O DUPĂ-AMIAZĂ ÎN MAI ȘI ALTE FELURI DE ZĂPADĂ

Poveste scrisă de Gabriela Șulea, autoarea cărții pentru copii Țara de dincolo de gânduri

Așa a fost. Întâi au căzut rar și încet, aproape nimeni nu le-a observat. Aerul strălucea peste oraș ca un cearceaf cu paiete, dar asta se mai văzuse. La fel sclipește uneori seara, chiar înainte să ningă. Numai că atunci era jumătatea lui mai. Și nici măcar ora 5. Eu îmi făcusem temele la geometrie, două probleme cu triunghiuri isoscele și cercuri. Apoi am plecat să cumpăr înghețată. De când trecusem în clasa a șasea, aveam voie să merg singur la magazin sau la piață. Nici nu ieșisem bine din scara blocului și pe haine au început să mi se lipească un fel de fluturi. Așa, ca niște hârtiuțe ușoare. Am dat să le scutur, dar nu toate s-au desprins imediat. Erau moi ca niște bezele, cum ne adusese odată doamna de ziua ei. În fața mea, părul fetelor care mergeau în sus pe bulevard sclipea în lumina de după-amiază târzie. Iar pe capotele mașinilor se așternea un strat de lumină. Nici n-am mai intrat după înghețată, trebuia să văd ce e cu fenomenul acesta. Trotuarul se acoperise deodată cu un covor despre care nu știam să spun dacă există sau nu cu adevărat. Cert e că nici nu ajunsesem bine la Macaralei și hainele îmi erau deja pline de scamele astea nemaivăzute. Când mi-am trecut mâna prin ele, nu am simțit nimic, nici măcar nu foșneau.

– Dar ce se-ntâmplă, e vreo sărbătoare și nu s-a anunțat? a întrebat o bunică ridicând trotineta și lopețicile nepotului.

– S-a dat cu confeti? E de la primărie?

– O fi vreo repetiție, poți să știi? Sau ne filmează?

– Iar a venit Revelionul? s-a mirat o doamnă cu un pachet acoperit în staniol (făcuse plăcintă cu prune pentru niște rude).

– Stați să vedem, zise o patisereasă punându-le pe limbă, parcă ar avea gust de ștrudel.

– Astea sunt cuvinte! a exclamat un domn cu baston. Dar azi sunt foarte grăbit, uite că vine și tramvaiul, spuse în timp ce își umplea buzunarele cu enigmaticele fâșii.

Ai fi zis că, din ceruri, cineva răsturna peste oraș dicționare întregi. Ori deșerta romane-fluviu. Mi-am cufundat iarăși palmele în maldărele care îmi urcaseră până la genunchi. Erau și mătăsoase ca rochia mamei și pișcătoare ca un mănunchi de urzici și răcoroase ca un pahar de sirop și calde ca marea în august.

Cădeau din în ce în ce mai des. Unui băiețel i s-a acoperit într-o clipită cornetul cu zmeură și fistic. Acum arăta ca o înghețată de aur. Dar aurul nu se poate mânca.

Doi poeți care mergeau către cafenea s-au apucat să adune în pălării cuvinte la întâmplare, îndesau tot ce se nimerea. Ce trufandale! strigau. Apoi, când fâșiile strălucitoare au început să se risipească peste boruri, poeții s-au așezat turcește și au început să compună poeme direct pe trotuar. Până seara, au scris trei epopei lungi cât un bloc.

Nimeni nu înțelegea acest fel nou de ninsoare. Copiii și cățeii au început să alerge și să se rostogolească. O doamnă iritată și-a scos evantaiul din geantă și l-a vânturat cu mișcări repezi dinspre creștet spre tălpi. Cuvintele au zburat ca puful păpădiilor albe pe care îl suflam cu tata când eram mic. I-au rămas totuși câteva fixate pe omoplați, dar n-am reușit să le descifrez.

– Cuvinte, cuvinte… Parcă asta ne trebuia, avem destule deja, a exclamat plictisită o doamnă directoare. Și ce să facem cu atâtea cuvinte? Că doar nu țin de foame. Eu lucrez cu lucruri concrete. Cu fapte.

– Ba noi nu avem chiar așa de multe cuvinte și chiar aproape deloc. „Dacă n-am fost și noi mai vorbăreți, mai descurcăreți”, așa zice mama mereu. Hai să ne umplem ghiozdanele, să ducem și-acasă, și-a îndemnat o fetiță fratele geamăn. Le facem tartine și le mâncăm. Poate o să devenim cum vrea mama.

Vestea s-a răspândit cu repeziciune: peste oraș se așterneau, ca niște daruri, cuvinte. Nenumărate, de toate felurile și pentru toată lumea: de bucurie, de mirare, de furie și de jale, de dragoste, de uitare, de supărare, de laudă, de ocară și de împăcare, cuvinte de legătură și cuvinte de nimic, de ceartă, de scuze, de iertare, de rămas bun, cuvinte de podoabă și de nu-mă-uita, de mulțumire, de pace și mai ales de iubire.

