Ce mai citește soțul meu pe internet (ep. 14)

Articol scris de soțul patroanei în cadrul rubricii săptămânale creată special pentru a arăta femeilor și bărbaților ce mai citește un bărbat pe internet.

Săptămâna asta a fost foarte bună, am fost la munte.

1. Sentimentul persistent că copilul este întotdeauna în pericol (sursa)

Felul în care personalul medical comunică cu părinții speriați în timpul situațiilor medicale de criză poate avea efecte negative durabile asupra felului în care părinții se raportează pe termen lung la copilul lor nou-născut. Această situație se numește „sindromul copilului vulnerabil” și a fost descrisă prima dată în 1964.

La începutul articolului, autoarea, medic neo-natolog, povestește despre o naștere cu probleme: copilul a făcut stop cardio-respirator în timpul nașterii din cauza compresiei cordonului ombilical, dar a fost salvat în ultima clipă prin cezariana de urgență. Medicul ar putea să le spună părinților că a fost vorba de un „stop cardio-respirator” și că după naștere există risc de „encefalopatie hipoxic ischemică” sau ar putea să le spună că bebelușul a avut dificultăți cu respirația, dar a trecut peste ele cu puțin ajutor, că e mândră de el și că uneori, după o naștere dificilă, cel mai sigur pentru copil este să fie sub supraveghere câteva ore.

Studiile sugerează că dacă medicii nu comunică cu grijă cu părinții în astfel de situații, le pot induce părinților un sentiment persistent că copilul este vulnerabil, că este tot timpul în pericol, chiar dacă copilul depășește cu bine situația critică. Acest sentiment îi determină pe părinți să devină excesiv de protectori în primii ani de viață ai copilului, ceea ce, după cum știm, este de obicei o piedică pentru dezvoltarea normală a copilului și poate dăuna relației dintre părinți și copil pe termen lung.

În 1964, într-un articol considerat acum clasic, 2 medici au descris 25 de familii în care câte un copil a avut dificultăți la naștere sau o boală care i-a pus în pericol viața la un moment dat. Ei au avansat pentru prima dată ideea că, în urma discuțiilor cu medicii, părinții acelor copii au rămas cu percepția că copii sunt permanent vulnerabili și că această percepție s-a atașat de multe din etapele normale ale creșterii copilului. Senzația că ceva rău stă tot timpul să se întâmple, că eșecul sau dezamăgirea sunt tot timpul după colț, a însoțit multe experiențe noi, în special cele care reprezintă salturi importante în dezvoltarea copilului, cum sunt înțărcarea, folosirea oliței, separarea, începutul școlii șamd.

De asemenea, s-a demonstrat tot prin studii că și controalele de rutină pot declanșa acest sindrom: de exemplu, 25% din părinții care au aflat în urma unui control de rutină că copiii lor au un murmur benign la inimă le-au restricționat acestora participarea în activități sportive sau chiar la joacă. Un alt declanșator al sindromului sunt testele de screening pentru diferite afecțiuni care au o rată mare de rezultate fals pozitive. Chiar și afecțiuni pe care medicii le consideră minore la naștere (icter sau dificultăți de atașare la sân) le pot declanșa părinților acest sindrom. Înțeleg intuitiv cum se întâmpla asta: medicul vede că e ceva minor și nu-și bate capul cu asta, în timp ce părintele nu are de unde să știe că e ceva minor și, fiind îngrijorat și vulnerabil în momentul ăla, își închipuie ce-i mai rău.

Efectele pe termen lung ale sindromului copilului vulnerabil pot fi:
– pentru părinți: tendința de a fi excesiv de protectori, anxietatea de separare, incapacitatea de a stabili limite pentru copii, preocuparea excesivă pentru starea de sănătate a copiilor, mersul la medic pentru orice problemă cât de mică;
– pentru copii: probleme cu somnul, probleme la școală, probleme cu disciplina, ipohondrie; de asemenea, uneori copiii se pot purta abuziv cu părinții.

Evident, nu le reproșează nimeni medicilor faptul că nu întotdeauna se exprimă cât pot de grijuliu față de părinți într-o situație de criză. Să fii medic e și așa suficient de greu iar pentru faptul că medicii ne fac bine și salvează vieți ar trebui să le ridicăm câte un monument măcar în fiecare oraș-reședință de județ, eu așa cred. Acest articol mi se pare că poate fi folositor părinților care sunt mai anxioși decât e cazul în legătură cu copiii lor, ca să-și dea seama dacă nu cumva anxietatea le vine (și) de la un episod cum sunt cele prezentate în articol.

2. Scăderea încrederii în vaccinuri – o criză globală (sursa)

Au fost date publicității rezultatele unui sondaj global (140,000 de oameni, mai mult de 140 de țări) referitor la cât de sigure și eficiente cred oamenii că sunt vaccinurile. Rezultatele arată că aproximativ 79% dintre oameni sunt de acord, într-o măsură mai mare sau mai mică, că vaccinurile sunt sigure, în timp ce procentul celor care sunt de acord că vaccinurile funcționează este un pic mai mare, 84%.

