Unul dintre instrumentele cele mai prețioase în aventura mea de părinte este felul în care îl folosesc pe NU.
Văd o mulțime de părinți foarte încurcați, care fug de NU ca de ciuma bubonică, speriați că dacă spun NU copiilor, aceștia își vor cheltui toate salariile din viețile lor de adult pe terapie, ca să-și vindece multiplele traume cauzate de mama, care nu l-a lăsat să facă una sau alta.
Văd o mulțime de copii care nu primesc suficient de NU și nu cunosc reguli și limite, care dărâmă, strigă, insistă să ceară lucruri până la epuizare, pentru că știu că până la urmă mama va ceda și va spune DA.
Copiii aceștia nu sunt fericiți, nu sunt feriți de traume, dimpotrivă. Copiii aceștia sunt dezorientați, împovărați cu decizii care nu sunt în puterea lor, se vor adapta greu la grădiniță, la școală și mai târziu la locul de muncă, unde vor da peste o grămadă de NU.
Este limpede că ei, copiii, au nevoie de NU. Gândește-te la NU ca la un gard viu de protecție. Nu e sârmă ghimpată. Nu e lesă sau botniță. E un gard viu, simpatic, dar foarte prezent, care ține copilul în siguranță. Cu acest gard împrejur, copilul se poate juca, poate face orice, în siguranță, fără frică.
Este datoria părintelui, a noastră, să construim gardul viu, nu a copilului. El nu are încă unelte să construiască acest gard. Este datoria noastră să mutăm și să modelăm acest gard în funcție de nevoile și vârsta copilului.
În lipsa gardului, copilul este copleșit de prea mult spațiu, de pericole, de decizii. Gândește-te cum ar fi să începi mâine un job nou și nimeni nu îți spune ce nu ai voie să faci. Nu te simți nesigur? Anxios? Speriat că vei greși ceva? Sigur vei greși ceva.
Ok, e clar că e nevoie de NU în educarea copilului. Dar cum facem să reușim să-l spunem, noi, părinții din generația celor o mie de NU, a statului la colț pe coji de nucă, a pedepselor și palmelor peste ochi? Noi am vrea să ne creștem copiii altfel! Și putem, dar asta nu înseamnă că fugim la cealaltă extremă, unde nu există nici un NU pentru copilul nostru. Până acolo e un drum destul de lat, presărat cu situații în care un NU face bine și copilului, și părintelui, societății, copilului copilului tău și așa mai departe.
Primul pas este, așadar, să ne împrietenim noi, părinții, cu NU.
NU e bun atunci când e folosit justificat și doar când e nevoie de el. NU este necesar. NU este salvator. Învață să îl folosești pe NU fără teamă, atunci când e nevoie de el. Nu te chinui să reformulezi. NU este cuvântul de care ai nevoie. Construiește gardul, pune-l acolo unde e nevoie de el. Nu pentru confortul tău, ci pentru siguranța lui și a celorlalți.
NU mai ieșim în parc dacă nu mă ții de mână pe stradă.
NU poți pune mâna la priză, dacă mai faci asta va trebui să te iau de acolo și să te duc pe canapea.
NU putem să ne luăm câine, nu ar fi fericit în apartamentul nostru mic.
NU te poți juca la aragaz.
NU poți merge pe bicicletă fără cască de protecție.
NU pornim motorul mașinii până nu e toată lumea în centuri.
NU trebuie să rămână NU. Orice face și ce spune copilul, dacă tu ai decis că acolo e un NU, atunci ai avut motive serioase, care nu se vor schimba doar pentru că cineva mic insistă. În plus, dacă cel mic va observa că e suficient să se miorlăie puțin și gardul se ridică, va miorlăi la infinit și nu-l mai educi tu pe el, ci el pe tine. Nu uita, NU-ul tău e pentru siguranța și binele lui.
