Aseară eram în parc cu copiii.
Era atât de cald că simțeam că trag în piept aerul din cuptor, când scot tava cu pește în sare.
Eram cu bicicletele toți, la 45 de minute de casă. Mereu în weekend evadăm să facem ceva mișcare, dăm un tur de lac, ne jucăm în Herăstrău, migrăm pe biciclete de la un loc de joacă la altul.
Aseară în timp ce copiii se cățărau, am văzut un nor mai cenușiu. Parcă și vântul bătea mai tare. M-am uitat pe aplicația de previziuni meteo, 2% șansă de ploaie, nimic despre vânt sau vreo furtună.
Totuși, le-am zis copiilor să pornim spre casă. Era încă devreme, 6 și ceva, dar vântul acela cald nu prevestea nimic bun.
Am pornit spre casă pe aleea de pe malul lacului. În dreapta lac, în stânga pădurice.
Peste câteva minute, a început să picure. Eram amuzați și bucuroși că ne mai răcorim.
Apoi am văzut curcubeul care se stingea în lac și am rămas muți. Am apucat să fac o poză, apoi o rafală de vânt m-a mișcat puțin, copiii s-au uitat la mine îngrijorați.
Hai, să ne grăbim, le-am zis.
Brusc, a început să plouă torențial. Nu aveam unde ne adăposti, așa că le-am strigat să pedaleze în continuare, mai aveam vreo 300 de metri până la o terasă pe malul lacului, mă gândeam că ne putem refugia acolo.
Imediat a început și vântul. Era foarte puternic, ridica valuri mari pe lac, la doi metri de noi. Unele rafale erau atât de puternice încât cu greu ne țineam pe picioare.
Ivan a început să plângă isteric, foarte speriat, nu mai putea pedala, Sofia înainta cu greu, am strigat la ea să coboare de pe bicicletă și să vină aproape de mine. La fiecare rafală de vânt, îi strângeam cu fața spre mine, nu puteam respira și nici nu vedeam.
Auzeam în jur crengi trosnind și mă temeam că o să cadă vreuna peste noi.
Nu aveam unde ne duce, ploua torențial, vântul ne spulbera, Ivan țipa, încercam să îl calmez și să găsesc rapid o soluție.
Înaintăm încet către restaurant, le-am strigat, apoi am urlat stați pe loc.
O jumătate de salcie s-a desprins cu un craaaac mare și a căzut în lac, la câțiva pași în față.
Trăgeam cu greu de biciclete. Atunci s-a luminat brusc cerul și am apucat să pun mâinile la urechile celui mic, care era mai aproape de mine. S-a auzit un tunet teribil și în momentul acela a cedat și Sofia. Nu se mai putea mișca, striga, plângea, eram toți uzi, înfrigurați, speriați.
M-am gândit că ăsta e genul de moment în care se poate întâmpla o tragedie.
Că poate cădea un copac pe noi. Ne poate curenta vreun fir căzut. Că poate veni lacul peste noi. Că se poate surpa malul lacului, care e crăpat de ani buni.
Mergem mai departe, încet, rămâneți lângă mine, lăsăm bicicletele, le-am strigat, apoi am înaintat încet, lipiți, încă vreo zece metri.
Nu vedeam mare lucru în față, dar auzeam muzica de la restaurant, nu putea fi departe.
Valurile lacului erau tot mai înalte și mai furioase.
Fulgera și tuna și ne simțeam expuși.
În dreapta lacul care fierbea, în stânga pădurea care se crăpa peste noi.
La un moment dat am văzut un gard și o deschizătură în el. Am împins copiii înăuntru, era acolo un fel de cort și un om mare care i-a luat și i-a pus sub acoperiș. Vorbea blând cu ei, nu îi vedeam fața de ploaie.
Atunci l-am văzut și pe omul meu, venea pe bicicletă din partea opusă, să ne găsească și să ne ajute.
Am tras bicicletele înăuntru.
Domnul acela le-a dat copiilor niște haine vechi, uscate.
