dar e ok să fie greu, greu înseamnă că înveți, că descoperi lucruri despre tine, crești și ai acces în locuri din care poți face tot mai mult pentru tine și pentru alții. Exact asta face și ea.
Trăim greul împreună și-l savurăm, pentru că de fapt, asta E viața. Să treci prin toate cu cineva de mână. Cineva care te iubește, chiar dacă nu e perfect și tu nu ești perfectă.
Am plâns, Ioana! Ne vad pe noi peste 6 ani.
Mulțumesc!
Pff…cand ma gandesc intr-acolo …. cate ne asteapta!
Nu e frumos sa faci oamenii sa planga in metrou. Noroc ca stateam jos si am dat parul pe fata. Am si eu o pitica de 4 ani si inca una pe drum, nu sunt nerabdatoare pentru etapa pe care o descrii ?
Buna Ioana. Am o intrebare, care sper sa nu te deranjeze. E doar pura curiozitate. De ce vorbesti atat de mult de Sofia si atat de putin de Ivan? Adica e bine ca vorbesti mult de Sofia, dar nu inteleg de ce Ivan apare foarte rar in peisaj.
Hm, nu stiu, ea trece prin schimbari mai mari in perioada asta si mi se pare ca descrierea relatiei noastra poate fi de ajutor altora. Scriu si despre Ivan, cand am lucruri pe care le consider ok sa fie publicate si care pot fi de folos altora.
Dar am scris mult si despre el, in alte perioade. Uneori e mai surprinzator cu ea, alteori cu el. Multe lucruri pe care le scriu nu le public, asa ca ce pentru mine e echilibrat, pentru cititori nu pare. 🙂
Copiii tai au venit prin tine, nu de la tine. Si chiar daca ei mai sunt acum cu tine, asta nu inseamna ca-ti apartin. Aceasta este, cred, una dintre cele mai frumoase terorii pe care le-am citit vreodata despre copiii. Sigur, ca ideal ar fi sa o acceptam cu bucurie si nu cu durere, desi cel mai probabil nu e usor deloc.
Iata textul lui Kahlil Gibran, despre copii, din „Profetul”:
„Copiii vostri nu sunt copiii vostri.
Ei sunt fiii si fiicele dorului Vietii de ea insasi indragostita.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Si, desi sunt cu voi, ei nu sunt ai vostri.
Puteti sa le dati dragostea, nu insa si gandurile voastre,
Fiindca ei au gandurile lor.
Le puteti gazdui trupul, dar nu si sufletul,
Fiindca sufletele lor locuiesc in casa zilei de maine, pe care voi nu o puteti vizita nici chiar in vis.
Puteti nazui sa fiti ca ei, dar nu cautati sa ii faceti asemenea voua,
Pentru ca viata nu merge inapoi, nici zaboveste in ziua de ieri. Voi sunteti arcul din care copiii vostri, ca niste sageti vii, sunt azvarliti.
Pe drumul nesfarsirii Arcasul vede tinta si cu puterea Lui va incordeaza, astfel ca sagetile-i sa poata zbura iute si departe.
Si puterea voastra, prin mana Arcasului, sa va aduca bucurie, Caci, precum El iubeste sageata calatoare, tot la fel iubeste si arcul cel statornic.”
*despre copii
♥️
Maria mea 6 ani. O privesc dese ori uimita de maturitatea ei iar ea imi prinde obrajii cu manutele ei mici, ma priveste adanc in ochi si-mi spune:
-Mamă fata ta creste!
e bine. Ce faceti e bine.
(si eu cu lacrimi in ochi, in birou)
Minunea mea are patru ani si uneori cand ma gandesc la perioada “de desprindere”, care normal ca e normala, as vrea sa si eu sa pot opri timpul si sa ne mai jucam jocuri in care ea e eu sau e bebelusa.
Minunat si trist in acelasi timp. Totul scris cu si pentru o minunata traire emotionala. Multumesc pentru modul in care ne pregatesti pentru…viitor!♥️??
Pentru generațiile precedente zona 7-8 ani constituia o tranziție nu tocmai fericită pentru copilul care nu prea realiza ce i se întâmplă. Începutul școlii era oarecum o traumă, dar trecerea la noul sistem nu era de fapt chiar foarte dură pentru copiii deja încolonați și puși la locul lor începând de la grădiniță. Mai interesant e ce se întâmpla în familie, anume tranziția „inexplicabilă” de la palmă la curea (sau furtun de mașină de spălat, fiecare cu ce avea prin casă). Din punctul de vedere al părinților raționalizarea funcționa cam așa:
– nu îl mai recunosc! s-a schimbat!
– nu mă mai înțeleg cu el, îmi răspunde!
– eu vreau să îl iubesc – dar el mă respinge!
Substratul fizic și psihologic e descris aici – cad dinții de lapte, se schimbă fizionomia, sunt schimbări mentale ca parte a procesului de maturizare, copilul devine mai conștient de individualitatea lui etc. Problema e că în sistemul familial tradițional-românesc asta semnifică de fapt un pericol, cel de contestare a autorității paternale.
Iar „afecțiunea” pe care o menționez aici vine de obicei prin familiile de la noi ca gesturi deplasate – ciupituri, atingeri mai brutale sau chiar interacțiuni cu conotație sexuală (pus mâna „acolo” etc). Cam în jurul vârstei de 7 ani copiii încep să încerce să „set boundaries”, iar „țăranul” o ia personal: „Nu mă mai iubește? Ia să îi arăt eu lui (ei)!”. Restul e istorie.
ai dreptate, ce trist. 🙁
Fiecare etapa a vieții are Frumusețea ei.
Chiar in seara aceasta,fetita mea ,tot de sapte ani,ne-a desenat pe o bucata de carton.Pe noi parintii,pe ea si fratele ei si pe catelusa noastra.Si-a scris apoi numele si data si mi-a zis ca o pastreaza pentru cand va avea copiii.Ca o sa le explice ca ea l-a facut.Ea era degajata…vorbea ca si cum era normal…dar eu…eram distrusa.Cu fiecare zi,cuvant sau dezbatere cum spui si tu,la fel ca si tine simt,ca ceva de acolo nu mai e acolo.Si doare.Doare tare.Si tot ce as vrea atunci ar fi ,pentru o clipa,sa fie iarasi doar ea cu mine,in salon la maternitate,in ziua aceea de septembrie cand chiar de ziua mea am primit-o pe ea.
Cam multa „durere” pt niste etape de dezvoltare fericite. Si cand ne e bine, e „prea” bine 🙂 .
nu e durere din aceea care te paralizeaza, e nostalgie, dor… sunt emotii frumoase si acestea si nu regret nicio clipa ca le simt. au rolul si savoarea lor. 🙂
Ce dulce e Sofia, si mare da, creste…