NU trebuie rostit cu încredere și cu răbdare. Îi spui acel NU ca să-l protejezi, nu ca să-i faci în ciudă, ca să-l controlezi, să-l pedepsești sau ca să te răzbuni pe el. Dacă simți că le spui din motivele enumerate anterior, respiră și gândește-te bine. Limitele trebuie puse acolo unde sunt necesare, nu acolo unde părintele are răni vechi, nerezolvate. Copilul nu are voie să facă una sau alta din motive obiective, nu pentru că nici pe tine nu te-au lăsat ai tăi când erai mic sau dimpotrivă, te-au lăsat și tu ai dat foc la casă. Tu nu ești copilul tău și nici părintele tău. Aici e vorba despre tine și copilul tău, care are nevoie să îl înveți cum funcționează lumea. Iar NU e un instrument esențial în acest proces. Emoții ca furia, nerăbdarea, nesiguranța, nu au ce căuta în NU-ul tău.
Exersează. Vorbește singură prin casă. Înregistrează-te și ascultă-ți NU-ul, dacă e prea ascuțit, tremurat, strigat, nu e bine. Spune NU așa cum ai spune unui adult care îți cere în autobuz să îi dai un gram de cocaină. Răspunsul e NU, îmi pare rău că nu te pot ajuta. Din o mie de motive, NU.
NU, nu mai poți mânca încă o prăjitură.
NU, nu te poți uita la desene seara, te agită.
NU poți bea de fiecare dată suc în loc de apă.
Explică-ți NU-ul. Bine, pentru un copil de un an sau doi, explicațiile pot fi foarte scurte, urmate de acțiune. Nu mai pune mâna pe ușa cuptorului, te arde. Dacă nu te oprești, o să te iau de acolo. Și faci asta. Pe măsură ce copiii cresc, crește și lungimea explicațiilor. Nu repeți explicația de sute de ori. De două-trei ori ajunge, apoi taci și faci ce ai spus că faci dacă NU-ul nu e respectat. Nu încetezi să iei jucăria altui copil, plecăm acasă, e clar că îți e greu să respecți regula.
NU nu strică deloc copilul, dimpotrivă, îl învață că e ok să spui NU atunci când e nevoie, îl învață că regulile trebuie înțelese și respectate.
NU-ul e și un instrument foarte bun de a-ți exprima identitatea. Nu îmi place ce faci. Nu vreau să fac ca tine. Nu vreau să mă atingi. Nu vreau să te porți așa cu mine. Sigur că pentru noi, părinții, e nasol să auzim NU de la micile făpturi, că asta ne complică existența, dar pentru ei este vital să știe că au voie și e chiar indicat să spună NU când e nevoia lor să nu facă una sau alta.
Curaj, prieteni! Îndrăzniți! Ajutați-vă copiii cu gardul viu care le oferă confort și îi ajută să se împrietenească de mici cu regulile. Nu-i stricați, dimpotrivă, câtă vreme nu abuzați de NU și nu umpleți viața voastră de garduri. Copiii au nevoie și de spațiu, dar de unul securizat de părinte.
Oferiți-le mulți de DA, mult mai mulți de DA decât de NU, dați-le voie să exploreze, să încerce, să cadă, să alerge, să întrebe, să conteste, să protesteze, să plângă, să se supere, să accepte, să repare. E un echilibru destul de ușor de obținut, dacă reușim să separăm rolurile. Părinții suntem noi, noi decidem, copiii au nevoie să aibă încredere în noi că știm ce e mai bine pentru ei, ei au treabă să se joace și să crească, nu să își aleagă ei grădinița, să decidă ei unde petrecem vacanța, să hotărască ei dacă e ok sau nu să alerge pe stradă. Nu e jobul lor, ci al nostru. Ei pot decide ce bluză să poarte, cât să mănânce din farfurie, ce prieteni își fac. Nu? 🙂
Sursa foto: The Pexels.com
Foarte bun articolul!
