Erori de argumentare (2) – Apelul la autoritate (ad verecundiam)

Apelul la autoritate

sau Argumentum ad verecundiam („argument din modestie”) este atunci când o poziție/ afirmație este susținută doar pe baza autorității sau prestigiului altei persoane care a susținut de asemenea acea poziție/ afirmație, fără a se oferi alte argumente.

Mi-am prins un pic urechile cu ad verecundiam, credeam că e destul de simplu și că înțeleg tot ce e de înțeles, dar de fapt lucrurile sunt ceva mai complicate, sper că se va înțelege ce zic.

Structura unei asemenea erori este următoarea:
1. O persoană face afirmația X.
2. Afirmația X a fost de asemenea făcută la un moment dat de o altă persoana care are o anumită autoritate, un anumit prestigiu.
3. Prin urmare, afirmația X este adevărată.

Sau, mai scurt,
„Afirmația X este adevărată pentru că o autoritate oarecare a spus că e adevărată”.

O formă foarte frecventă (și foarte amuzantă) a apelului la autoritate pe care o întâlnesc pe internet este atunci când cineva scrie un articol pe FB sau pe un blog etc și vine un comentator care zice „N-ai dreptate!” și după aia zice ceva gen „citește cartea cutare/ citește Biblia/ vezi filmul cutare/ află ce a zis cutare despre subiect/ consultă resursa cutare etc” și atât.

Sau vine un comentator și pune un link. Atât, un link. Iar când dai click pe link, bam! o carte de 500 de pagini sau un documentar de 1 – 2 ore sau un articol de 20 de minute. Adică, cum ar veni, comentatorul practic spune „eu n-am chef să explic ce e în capul meu, ia luați și investiți voi timpul vostru ca să descoperiți ce e în el, că doar altceva mai bun tot nu aveți de făcut!”. Super amuzant, după cum ziceam. Serios, cineva a zis pe aici să citim Jordan Peterson și eu chiar am vrut să fac asta, dar cartea are peste 400 de pagini, așa că am zis pas.

Să revenim. În forma de mai sus, ad verecundiam este opusul lui ad hominem (acolo era ceva criticabil la persoana A, deci afirmația X era falsă) și suntem imediat tentați să credem că așa cum valoarea de adevăr a unei afirmații nu depinde de faptul că persoana este criticabilă, tot așa nu depinde nici de faptul că persoană este respectabilă.

Doar că nu e chiar așa. Există 2 sau chiar 3 situații:

1. Este clar pentru toată lumea că autoritatea invocată NU ARE expertiză relevantă.

E ca și cum am lua de bun tot ce spune despre fotbal un tip cum a fost Einstein. Da, e deștept, dar fotbalul e un domeniu diferit de fizică. Poate spune lucruri corecte, însă ideea e că faptul că e fizician de geniu este irelevant, deci nu am cum să accept afirmațiile lui despre fotbal doar pentru că vin de la el, dacă nu se aduc argumente suplimentare.

Acestă situație se numește „apelul la falsa autoritate”. Lucrurile nu sunt atât de simple după cum par, pentru că nu e o simplă eroare de gândire, ci își are cauzele într-un bias cognitiv, anume dorința de oamenilor de a se conforma și de a se supune oamenilor care sunt într-o poziție de autoritate sau au statut superior într-o anumită situație (a se vedea experimentele lui Milgran).

Industria de publicitate știe foarte bine acest lucru și-l speculează cât poate folosind vedete pentru a promova produse. Ar trebui să ne doară în cot ce șampon folosește nu știu care celebritate, dar realitatea este că nu ne doare în cot.

Un exemplu pe care pot să-l dau aici este legat de Nicușor Dan, care prima dată când a candidat la primărie acum nu știu câți ani tot bătea monedă pe faptul că a fost olimpic la matematică în liceu, sugestia implicită fiind că un matematician bun trebuie să fie și un primar bun, pentru că… apel la autoritate. Știu că m-am distrat atunci, că era ca Al Bundy care a marcat odată 2 eseuri într-un singur meci în liceu! Întâmplător, astăzi cred și eu că ND ar fi un primar ok, dar nu pentru că a fost olimpic la matematică.