Europa are cele mai mici rate de încredere că vaccinurile sunt sigure, 50% în Europa de Est și respectiv 59% in cea de Vest, iar sudul Asiei și estul Africii au ratele cele mai mari, de peste 90%. Este destul de clar de ce oamenii care trăiesc în zonele mai sărace ale lumii tind să aibă mai multă încredere in vaccinuri: acelea sunt zone în care vaccinarea a ajuns mai târziu și deci oamenii țin minte mai bine cum era când nu aveau vaccinuri. În țările ceva mai dezvoltate însă, care nu au mai văzut un caz de poliomielită din anii ’60-’70 (de exemplu), lumea are probabil impresia că internetul te face mai competent în materie de vaccinuri decât facultatea de medicină. În Europa de Est, unde sunt țări foste comuniste, o explicație suplimentară pentru procentul și mai mic este probabil lipsa generalizată de încredere în instituțiile statului și, prin extensie, în orice autoritate.

Îmi propusesem să nu mai fac sondaje ca să nu pară dubios că fac sondaje, și nici nu sunt sigur că un sondaj pe tema asta e o idee grozavă, că nu doresc scandal pe blog în weekend. Dar what the hell, chiar sunt curios cum stăm și noi, aici pe blogul acesta extraordinar și minunat. Așa că vă invit să votați în sondajul de la final referitor la vaccinuri, să vedem ce crede publicul acestui blog. Estimarea de pornire este cea din sondajul global, adică fifty/fifty.

3. Găurile de glonț care lipseau sau la ce e bună gândirea matematica (sursa)

În timpul celui de-al doilea război mondial, americanii căutau răspunsul la întrebarea „Unde anume este cel mai bine să blindezi un avion?”. Era clar că avioanele aveau nevoie de blindaj, însă prea mult blindaj făcea avionul mai greu, ceea ce scădea manevrabilitatea și creștea consumul de combustibil, așa că nu se putea pune blindaj peste tot, era nevoie să fie blindate doar anumite părți – dar care să fie acelea?

Pentru a-i ajuta pe statisticienii care se ocupau de acest gen de probleme în timpul războiului, aviația americană a colectat informații despre distribuția găurilor de glonț în avioanele care se întorceau din misiunile de luptă. Distribuția arăta că avioanele se întorceau cu cele mai multe găuri în fuselaj sau în aripi, în timp ce zona motorului avea cele mai puține găuri de gloanțe. Așa că ofițerii americani au tras concluzia că blindajul ar trebui concentrat în fuselaj și în aripi, pentru că ele erau lovite cel mai mult.

Dar nu aceasta a fost și opinia lui Abraham Wald, un matematician născut în Cluj 🙂

El s-a întrebat unde sunt găurile care lipseau, adică unde sunt găurile făcute de gloanțele care ar fi trebuit să lovească motoarele, dacă pornim de la ipoteza că nu există nici un motiv pentru care gloanțele să lovească cu precădere o anumită zonă. Și și-a dat seama că găurile care lipseau erau pe avioanele care lipseau, adică pe acelea care fuseseră doborâte în luptă. Motivul pentru care avioanele se întorceau cu mai puține găuri în motoare nu era acela că gloanțele loveau mai puțin zona motorului, ci că avioanele lovite în motor se prăbușeau într-o proporție mai mare. Așa că blindajul trebuia pus pe motor, nu în alte zone, pentru că motorul era zona cea mai vulnerabilă. În mod similar, dacă te duci la un spital în timpul războiului, vei vedea mai mulți oameni răniți în picior decât în piept, dar asta nu e din cauză că gloanțele nu lovesc oamenii în piept, ci e din cauză că cei loviți în piept de obicei nu ajung la spital.

Chestia asta se numește în engleză „survivorship bias” iar în română „eroare sistematică de eșantionare” :)) Este o eroare care ne păcălește în viața de zi cu zi mai mult decât ar părea. De exemplu, atunci când spunem „părinții noștri nu aveau scaune speciale de mașină când eram noi mici și totuși nu s-a întâmplat nimic” sau „eu nu am purtat cască pe bicicletă când eram mic și totuși nu am pățit nimic” uităm că tragem această concluzie pe baza unui număr foarte limitat de cazuri, fără să știm nimic despre toată populația care a mers cu mașina sau s-a dat cu bicicleta în perioada aceea. Or, este posibil și chiar probabil ca în toată populația să fi existat oameni care au pățit câte ceva, doar că nu avem cum să aflăm noi despre ei, pentru că nu sunt lângă noi acum să ne povestească, uneori chiar din motivul că nu au supraviețuit. De aceea experiența noastră personală este irelevantă pentru a trage o concluzie generală în asemenea cazuri.

Asta-i tot, vă rog votați mai jos în sondaj, eu vă urez un weekend în care să trageți numai concluzii corecte.

Sursa foto: Pexels

PS Dacă ați ratat episodul de săptămâna trecută, îl găsiți aici.
La sondajul de săptămâna trecută au răspuns peste 370 de oameni, iar 56% dintre ei au spus că munca lor are valoare pentru societate și că sunt mulțumiți cu locul lor de muncă. Restul de 44% au răspuns că nu, ceea ce este similar ca procent cu sondajele făcute în Europa – se pare că americanii, cu 85% satisfacție, chiar sunt diferiți de europeni la capitolul acesta. Interesant.