Anii ăștia.
Îi folosesc să măsor cât de mult cresc copiii. Șapte ani ea, cinci ani el.
Tot cu ei măsor cât a trecut de când sunt îndrăgostită de băiatul cu ochelari. Se fac unsprezece curând.
Vin năvală amintiri cu noi tineri și subțiri, amețiți unul de altul, neștiind ce urma să aflăm, plănuind ce trăim. Bebeluși plini de lapte, nopți plânse, cearcăne ca niște pungi de un leu, pline cu prune.
Patru ani de când a murit tata. Telefonul de dimineață, vocea răgușită care mă anunța că l-a găsit mort.
Nu nu nu, cu copiii în brațe refuzam să primesc ce venea înspre mine de la mii de kilometri distanță. Dacă refuz să cred că e mort, poate se ridică și merge. Apoi plânsul. Telefoanele pentru repatriere. Banii în plic, pentru cei care l-au adus în sicriu închis, opac. Nevoia de a rupe niturile de oțel, ca să dau la o parte capacul și să văd dacă e chiar el acolo. Mort.
Înmormântarea. Confuzia bunicului meu, tatăl lui, care stătea pe marginea gropii întrebând din când în când cine a murit.
Sicriul care nu voia să încapă în groapă, oamenii care săreau cu picioarele pe el să-l indese.
Nu e mort, normal că nu vrea să intre în groapă.
În fiecare an, în fiecare săptămână din fiecare an, îmi vin în cap toate. Capul meu știe. A decedat pe 26 august 2015, am citit rezulatul autopsiei, știu cauza morții, am fost pe marginea gropii.
Eu însă nu știu. Încă nu am procesat. Cum adică nu mai există? Dar îl aud râzând cu Sofia. Îl aud cântându-i la muzicuță, în timp ce ea dansează în rochia ei albă, iar eu îl nasc pe fratele ei. Îl văd mângâind pisica. Îi văd foile cu versuri, îi aud chitara, îi citesc mesajele, îmi aduc aminte glumele lui, mâinile lui, felul în care și le ținea când mânca.
Eu le țin la fel.
Ce păcat.
Toată lumea spune la fel despre el. Ce păcat, un om atât de simpatic, de creativ, de plăcut, să se piardă așa…
Omul acesta a dus povara a trei frați care au murit toți pe rând înainte să împlinească un an. El a fost, fără să vrea, Supraviețuitorul familiei. Părinții lui au făcut tot posibilul să-l salveze și să-l protejeze mereu, au trăit greul în locul lui, l-au învățat că se poate să fie doar ușor, așa că atunci când i-a fost greu, a fugit. S-a refugiat departe, în alcool și amânări deșarte, până când n-a mai regăsit drumul spre casă.
Ce păcat. Viața mamei a fost o continuă așteptare a cuiva care n-a revenit niciodată cu adevărat.
A mea, o continuă căutare. Când se zvonea că e mort, acum 20 de ani, eu știam că e viu. Vorbeam cu el, îi trimiteam aiurea, fără țintă, toată iertarea și acceptarea mea. Orice, doar să fie viu și din când în când să-l pot auzi la telefon.
Acum mă mulțumesc cu mult mai puțin. E mort.
Orice, doar să mi-l aduc aminte râzând, dansând, vorbind ca și cum ne cunoaștem, ca și cum n-am fost departe, străini, jumătate din viața mea.
Gaura din mine care se cască de fiecare dată când mi se face dor de el și el nu mai e aici să primească asta, nu mai e aici să-mi răspundă nici măcar cu un gând, gaura asta ca un foc mocnit, nu e nici mai mică, nici mai puțin adâncă pe măsură ce trec anii.
Tatăl meu a murit de numai o luna si ceea ce simt e o mare neputinta…de a mai vorbi cu el, de a il mai vedea, de a il sti in fata casei, dr a manca impreuna….sunt sentimente atat de multe laolalta….greu de descris, sau exact asa cum le descrii tu.