2. Nu este clar dacă autoritatea invocată are sau nu are expertiză relevantă.

Un exemplu este atunci când părinții le spun copiilor să îi creadă pentru că ei sunt adulți și adulții știu mai bine decât copiii. Adevărat în general, dar nu întotdeauna, și problema este că nu prea avem criterii ca să știm când e valabilă afirmația asta și când nu. Dacă, de exemplu, copilul îți spune că îi este teamă că în dulapul lui este un monstru, faptul că tu știi că nu e nici un monstru nu înseamnă că pentru copil teama (sau chiar monstrul) nu este reală, așa că e inutil și contraproductiv să îi spui să te creadă că nu e nimic acolo. De aceea eu niciodată nu folosesc argumentul ăsta față de copiii mei, întotdeauna încerc să le explic ce pot și cum pot, adică le aduc alte argumente decât acela că știu eu mai bine.

Un alt exemplu mi s-a întâmplat în urma articolului de ieri în care susțineam, cu argumente zic eu, faptul că e o idee inutilă, dacă nu chiar proastă, ca SIM-urile pre-plătite să se vândă doar cu buletinul. Majoritatea celor care nu au fost de acord cu mine au adus argumentul că în multe țări europene cartelele se pot cumpăra doar cu actul de identitate, deci așa ar trebui să fie și la noi. E un apel la autoritate ca la carte, e bine să fie și la noi pentru că așa e la ei și la ei e în general mai bine ca la noi (deci sunt o autoritate).

Acum, e adevărat că la ei e mai bine ca la noi și că poate au ei motivele lor pentru care au implementat măsura asta. Problema este că faptul că la ei e mai bine ca la noi în general nu înseamnă că asta e valabil în fiecare caz. De exemplu, noi nu am avut nici un caz de terorism, însă ei da, deși la noi cartelele se pot cumpăra anonim iar la ei nu. Faptul că ei au avut atentate e o situație în care la ei NU e mai bine ca la noi, corect? Atunci, acest lucru nu subminează autoritatea acelor țări EXACT în chestiunea cartelelor pre-plătite, care nu se pot cumpăra anonim tocmai pentru a se putea lupta mai eficient împotriva terorismului, printre altele? Adică, dacă încă sunt atentate, asta poate însemna că treaba cu cartelele nu prea funcționează, corect? Poate fi așa sau nu poate fi așa, poate dacă cartelele ar fi la liber ei ar fi avut mult mai multe atentate decât au. Nu știm cum stau lucrurile.

De asemenea, există țări la fel de prospere și cu experiență în lupta anti-tero, cum sunt SUA sau UK, unde nu este obligatoriu să te identifici când cumperi un SIM. Adică tocmai am produs și eu o altă autoritate care zice exact invers. Care este autoritatea cea mai credibilă în acest caz? Nu știm.

Din aceste motive, argumentul „așa e în alte țări europene” este în cel mai bun caz unul slab, pot răspunde la el doar „maybe, I dunno”.

Acum e poate momentul să spun că faptul că într-un argument se face o eroare de argumentare nu înseamnă neapărat că concluzia argumentului este falsă! A crede că o eroare de argumentare invalidează automat un argument este de asemenea o eroare de argumentare: se numește chiar „the fallacy fallacy”, eroarea de eroare :-), voi discuta despre ea în viitor. Ce vreau să spun e că concluzia argumentului cu țările europene nu este neapărat falsă, ci că argumentul conține o eroare de argumentare, anume apelul la autoritate. Mi-ar fi plăcut să se aducă contra-argumente la ce am zis eu sau alte argumente, pe lângă acest apel la autoritate.

3. Este clar pentru toată lumea că autoritatea invocată ARE expertiză relevantă.

Chiar și când autoritatea nu este falsă, ca la punctul 1, tot pot fi probleme. De exemplu, în domeniul fizicii, afirmațiile lui Einstein nu au avut întotdeauna aceeași greutate cum au astăzi. A fost nevoie să treacă niște ani până comunitatea științifică a înțeles și a testat/ replicat rezultatele lui și de-abia după aceea toată lumea a fost de acord că Einstein e un geniu în fizică, deci afirmațiile lui despre fizică au greutate, în general vorbind.