Tremurau ca puii. Erau uzi, Ivan plângea foarte tare. Prin gard se vedea lacul, care nu mai fierbea.
Se oprise vântul.
Ploua și fulgera în continuare.
Am stat sub acoperișul ăsta vreo jumătate de oră.
Când ploaia s-a mai potolit și noi ne mai încălziserăm puțin, am pornit pe biciclete spre casă.
Atunci am văzut dezastrul. Crengi mari rupte. Scaune mutate din loc. Bucăți de copaci mutate. Tufișuri și ghivece smulse de la locul lor.
Pe străzi, șuvoaie de apă adânci până la genunchii copiilor.
Ai mei își recăpătaseră suflul și deja vorbeau despre altceva pe biciclete.
Acasă am făcut un duș fierbinte și am mâncat bine, apoi ne-am băgat în pat cu povestea de seară.
– Nu mi-a plăcut ziua de azi, mami, a zis Sofia.
– Te-ai speriat tare?
– M-am speriat când m-am uitat la tine și mi-am dat seama că nu știi ce să facem. Atunci m-am speriat.
Normal. Eu eram navigatorul și pentru câteva secunde, am fost în derivă.
– Dar până la urmă ne-am descurcat, nu?
– Da, dar a fost urât. Nu mai vreau să trecem prin așa ceva niciodată, mami.
Apoi ne-am uitat la poza cu curcubeul. Abia atunci am observat că erau două, unul peste altul.
– Ce frumos e, nu?
– Da, mami, dar a fost semn pentru ceva foarte urât.
Ma bucur mult că sunteți bine cu toții (inclusiv bicicletele, hihihi) Poate e complet pe lângă subiect, dar ma gândeam acum că totuși peste un timp, poate când va fi ea însăși adult își va aminti de momentul acela când mami (un adult atotputernic probabil in ochii ei), nu a știut exact ce să facă, si va înțelege ca e ok ca adult sa nu știi ce sa faci uneori, că până la urmă tot găsești o soluție, si cel mai important, NU E NIMIC IN NEREGULĂ CU TINE DACĂ TE SIMȚI PIERDUT! Asta este ceva ce eu încă învăț pentru ca mi se pare mereu ca ar trebui să știu mai bine, sa fac mai bine, sa pot mai bine.
Ma bucur din suflet ca n-ati patit nimic!
Noi eram in Oraselul Copiilor si am plecat de urgenta acasa cand am vazut norul negru si vantul foarte puternic….am avut noroc si am ajuns acasa cu putin inainte de a incepe furtuna…
Eu citesc despre acest fenomen ca si cum nu as sta in Bucuresti. La noi acasa (in capat de Rahova) nu a plouat deloc. Doar putin vant si descarcari electrice…
Exact acelasi sentiment l-am traiti si noi cu copii, in iulie, in Halkidiki cand ne-a prins furtuna cea mult-mediatizata. Zburau chestii peste noi : praf/nisip, frunze, crengi, gunoaie …. Ne-am panicat si noi adultii, iar copiii erau foarte speriati, ne-au simtit in deriva. Ne-am intors din drum si ne-am adapostit in primul magazin de suveniruri deschis. A fost cea mai urata experienta traita! A fost inspaimantatoare mai ales din perspectiva de parinti, cate vroiam sa ne protejam puii si nu stiam cum s-o facem mai bine, mai repede… Am discutat cu ei toata noapte despre ce s-a intamplat si despre am simtit fiecare. Baietelul meu mai mic (3 ani) inca are o retinere cand vine un vant mai puternic, iar nepotelul meu (eram in vacanta cu familia fratelui meu) nu mai vrea afara deloc cand bate vantul. ?