Simt ca e prima pierdere cu adevarat dureroasa si trebuie sa invat sa traiesc fara el…
îi recunosc morţii puterea.
m-a îngenunchiat în urmă cu 9 ani. mi-a amuţit urletul când am îndrăznit să mă uit la ea întinsă pe toată faţa lui.
am ştiut mereu că există (chiar el mi-a spus-o dintotdeauna). dar am aflat abia atunci când el nu mi-a mai spus nimic: doar mi-a arătat-o.
e urâtă. ea era urâtă în coşciug, nu el. („uite-o, tăticule: am luat-o în braţe, ca să o vedeţi mai bine.”)
e rea. e rea tare. („e, staaai liniştită fată! că o îmblânzesc, aşa ca să puteţi s-o priviţi îndeaproape…”)
(„…şi îi dau şi să mănânce înainte, ca să fiţi în siguranţă.”) mănâncă mult, tăticule, prea mult… n-o păstrez…
îi recunosc morţii puterea, tăticule.
refuz să îi recunosc mai mult de atât. nu-i pot da mai mult de atât. îşi ia oricum singură… nu îi dau.
mirosul mâinilor lui când scot nasul din agenda pe care nu a terminat-o ştie mai bine. aproape la fel de bine ca el. că există ceva mai puternic decât vrăjitoarea cea rea. ceva care îmi unge sufletul cu recele viu al mâinilor lui. şi mi-l încălzeşte – numai cât culcuşul unui bebeluş de speranţă. cu recele viu al mâinilor lui. trebuie să încălzim puterea mare a morţii până o facem să plângă. să plângă şi ea.
ca tata.
Mama a murit acum 9 luni. Si eu inca nu realizez. Încă astept telefonul ei, inca pun mana sa o sun atunci când am un drum mai lung de facut…in seara telefonului in care eram anunțată ca a murit, asteptam un al doilea telefon care sa imi spuna ca e totusi la spital si ca o sa isi revina…au trecut 9 luni si eu sunt inca in negare…Si relația dintre noi a fost departe de relația aia perfecta mama-fiica…in fiecare 28 noiembrie am sa o urăsc pe bunica mea de ziua ei…E urat, stiu…E urat si egoist…Dar as fi ipocrită sa spun ca simt altceva
Din ce scrie Ioana, îmi dau seama că nu va fi mai bine… tata s-a dus la sfârșitul anului trecut. Cumva pentru mine asta a însemnat o ”umanizare” a morții, a fost prima oară când nu mi-a fost frică de ea, pentru că cei dragi nu pot pleca de fapt de lângă noi… Fizic dispar, însă sunt mereu prezenți în gândurile și sufletele celor rămași. E dureros să ne obișnuim cu lipsa fizică și probabil nu vom reuși niciodată, însă mergem mai departe, fără sa îi uităm, cu regrete pentru ce ar fi putut să fie dacă…Ce mă ajută pe mine (deși a fost un moment greu, când a aflat diagnosticul eu ieșeam din singura relație de 18 ani, în care mă pierdusem de drum, nici unul dintre părinți nu a fost de acord, mai ales gândindu-se la nepoată; cel mai rău m-a durut părerea lui tata și faptul că până la final nu am reușit să explic însă de la un moment dat nu a mai contat, el era prioritar…) este să mă gândesc că el ar vrea să știe că sunt bine și să fac tot ce pot să nu îl dezamăgesc…
pe tata l-am îngropat în mine şi acum trebuie să-mi plantez un liliac în piept.
***
mă dor peisajele dorurilor lui (peisaje cu păsări golaşe zbătând din aripi către pământ, cu vaci adunate bogat în rostuirea păşunii şi crengi zăbrelite gălăgios către senin.)
l-am îngropat în mine şi acum rodeşte.
mă dor peisajele dorurilor lui şi nu ştiam că au încolţit pe tăcute, precum sâmburii aruncaţi neglijent în grădină.
şi nu ştiam cum se doare topit, cu dâră.
nu ştiam nici cum se stinge jalea între pleoapele strâns zdrobite.
moartea lui se prăvăleşte în mine ca o altă vârstă.
o altă vârstă se cere purtată.
***
trebuie doar să îl caut pentru ca urma lui să îmi răspundă „m-ai găsit”, în vreme ce el se află absurd de aproape…
tata lipseşte de parcă tocmai a închis uşa după el şi a coborât. nu trebuie decât să închid ochii şi să cobor şi eu…
tata stă pe invisible.
***
la pagina 202 din jurnalul ei, oana pellea scrie „mă uit pe ecran şi îi văd în gros-plan obrazul pe care l-am sărutat de atâtea ori, haina şi cravata de-acasă. îi simt parfumul… cine să înţeleagă…? nimeni. cui să-i spui…? nimănui.”
apoi scrie „dor. din nou dor de crapă pietrele.”
***
din nou dor de crapă pietrele…
Nu știu ce cuvinte ar putea alina ce simți. E greu. Condoleanțe și o mare îmbrățișare!
Ce frumos ai răscolit prin dureri ce nu pot fi uitate!
E atâta durere în ce ai scris, dar și frumos pentru că faci ca tatăl tău să trăiască prin gândurile tale.
