Eram cu toții la joacă, copiii se alergau, părinții stăteau pe bancă la câțiva metri, sporovăind despre alegeri. Ai mei erau împrăștiați care încotro, Sofia se ascundea, Ivan fugărea o minge. La un moment dat, văd cum zboară spre el o rachetă de plastic. Nu apuc să mă ridic că racheta îi aterizează în cap, iar el se boțește tot a plâns și o rupe la fugă către mine.
După ce s-a liniștit și ne-am asigurat că nu e nimic grav (între timp a crescut un cucui acolo, dar nu a amețit, nu și-a pierdut conștiența, pielea nu a crăpat), am vorbit puțin despre asta.
– M-a lovit intenționat, de ce, mami? m-a întrebat supărat, tot în brațele mele.
– Poate a fost un accident?
– Nu, că băiatul ăla a mai aruncat mai devreme în cap cu racheta și unei fetițe.
– Ah, în azul ăsta sigur a fost intenționat. Vrei să mergem împreună să vorbim cu el, să aflăm de ce și să-l rugăm să nu mai facă?
– Vreau.
Și-a șters mucii cu mâneca și am pornit să-l căutăm pe băiatul mai mare care lansare racheta spre capul lui Ivan.
Nu sunt genul de părinte care intervine una două între copii, însă vreau ca ei să știe că nimeni nu are voie să îi rănească și că eu sunt de partea lor mereu, că cineva le ține spatele și că le pot oferi un model civilizat de rezolvare a situațiilor dificile. Nu am de gând să îmi las copiii agresați, nici n-am de gând să agresez la rândul meu pe cineva și nici pe ei nu-i învăț să riposteze, dar îi învăț să fie foarte clari când le spun altora că nimeni nu are dreptul și voie să rănească pe altcineva.
Băiatul ne-a văzut venind, a înțeles imediat că urmează să-l abordăm și și-a urcat privirea în copacul de lângă el.
– Bună! i-am spus prietenos. Ai aruncat cumva cu racheta în capul lui Ivan? am zis arătând spre al meu.
– Da… priviri în jos.
– Înțeleg că ai mai aruncat și în alți copii?
N-a mai zis nimic.
– Pot să te întreb de ce faci asta?
Întâi a tăcut. Nu m-am mișcat din loc.
– E jocul ăsta video…
Ivan mă privea curios.
– În care primești puncte dacă nimerești să împuști o țintă în mișcare… Și eu am vrut doar să mă antrenez puțin…
Un joc video.
– Înțeleg. Dar știi, copiii aceștia pe care tu i-ai nimerit sunt vii, nu sunt parte din joc. Îi doare. Știi asta? Au plâns, s-au supărat…
Privire în copac.
– Tu cum te-ai simți dacă cineva, un copil mai mare, ți-ar arunca un băț în cap, ca să se antreneze pentru jocul lui video?
– Furios, a zis încet de tot.
– Te rog să nu te mai antrenezi așa. Rănești oameni. Provoci durere. Adevărată, nu video. Bine?
A dat din cap că da.
Ne-am întors să plecăm, când a zis, nesigur:
– Am construit aici o închisoare din bețe, ați vrea să ne jucăm împreună cu ea?
I-am mulțumit pentru invitație, Ivan mi-a făcut semn din cap că nu vrea, a zbughit-o după Sofia, eu i-am spus băiatului că-i mulțumesc, dar că nu pot să mă joc cu el de-a închisoarea, urma să plecăm spre casă. Apoi mi-a părut rău, mi s-a părut singur.
Habar n-am dacă era vreun adult cu el, cât am vorbit m-am uitat în jur să văd dacă se sesizează cineva că e nevoie de intervenția unui părinte sau însoțitor, nu am văzut pe nimeni interesat.
Seara, Ivan m-a întrebat dacă jocurile astea video sunt antrenament ca să învățăm să rănim pe alții. L-asigurat că nu, deși parcă tot mai mult mi se pare că da. 🙁
Sursa foto: băiat jucând jocuri video via Shutterstock.com
Citesc de mult articolele tale si imi plac tare mult sa vad ca incerci sa modelezi modul primitiv de gandire si de crestere al copilului din Romania, si tocmai din cauza asta as vrea sa te rog sa reflectezi putin asupra jocurilor video.
Parintii copilului au responsabilitatea de a lua o decizie documentata asupra ceea ce ajunge pe mainile copilului. Pentru a ajuta parintele sa ia decizia asta, exista agentii de rating care au reguli stricte si evalueaza la sange jocurile video, iar mai apoi le pun pe piata cu un indicator de varsta 3/7/12/16/18, plus langa au siboluri care specifica daca exista violenta/jocuri de noroc/limbaj neadecvat etc.
Cum un parinte este responsabil sa nu ii dea copilului sa se joace cu niste cutite la varsta de 12 ani, lafel se intampla si cu jocurile video.
Exista jocuri interactive educative, lafel cum exista si jocuri cu violenta. Alegerea sta in mainile noastre.
foarte util, multumesc!
Exact, am exemple o gramada (din pacate si fratele meu, dar acum are 18 ani si din fericire, a inteles de mic ca alea sunt doar jocuri) de copii de 7-8 ani, care sunt satui de jocurile „pentru copii” si vor deja chestii interzise sub 16 sau 18 ani, gen Assasin’s Creed, Silent Hill si alte nebunii. Si parintii le cumpara, pentru ca nu cunosc (desi scrie in coltul fiecarui joc, varsta recomandata), sau nu- intereseaza. Copil zice „ia-mi jocul ala” si ei pe ala il iau.