Ma bucur ca ati trecut si voi cu bine ! Mi s-a facut pielea de gaina citind si intelegand situatia…
Ma bucur ca sunteti bine ?Sper ca,copilasii sa uite repede aceasta furtuna ?Si noi am trait un moment asemanator anul trecut in vara ,eram in Romania la Tg Lapus era sarbatoarea orasului,am mers cu baietii nostri.Dupa o jumate de ora de plimbat cu trenuletul a inceput sa picure ploaia,sa pornit o ploaia cu vant tunete fulgere,Yannis baietelul meu de 7 ani atunci a intrat in panica,a inceput sa plinga sa tremure de frica ?Am alergat la masina am avut vreo 500 m pina am ajuns la masina,inainte sa urcam in masina sa auzit un traznet mare,am incercat sa l linistim sa nu i fie frica ca nu se intampla nimic,sa calmat saracutu dupa o ora.Dar mi a ramas cu frica asta ?De un an de zile ne luptam cu aceasta frica,Cum se inoreaza afara bate vantul si stie ca vine ploaia incepe sa intre in panica.e stresat si incepe sa plinga.Nu stiu cum sa l ajut sa treaca peste aceasta teama.Poate imi da ti un sfat cum as putea sa l ajut.Va multumesc mult ?Domnul sa va binecuvanteze familia dvs minunata?
Noi am primit la 6.30 mesaj de la Ro Alert. Ca urmeaza furtuna si sa ne adapostim. Noi atunci am plecat acasa. Nu ai activat acest serviciu?
eu l-am primit la 18.45, cand deja trecuse ce a fost mai rau, adica vantul puternic de care zice Ioana in articol
Noi tocmai aterizaseram la aeroport. Dupa care am inteles de ce fusesera brusc turbulente la aterizare, cand tot zborul fusese lin inainte.
Ce bine că s-a terminat totul cu bine! Noi am fost in IOR și acolo a plouat serios, dar fără vânt. Am putut să stăm sub o copertină ce acoperea niște masinuțe din acelea cu jeton, fără ca ploaia să ne stropească, deși eram îngrămădiți mulți adulți și copii la un loc. Când am văzut mai apoi la știri, m-am îngrozit. Adevărul trist este că va cam trebui să începem să ne pregătim pentru genul acesta de fenomene extreme și neașteptate. Nu știu încă cum putem face asta. Dar mă gândeam că în acest moment, în parcurile de pe la noi, nu prea ai unde te adăposti. Sunt distanțe mari între terase sau spații de joacă și, exact cum ai spus și tu, ești total expus într-o situație de acest gen. Vă îmbrățișez!
uof, ce aventura pe voi. Imi pare rau de experienta… am prins des furtuni dar de la adapost e asa simplu sa ne uitam la ele….
Dar cine era domnul cu cort?
Pare o poveste dintr-un film de groaza.
Sa știi că și eu mă gândeam la asta, am devenit atât de paranoia cu toate câte se întâmplă în țară asta, încât nu pot sa mai cred că cineva te ar ajuta și nu ar reprezenta niciun pericol. Apropo de asta, ai vorbit cu Sofia despre cazul Caracal? Sau cum ai discutat cu ea despre pericolele astea, despre străini și ce să facă Intr o situație în care cineva s ar comporta…neadecvat. Că și eu am două fetițe una de 3 ani și una de o lună și nu știu ce să le învăț, cum sa se ferească și să se apere. Așa mult mi am dorit fetițe dar așa teama îmi este pt ele…
Un om cu un cort in parcul Herastrau, langa o deschizatura din gard care mai avea si haine vechi uscate de dat !!??? Creepy…suna a personaj dintr-un roman….
Sunt multe terase/restaurante (ilegale) tip cort in herastrau, nu cred ca statea cineva cu cortul acolo
Nu era un cort gen decathlon, era un fel de foisor/umbrar unde se adapostesc d soare/ploaie cei care lucreaza la intretinerea parcului, amplasat langa niste baraci cu scule/haine/provizii/mancare pt pestii din lac.
Oooh, ce usurare ca sunteti bine!!
mă bucur că nu v-a prins ce-a fost mai rău. eram în troleibuz nu foarte departe de Herastrău și pentru câteva minute, maxim 5 să zic, a fost și grindină. mică, dar la ce ploaie și vânt au fost nu mai conta cât era de mică.