Eu cred ca problema parintilor de astazi este ca nu suporta sa isi auda copilul plangand, urland chiar. Le da senzatia ca nu sunt parinti buni, ca sunt aratati cu degetul (gura lumii, bat-o vina). Am intrebat vreo cativa amici de ce accepta la nesfarsit lucruri si comportamente care fac rau si copiilor si lor. Mi-au spus ca nu vor sa se transforme in parintii lor care i-au crescut cu un milion de interdictii. Este in regula ca piticii sa protesteze, sa se dea cu fundul de pamant cand le este refuzat ceva, nu stiu inca sa isi gestioneze emotiile dar vor invata cu rabdare din partea noastra.
Am intrebat-o pe fiica-mea ce ar face daca ar avea un cos de dulciuri, daca ar reusi sa isi spuna singura „gata, nu mai mananc, e destul!” Mi-a raspuns ca le-ar manca pe toate si ca e mai bine sa ii dau cate putin, cand cred eu. Are numai 6 ani si e perfect pentru ea sa stabilim noi adultii limitele.
Copiii au nevoie de limite impuse cu blandete si noi, adultii, trebuie sa ne alegem bataliile.
e atat de trist ca ducem carentele copilariei si in copilaria puilor nostri… mi-a trebuit mult curaj (si ajutorul psiholoagei) sa inteleg ca mergand din extrema in extrema (milion de interdictii pt copilul eu versus nicio interdictie copilului meu) nu inseamna evolutie ci e aceeasi imaturitate emotionala.
Ce bine ai zis! As merge cu articolul asta tiparit in frunte pe strada, in parc, in locurile de joaca… O luam razna cu moda asta noua si aplicam tot ce vedem fara sa mai gandim, fara sa mai procesam. Multumesc Ioana! Mi-a mers la suflet articolul asta 🙂
Ma bucur ca ai scris articolul. Din pacate nu multi inteleg ca educatie cu blandete presupune si nu. Multi parinti sa plang ca nu au spus „nu”, iar acum „se urca copilul in capul lor; ca ar fi trebuit sa sa il loveasca si sa ii zica nu, asa le trebuie daca au vrut sa educe copiii cu blandete”.
Mai am putin si salvez tot blogul tau la favorite. Multumesc ca existi si ca scrii. Excelent si articolul acesta.
Foarte bun articolul! Am o nelămurire totuși. Nici eu nici soțul meu nu ne ferim sa ii spunem fiicei noastre „nu”, problema e ca noi doi avem limite diferite. Eu sunt putin mai permisivă sa zicem si ne certam adesea din cauza asta. De exemplu, daca mergem in parc si ea vrea sa urce pe un tobogan mai înalt, eu ii dau dau voie sa exploreze, sa încerce să urce, el ii spune nu din prima. Nu știu dacă e cel mai bun exemplu, dar la asta m-am gândit acum. Mi se pare ca asta o derutează si nu stiu cum ar trebui să procedăm.
Pana sa iti raspunda Ioana, iti raspund eu din proprie experienta. Sotul meu a fost crescut de mama lui intr-un mod foarte precaut si din cauza asta are pune limite foarte repede, intrerupandu-i explorarea sanatoasa fiica-mii. Si noi avem discutii pe aceasta tema, lui ii este greu sa iese din tipar dar incearca, uneori se lasa chiar cu ton ridicat intre noi. Pitica intelege ca avem o divergenta dar nu se teme. Invata de la noi cum sa gestioneze lucrurile. Cand era micuta, si fiica-mea parea derutata, intre timp a inteles ca poate face ceva cu mine si altceva cu taica-sau si ne ia ca atare. I-am tot explicat ca oamenii sunt diferiti, avem pareri diferite, gusturi diferite. Acum, la 6 ani, ii spune lui taica-sau „tata, nu te teme, stai langa mine si nu se va intampla nimic!” Divergentele intre mine si taica-sau sunt legate de catarat, sarit, alergat, tipat. Cand face lucrurile astea eu sunt acolo, acum nu o mai sustin ci doar sunt in spatele ei ca o plasa de siguranta, se descurca singura fara sa pun mana pe ea. Poate il ajuta pe sotul tau sa ii dai sa citeasca „Retete de jocuri” a lui Lawrence J. Cohen.