În cazul meu au trecut 3 ani de când tata nu mai e aici. Și totuși, de fiecare data când îmi apare în vise, îmi spune sa nu bag în seamă, ca nu a murit, ca e bine și sănătos, sunt doar povești aiurea toate. Odată am stat împreună pe o banca cu un câmp imens în fata. Acolo mi-a povestit ca este bine, singura problema e ca nu poate pleca de acolo, dar are munți și liniște. Atunci am acceptat și eu cumva…daca sunt munți poate sta acolo. Eu am să-l găsesc mereu în munții mei ?
Pe 26 iunie s-au facut 11 ani de cand a murit tati. Aveam 21 de ani. Nu doar ca nu e mai bine, dar recent au inceput ganduri de genul cum ar fi fost daca ar fi fost si el in viata cand am terminat facultatea, masterul, cand m-am angajat, cand m-am mutat cu prietenul meu, cand prietenul meu m-a inselat, cand am luat in casa un pisic, cand mi-am luat masina, cand m-am hotarat ca nu vreau copii. Poate as fi vrut copii daca mai era el, daca nu ne lovea nenorocirea atat de repede si atat de crunt, cum a fost acel cancer care a doborat un munte de om in 9 luni, cu chinuri, cu spaima, cu umbra mortii stand cu noi in casa, cu delir, cu obiceiuri morbide aduse de bunica mea.
Poate nu as fi trait cu spaima ca mai am doar pe mama si cand va pleca si ea, cel mai bine ar fi sa plec si eu, ca oricum nu ma va mai iubi niciodata nimeni ca ei. Nu va mai avea niciodata nimeni grija de mine. Nu va mai fi nimeni bucuros sa ma vada bucuroasa.
Cel mai greu si mai trist mi se pare din prisma copiilor mei – au pierdut un bunic fantastic.
Pe mine, parastasele ma ajuta foarte mult ca management strategy.
Tata s-a imbolnavit psihic acum patru ani. Fusese mereu un om sensibil, putin ipohondru si greu de gestionat pe alocuri, dar era tata. Ma suna de multe ori complet degeaba, doar ca sa ma auda si sa imi spuna cate o prostie. Sa nu alunec pe gheata. Sa ma imbrac. Sa fiu atenta la turturi. Uneori telefoanele lui ma plictiseau crunt. Alteori ma enervau. Acum as da zile din viata sa imi mai dea telefoane de acest gen.
L-am pierdut pe tata acum patru ani… Fizic este inca aici. In orice alt sens, a murit si moare mereu de atunci. Nu mai am cu cine schimba o vorba, mintea lui se invarte cu regularitate in jurul unor boli sau situatii imaginare de care ii este teama si dincolo de care nu mai exista nimic pentru el.
L-am pierdut si il pierd zilnic. Si evit sa ma gandesc la asta, evit sa accept ca tata nu mai e si nu va mai fi niciodata el insusi, ca el, care a avut tata pana dincolo de 60 de ani, nu mai e acolo pentru mine si pentru nepotii de care s-ar fi bucurat atat de mult in urma cu patru ani.
Niciodata nu devine mai usor de acceptat. Si nu exista modalitati usoare de a accepta & trece peste pierderea unui parinte. Este o legatura mult prea profunda pentru a fi rupta cu usurinta. Sunt adult, am proprii mei copii, si imi e greu sa accept ca tata, care era mereu acolo sa ma ajute cu ce putea, nu mai poate face asta. Ca deja etapa aceea din viata mea s-a incheiat definitiv si implacabil 🙁
Eu nici n-as sti de unde sa incrp sa scriu, doar ca scrisul Ioanei ma imbie intotdeauna la scris, desi nu mai stiu cuvinte poetice in limba romana…Tot ce ai scris tu despre tatal tau (ce om frumos era, avea chipul cuiva care stie mii de povesti despre viata si le-ar putea spune in mii de moduri posibile, la infinit!) eu as spune despre tatal fiicei mele…Ti-am scris vag, candva..despre povestea noastra, cand ne-ai vazut pe la toate lansarile tale….ca pe Eva a trebuit sa o „rapim” din Italia, pentru ca vroia sa ne-o ia statul, pentru ca am vrut o cezariana si ma considerau mama fragila..De 3 ani traiam cu ea in Romania, el, italian..venea la fiecare 2 luni sa stea cu noi, la fiecare sarbatoare…era sufletul nostru, viata ei, cel care se juca cel mai mult..L-am adus si la lansarile tale…Asa de frumosi erau impreuna el si micuta! Ne casatoriseram in Romania dupa 8 ani de relatie…Si ne-am trezit, pe 15 iunie, in mijlocul fericirii de la Zurlandia, in mijlocul linistii din padurea de pe domeniul Buftea…ca ne spune prin telefon ca banala durere de spate, cu, care plecase de aici in luna mai…era de fapt metastaza la oase, din cauza unui minuscul cancer la plamani. 