In acelasi timp, noi la 6-7 ani ne bateam cu prastia, cu tevile (faceam cornete de hartie si trageam cu teava), cu pistoale cu bile si altele. Si nu aveam decat super mario si tancurile, ca jocuri. Cand vad acum pistoale din alea tip „nerf”, cu gloante din burete, ma apuca rasul :))))))))
In the end, totul tine de educatia de acasa, sunt multi copii care practica sporturi violente (box, karate, etc) si nu vin si ii casapesc pe aia de la scoala, pe motiv ca se antreneaza. Cred ca copilul ala nu are un parinte destul de implicat, care sa ii explice ca jocul e o fantezie si ca acolo satisfacem nevoia de violenta, ne descarcam frustrarile si facem chestii pe care nu e ok sa le facem in viata reala.
Pana la varsta de 6-7 ani, copiii nu pot face diferenta intre lumea reala si cea virtuala. De aceea jocurile video sunt foarte periculoase. Se pot crede super-eroi care zboara de pe o cladire pe alta, piloti de curse care primesc puncte daca lovesc cat mai multe jaloane, sau adevarati sportivi care lovesc cu racheta. Este foarte adevarat ca unele imbunatatesc reflexele sau coordonarea ochi -mana, dar efectele nocive sunt mult mari mari, iar violenta este pe primul loc.
Este trist ce se intampla cu copiii care primesc multa libertate si prea putina atentie din partea parintilor!
E o problema de educație, nu de jocuri video. Plus părinți neinformați care permit copiilor jocuri din categorii de vârstă nepotrivite.
Numeroase studii au arătat ca nu exista legătură demonstrabilă intre jocurile video si violența/agresivitate. De obicei agresivitatea e un factor pre-existent din mediul familial/educațional.
https://www.forbes.com/sites/olliebarder/2019/02/15/new-study-shows-that-there-is-no-link-between-violent-video-games-and-aggression-in-teenagers/
Bineînțeles, nu însemna ca orice joc e potrivit pentru orice vârstă. Dar aici intervine responsabilitatea părinților…
In plus, o generalizare de genul „jocurile video sunt rele si fac copiii sa fie violenți.” (am vazut generalizările astea in comentariile de pe Facebook la acest articol) e la fel de neinformata si toxică ca a zice „filmele fac copiii violenți” sau „cartile sunt o pierdere de timp”.
Da, exista multe jocuri violente, asa cum exista si Game Of Thrones, Vikings, sau carti de Stephen King. Asa cum un părinte informat si caruia ii pasa de ce consuma copiii lui nu ii lasa sa vada Game of Thrones, asa poate sa restricționeze accesul la jocurile nepotrivite folosind rating-ul si descrierile de pe cutie.
Și asa cum exista si Inside Out sau Harry Potter, exista si jocuri care au povesti care tratează teme utile, sau permit explorarea unor lumi frumoase si fascinante. Thomas was Alone e un joc despre prietenie, incredere in sine si depasirea defectelor. Overcooked te invata sa cooperezi in situatii stresante. Flower sau Journey te ajuta sa te relaxezi, si sa cooperezi cu cineva cu care nu poti vorbi. „Papers, please” te confrunta cu prejudecăți, discriminare, si empatia fata de straini. „Brothers: a tale or two sons” e o poveste încântătoare despre iubirea intre frați, si taria de a nu renunța cand pierzi pe cineva drag. Civilizations e un joc despre a construi si progresa o civilizație economic, cultural, politic. Minecraft e echivalentul Lego in jocurile video. Animal Crossing sau Stardew Valley iti permit sa construiești si dezvolti o ferma si o comunitate. Si lista e lungă, pe langa nenumăratele jocuri de tip puzzle care stimulează abilitățile de rezolvare a problemelor.
Poate ca valoarea si tema narativă nu sunt (încă) asa de fin explorate ca intr-o carte bună sau un film bun, dar interactivitatea poate duce la un alt mod de a explora si a înțelege anumite concepte si teme pe care vrea sa le transmită autorul.
Ar fi păcat sa lăsăm prejudecățile fata de jocuri sa limiteze oportunitatea copiiilor sa exploreze un mediu cu atata potențial și beneficii ca jocurile video. Copiii oricum vor ajunge mai devreme sau mai târziu sa se joace. Dacă fac asta împreună cu noi, într-un dialog deschis, va fi mult mai util si benefic pentru ei decat daca trebuie sa „se ascundă”.
P.S. bineînțeles, timpul de jocuri video e tot „timp de ecran” și trebuie administrat ca atare la varste fragede. Pentru asta exista părinți 🙂 In lipsa de altceva, ei se pot folosi si de unelte de control parental pe fiecare platforma in parte. Dar asta necesită informare si implicare din partea părinților
Cum scria cineva mai sus, exista studii care au demonstrat ca jocurile video nu te pot face, pur și simplu, violent. Dimpotrivă, jocurile potrivite la vârsta potrivită, pot creste anumite abilitați. Mai curând, cred eu, copiii înclinați spre violenta sunt fascinați de anumite jocuri iar de aici confuzia “ împușca ore întregi personaje in jocuri, de asta a făcut-o și in viața reala” când de fapt e invers. Am experiența a doi copii diferiți din punct de vedere al fascinației pentru tv, electronice, jocuri, ma așteptam ca al doilea, fiind mai expus, sa fie mai problematic, dar nu, nu e.
Nu cred că jocurile video nu au niciun beneficiu. Este doar o chestiune de utilizare corectă a jocurilor.
Funny. Si cum ar trebui utilizate „corect” jocurile?
its very individual
Sunt complet de acord că totul este individual. Nu aș trage concluzii universale