pentru barbatii stresati sa nu se loveasca copilul, puteti sa le dati sa citeasca acest articol care zice de ce e bine sa lasi copilul sa riste
https://www.scarymommy.com/let-kids-take-risks-playing-outdoors/
am scris despre el aici
https://www.printesaurbana.ro/2019/03/ce-mai-citeste-sotul-meu-pe-internet-ep-2.html
la sfarsitul articolului de pe blog exista si un sondaj pe tema asta, cea mai mare parte a cititorilor au zis ca ii lasa sau incearca sa-i lase sa riste
Nu sunt parintele perfect, dar unele lucruri le-am facut bine pentru ca se vad rezultatelele, copiii mei fiind mai maricei acum. Si cand erau ei micuti si cand s-au facut mari, ma intrebau alti parinti cum am reusit armonia intre noi si copii, cum am pus „gardul” asta de care spune Printesa si cum de ei asculta mereu – surpriza altor parinti a fost ca asculta, respecta limitele cu zambetul pe buze, in pace, chiar daca prietenii lor in aceiasi conjunctura nu o faceau.
1- nu discutam in fata lor, noi, parintii, neintelegerile nostre fata de ei. In momentul in care noi doi nu eram de acord, mergem pe decizia celui mai strict (pentru ca si parintele tensionat trebuie inteles) sau a celui care a dat primul raspunsul copiilor, chiar daca celalalt parinte „fierbea”. (cate semnale nu a primit pe sub masa sotul meu cand mi se parea ca este prea strict, si intelegea ca eu gandesc altfel, si-si reconsidera raspunsurile!). Apoi, de cum puteam, ne retrageam numai noi doi si discutam pro si contra, ce aveam fiecare de zis. Fara incapatanare, incercam sa ne intelegem unul pe celalalt. Copiii poate aveau deja un verdict intr-o decizie, dar stiam pentru viitor sau mai puteam modela decizia luata in asentimentul ambilor parinti. Copiii ne-au vazut intotdeauna pe noi „una” si asta le-a inspirat multa incredere si stabilitate, plus n-au avut tendinta de a vrea sa ne „joace”, sa se uneasca cu parintele mai ingaduitor impotriva celuilalt.
2- Nu i-am provocat pe copii. Am pus limite si reguli doar acolo unde trebuiau puse si ne-am tinut foarte bine de ele. Cu mici exceptii cand eram luati prin surprindere, de cum erau la varsta sa inteleaga, limitele le puneam inainte de a ajunge intr-o situatie anume. Exemplu: va spun cu 5 minute inainte de a pleca din parc, sa va pregatiti de plecare. Ei nu stiau ce inseamna 5 minute, dar aveau incredere in mine ca stiu , si dupa ce le spuneam ca mai sunt 5 minute, stiau ca va veni semnalul de plecare si vom pleca. Odata vorba spusa de unul dintre noi, eu sau sotul, o respectam si pentru copii si pentru noi. Asa ca erau pregatiti mental sa plece cand spuneam ca plecam, nu se pregateau pentru o lupta cu parintii, de miorlaieli si rugaminti ca sa mai stea inca 5 minute. Pentru ca si noi ne tineam mereu de cuvantul spus, si viata lor era mult mai stabila.
Cred ca sub nici-o motivatie cat sunt micuti si chiar mai maricei, copiii nu trebuie sa ne auda certandu-ne, si mai ales, nu din cauza lor.
[…] Am scris mai mult despre importanța lui NU aici. […]