Cu alte cuvinte, pentru ca afirmația unui expert să poată fi acceptată, este nevoie să existe un consens printre toți oamenii cu același gen de expertiză că afirmația este într-adevăr adevărată, pentru că chiar și un expert se poate înșela în domeniul lui (de exemplu Einstein a fost nevoit să se răzgândească în legătură cu constanta cosmologică/ ipoteza statică a universului).

Așa că dacă veniți la mine și-mi spuneți că există medici care nu recomandă vaccinuri pentru că ei cred că sunt nocive, nu o să mă convingeți, pentru că nu e îndeplinită condiția cu consensul – deocamdată, consensul în medicină este că vaccinurile nu sunt nocive.

Doar că lucrurile se complică și mai mult, pentru că însăși metoda științifică, adică procesul prin care se acumulează cunoaștere științifică, exclude orice apel la autoritate – în știință nu contează ce zice somitatea cutare, ci ce dovezi se pot aduce, și au fost multe cazuri în care lumea științifică credea ceva ce s-a dovedit greșit.

De asemenea, țineți-vă bine, știința nu poate dovedi niciodată nimic cu certitudine. Afirmațiile făcute de știință sunt doar „cel mai bun model disponibil la un moment dat”, dar niciodată ele nu sunt 100% sigure, pentru că întotdeauna există posibilitatea teoretică de a fi îmbunătățite sau contrazise cu totul. O teorie științifică nu poate fi dovedită niciodată cu probabilitate de 100%, ea poate fi doar contrazisă, caz în care se renunță la ea, sau poate fi ne-contrazisă, caz în care rezistă atât timp cât nu este contrazisă. Dacă nu ați înțeles nimic din ce am scris în paragraful ăsta, citiți aici, se explică mai bine decât pot să o fac eu.

Așadar, ce facem cu lucrurile pe care le spun oamenii de știință, putem să le aducem drept argumente sau nu? Păi, putem, pentru că cunoaștere mai bună decât cea științifică nu avem. Atât timp cât expertiza este reală și se îndeplinește condiția de consens, putem să ignorăm pentru scopuri practice pedanteria din paragraful anterior cu imposibilitatea științei de a dovedi ceva cu probabilitate de 100%.

O altă forma a apelului la autoritate este apelul la lipsa de autoritate. Seamănă cu ad hominem, adică afirmațiile cuiva într-un domeniu sunt respinse pe baza faptului că acea persoană nu are expertiză, adică autoritate, în acel domeniu. Și aici e cu dus și întors. De exemplu cineva poate să facă afirmații corecte în domeniul fizicii teoretice deși nu are nici o pregătire formală în fizică.

Dar mai interesantă aici este de exemplu întrebarea: „poți face afirmații despre copii dacă nu ai copii?” Este un argument foarte des întâlnit în discuțiile legate de parenting, întotdeauna se găsește cineva care vrea să închidă gura altcuiva pe motiv că nu are copii, deci nu ar trebui să vorbească despre copii.

Răspunsul este da, poți, dar depinde de afirmație. De exemplu, nu e nevoie să am copii ca să zic că nu e ok să-ți bați copiii, pentru că copiii sunt oameni, iar eu, fiind om, pot să fac afirmații despre oameni. Dacă însă ma apuc să zic că ce mare brânză să stai acasă și să ai grijă de un copil mic fără să fi făcut eu asta vreodată, atunci da, merit un „nu vorbi dacă nu știi”.

Asta-i ce am avut de zis, scuze că m-am lungit, ideea de bază e că apelul la autoritate nu e întotdeauna o eroare, dar este un argument destul de slab chiar și când nu e eroare și de aceea ar fi bine să fie susținut cu alte argumente.

Surse consultate pentru acest articol: wikipedia, Stanford Encyclopedia of Philosophy, niște cărți pe care le am eo pe-acasă.

PS Toate articolele din seria despre erori de argumentare se gasesc AICI.