– Ce frumoase sunt, au zis două fete de clasa a șasea și s-au repezit să le adune. Eu o să le lipesc pe perete, în camera mea, o să fie cel mai frumos tapet. Cine-a mai văzut așa ceva?

Oamenii au început să coboare din blocuri, să iasă din școli și din magazine, din bănci și din aprozare. din piețe și covrigării. Birourile s-au golit, librarii au dat fuga să adune saci întregi de cuvinte, medicii și asistentele au strâns kilograme de cuvinte doar-doar s-or găsi printre ele perle fermecate de alinat bolnavii. Jurnaliștii au transmis în direct toată noaptea. „Veniți de luați cuvinte”, spuneau, „sunt pentru toate vârstele și pentru toate gusturile”. Cofetarii au scotocit după nume noi și au copt ore în șir prăjituri nemaiauzite. Scriitorii nici nu s-au mai întors în birouri și cafenele, s-au cufundat cu toții, zile la rând, în mările de cuvinte care acopereau străzi și grădini.

Timizii și-au umplut rucsacurile, geamantanele și buzunarele așa încât cuvintele să nu le mai lipsească niciodată. Cei supărați și certați au cernut cu grijă grămăjoarele adunate căutând cele mai potrivite cuvinte de împăcare. Îndrăgostiții au petrecut zile întregi lipind cele mai frumoase cuvinte pe niște suluri mari de hârtie de ambalaj. Papetăriile s-au golit de carnețele, carnete și repertoare. Toată lumea voia de-acum să-și ordoneze și arhiveze cuvintele. Să fie ușor de găsit în orice împrejurare.

După o vreme, ploaia de cuvinte s-a oprit la fel de fără veste cum începuse. Locuitorii și-au încetat istoviți frenezia și s-au pus pe așteptat, vraja urma, trebuia să-și facă efectul. Toată lumea avea de-acum adevărate comori de cuvinte. Cufere peste cufere în care n-ar mai fi încăput nici măcar o silabă.

Cu toții voiau să le folosească, să pună în sfârșit cuvinte acolo unde înainte erau numai fapte și întâmplări pe care nimeni nu știa să le numească, să le mângâie, să le vindece, să le îndrume căci prea adesea cuvintele se dovedeau stângace sau încurcate ca niște noduri.

Cu toții au lipit cuvinte și le-au oferit ca pe niște cartoane cu prăjituri copiilor, mamelor, taților, fraților, bunicilor, prietenilor, profesorilor, colegilor, șefilor, vecinilor, vânzătoarelor și polițiștilor de la circulație. Însă, de îndată ce întindeau destinatarilor pergamentele scrise cu migală, cuvintele li se frângeau între palme: silabe transparente, salbe aurii sau întunecate le alunecau printre degete ca o mătase rece.

– Dar de ce dispar, ce-i praful acesta de litere, s-a mirat domnul de la aprozar. Oare sunt vechi? Expirate? Sau poate nu sunt originale?

Căci da, nerostite, ținute pur și simplu în palme, cu oricâtă grijă, cuvintele se șifonau ca niște aripi de fluturi, se ofileau precum florile fără apă, apoi se făceau nevăzute lăsând pe degete un praf subțire de aur.

Am luat-o în sus pe bulevardul limpede ca o cărare trasată în vis. Treceam încet printre poveștile mici, adunate în câteva fraze.

– Iartă-mă, a rostit prima o mamă cu părul lung luându-și în brațe fetița. Eram obosită și mi-am pierdut răbdarea.

– Te iert, mami. Eu te iubesc chiar și când suntem supărate.

De pe buzunarul rochiei, mama a desprins o fâșie minusculă: Și eu.

– Și eu, a citit mama. Și eu te iubesc chiar și când suntem supărate.

– N-am vrut să spun că nu știi nimic, eram furios. Îmi pare rău. Vrei să ne jucăm?

– Și ce dacă ai răsturnat tava și s-au spart toate paharele de cristal? Te iubesc, ești mai prețios decât toate lucrurile din lume. Ești fără de preț. Vom încerca să lipim măcar unul și ne va aminti mereu de ziua aceasta.

– Îmi place de tine. Vrei să fii prietena mea?

Am păstrat și eu câteva din cuvintele care căzuseră în ziua aceea din ceruri. Stau așezate cu grijă în bomboniera de Baccarat a bunicii. Iartă-mă, te iubesc, te ascult, sunt aici, mulțumesc. Cuvinte fragede ca o veste bună. Uneori, când mi-e greu să le rostesc, deși știu sigur că sunt singurele potrivite, dau fuga la raftul de sus al bibliotecii și le netezesc între palme. Încă îmi mai rămâne praf de aur pe degete, deși au trecut mulți ani de atunci. Bomboniera o voi dărui mai târziu copiilor mei. Sau poate că nici nu va fi nevoie. Eu le voi spune din prima zi te iubesc, te ascult, sunt aici, mulțumesc. Le vor cunoaște pe dinafară. Mii de cuvinte le vor crește în inimi, și ziua și noaptea, ca niște flori de câmp din care vor putea alcătui după voie nesfârșite buchete.

Sursa foto: ploaie de cuvinte via Shutterstock.com