2 ani i-au dat….si a mai trait doar o luna! Atata am…mii de poze si inregistrari vocale din spital, cand imi spunea „Amore, am devenit ca biscuitii, mi se rup coastele doar daca tusesc”. In 3 ani n-am aflat niciodata daca m-ar aresta pentru rapire internationala, daca pun piciorul in Italia…si a stat singur, ca un caine, in spitalul ala,spunand oricui intalnea „Cat as vrea sa imi revad fetita!!!” Pe 20 iulie a murit de inima…al 5-lea infart in 20 de ani….iar eu am aflat cu o zi inainte de inmormantare ca nu m-au denuntat…Am luat primul avion, dar nici la inmormantare nu am mai ajuns, pentru ca era accident in autostrada si m-a intarziat…Si cum zici tu…cosciug de zinc…inchis intr-un perete, pe care pompele funebre au lipit un A4 cu poza lui cu, in bratze fetita noastra cand era bebelush…Eu nu cred ca e acolo! A facut orice sa nu il pot vedea mort…asa mi se pare…Eu nu stiu sa gestionez viata fara el…Acum ca iesea la pensie pe caz de boala si s-ar fi mutat in sfarsit in Romania, sa crestem fata pina la 18 ani aici, sa nu ne-o mai poata atinge nimeni….Acum ca ea avea nevoie de el mai mult ca niciodata…Are doar 6 ani si inca stie ca „papa” e acolo, legat de niste masinarii care il tin in viata…Eu am crescut fara tata, l-am cautat in fiecare mascul din viata mea, desi nu era mort…Nu vreau sa creasca fragila ca si mine, fara un om puternic care sa-i sufle-n aripi…E mai rau pentru ea decat pentru mine. A murit disperat ca nu si-a mai vazut copilul in durerile imense pe care le avea…A plecat doar cu un catelush de plush in cosciug, daruit de Eva…si cu verigheta noastra pe deget, nu au vrut sa mi-o lase mie, langa a mea. Si cu, camasa bleu, ultima pe care i-am calcat-o cand a fost la Bucuresti ultima data….Sunt convinsa ca si tu vorbesti copiilor de El, ca sa nu-l uite…ca sa fie intr-n fel o prezenta in viata lor…Dar e tare greu sa fii si mama si tata, cand ai un copil atat de mic, cand tatal lui nj ar fi meritat niciodata sa plece asa, de unul singur si din senin…, cand nu ai alte rude…Te iubim, Ioana!
Tu spui aici că părinții lui (bunicii tăi) i-au simplificat viața până în punctul în care rezultatul a fost un adult cu probleme de asumare a responsabilității, care „a fugit când i-a fost greu”. Mie concluzia asta îmi sună a fi preluată prin terapie de la un psiholog de sex feminin care a adus și un „bias” personal în ecuație, fiindcă din câte ai mai scris pe aici pare să existe și un strat suplimentar al problemei.
Ce vreau să adug e că „salvări de la greu” de genul acela, luate literal, sunt poate de factură modernă, fiindcă de fapt nu se prea regăsesc în modul în care a crescut generația anilor ’50. Sigur, se poate ca mama lui să fi strâns după el până s-a căsătorit iar tatăl lui poate nu l-a pus la săpat grădina – dar în spiritul educației românești astfel de „beneficii” vin la pachet cu reproșuri, critici, acuze și invective. Adică i-au reproșat că nu e în stare de nimic, că n-o să se aleagă nimic de el – dar în același timp i-au blocat tentativele de responsabilizare fiindcă „eu fac oricum mai bine”.
În această „cheie”, plecarea lui din anii ’90 sună mai degrabă un „ba pe-a mă-tii” adresat întregii familii, gen „mă duc să demonstrez că pot!”. Însă, ca o profeție care se confirmă singură, succesul nu i s-a prea arătat. Iar tu stai acum și culegi cioburile; trist.
Draga Ioana, bucura-te de amintirile frumoase. Chiar daca sunt putine, prea putine, poate. O parte din amintirea tatalui tau traieste prin copiii tai, ei duc mai departe ceva din fiinta lui. Si o parte din el se regaseste in tine, nu o sa il pierzi niciodata. Sigur este mandru de tine, de tot ceea ce faci frumos si bun, pentru oamenii din jur.
cînd a murit tata, un prieten de familie de vîrsta lui, cu care mă întîlnisem în faţa blocului, mi-a spus că nu trece niciodată, doar înveţi să trăiești cu asta.