Mereu am fost expansivă, sociabilă, flexibilă, adaptabilă, vorbăreață, lipicioasă, pentru că îmi plac oamenii, îmi place interacțiunea cu ei, îmi place să îi ascult, să îi observ, să le vorbesc, să îi ajut, să îi fac să râdă, să le dau teme de gândire, să îi văd fericiți, să le pun întrebări, îmi plac jocurile cu cât mai mulți jucători, îmi place să fiu în mulțime, îmi place când sunt abordată, întrebată, ascultată. Aia e, îmi plac oamenii.
Soțul meu, de exemplu, e complet diferit. Nu-i place nimic din ce am povestit mai sus. Cum ajungem într-un loc cu multă lume, fie se retrage undeva unde sunt numai copaci, fie își folosește telefonul ca pe un scut. Nu-i plac conversațiile, se plictisește de orice subiect, nu are răbdare să fie amabil, nu socializează, nu-i place să fie abordat și chestionat, nimic. Dacă ar putea, ar ieși din peșteră doar ca să verifice că mai există în jurul lui ceva planetă, în rest, n-are nevoie de omenire, îi sunt destul copiii, Netflix, Hotnews și, din când în când, nevasta.
Dacă nu l-aș fi cunoscut pe tatăl lui, băiețelul nostru mi s-ar fi părut cel puțin extraterestru. Obișnuită cu stilul meu volubil, cu prietenele mele care-s la fel ca mine, cu fetița noastră, care e ca noi, ciripește, își face imediat prieteni, e în parc ca magnetul pentru copii, are mereu niște mici sateliți în jurul ei care o urmează, râde, cântă, dansează, vorbește cu toată lumea, habar nu aveam că există pe lume și persoane care NU iubesc compania altora. Dar apoi l-am cunoscut pe OM și mi-am zis opaaa, stai că mai e și alt soi.
Băiețelul nostru e ca el. Nu-și face prieteni imediat, ca să nu zic că deloc. În parc se duce să se dea doar dacă nu mai e niciun alt copil pe jucăria respectivă. Dacă se apropie careva, el se retrage. La grădiniță nu a vorbit cu niciun coleg un an. În grupul de prieteni e extrem de selectiv.
Se pare că 30% dintre copii sunt, de fapt, introverți. Mi-a plăcut mult ce a spus o doamnă care e medic, cercetător în neuroștiințe și psihanalist, Marti Olsen Laney: „Introvertul se simte bine când ajunge acasă și poate sta singur o vreme, pentru că așa este chimia corpulului lui. Dopamina pe care o produce corpul la o petrecere, de exemplu, unui extrovert îi face bine, îl face fericit, iar pe un introvert îl încarcă și îl obosește. Copiii introverți nu sunt prostcrescuți sau lipsiți de talent social, ei pur și simplu s-au născut cu o nevoie uriașă de a avea timp în liniște pentru a observa tot ce e este în jur.” (sursa)
Mai mult, un studiu publicat în 2012 în Journal of Neuroscience arată că introverții au o cantitate mai mare și mai densă de materie cerușie în cortexul prefrontal, care este zona din creier asociată cu gândirea abstractă și luarea deciziilor. (sursa)
Băiețelul urăște să fie atins, inclusiv de persoane apropiate.
Nici vorbă să își scoată ciorapii sau bluza în fața altora (Sofia stă desculță peste tot, Ivan face înot cu bluza SPF pe el).
În prezența altora, vorbește aproape în șoaptă.
În mod evident, cu cât e adunarea mai mare, cu atât își dorește mai mult să fie invizibil. Nu-i plac petrecerile, haosul.
Nu își caută prieteni, nu abordează persoane necunoscute.
Nu răspunde la salut (nici persoanelor relativ cunoscute, excepție face familia).
Abia de curând, în jur de cinci ani, a început să socializeze cu colegii de la școală (cel mai adesea le atrage atenția când ei nu respectă vreo regulă).
Când în sfârșit cineva reușește să îi câștige încrederea, se poartă extrem de oscilant, se supără repede când ceva nu iese cum vrea el, este foarte insistent cu detaliile, poate deveni enervant.
Este super sensibil, se supără din te miri ce și te ține minte.
E mare fan reguli, îi place rutina, când ceva e flexibil sau insuficient explicat, devine anxios și nervos.
Are mici ticuri și fixuri despre care are teorii foarte elaborate (care nu au neapărat legătură cu realitatea).
O vreme am fost derutată și chiar enervată pe felul lui de a fi. De ce nu e și el mai prietenos? De ce e așa sălbatic? Mereu atârnat de fusta mea, mereu retras în preajma altor copii. De ce nu se joacă? O fi ceva în neregulă cu el? De ce vrea să fie mereu singur și trist, în loc să se bucure de prezența altora, ca toți copiii? Îl invitam mereu să se joace, îi arătam cum, încercam să îi fac cunoștință cu alți copii, mă supăram că nu e și el mai… ca mine, așa. Și el era destul de supărat din cauza asta, făcea crize de furie, mă provoca, ne certam. Nu era bine.
În timp am înțeles că eu încercam să-l transform pe el după tiparul meu și al surorii lui, când el de fapt e diferit și e foarte bine așa cum e. În secunda în care am încetat să îmi mai proiectez dorințele pe el, m-am liniștit și am început să văd cât de minunat e el, așa sensibil, introvert și deloc sociabil. El a început să se simtă mult mai confortabil, văzând că e acceptat, momentele de furie și protest s-au redus mult. Acum stăm amândoi pe bancă și povestim, iar când e el pregătit, se duce să interacționeze cu careva, dar în majoritatea cazurilor, tot singur sau doar cu sora lui preferă să se joace. Și asta e foarte bine, pentru că așa e el și asta e decizia lui!
Și cât de minunat e el, așa sensibil, atent la toți și la sine! Cât de bine observă tot contextul, ce intuiție bună are la oameni! Vorbește puțin și rar cu persoane necunoscute, dar când spune ceva, cu siguranță e ceva valoros pentru măcar o persoană din conversație. E o oglindă atât de bună a stărilor mele, pentru că le înțelege mai bine decât zăpăcita de soră-sa și îmi oferă ce am nevoie fără să o cer.
Pentru că nu se simte bine în compania altora, e foarte atent la sine, la emoțiile lui, pe care le recunoaște și le gestionează bine.
Se concentrează mult mai bine decât sora lui.
Ce cred că e bine să facem și să NU facem cu aceste spirite delicate?
Să nu-i rușinăm că sunt timizi și să nu ne mai scuzăm în numele lor pentru asta. Eu simt că timiditatea are de a face mai mult cu rușinea de judecata altora sau cu frica de a încălca reguli, iar copiii introverți nu simt asta, sunt prea mici pentru rușinea socială, ei sunt retrași pentru că așa simt, așa le place, așa descoperă ei lumea, în spații mai puțin aglomerate și gălăgioase, observând mai degrabă decât interacționând.
Să nu-i grăbim.
Să le dăm timp mereu, la cursuri noi, în locuri noi, să ne ducem mai devreme cu ei acolo unde e nevoie să fim, ca ei să apuce să se familiarizeze cu spațiul și persoanele.
Să nu-i forțăm să se joace cu alții când nu doresc.
Să nu mai încercăm să-i schimbăm, să învățăm să separăm fricile și dorințele noastre de cele ale copilului, care e o altă persoană, care merită respectată și iubită așa cum e ea.
Să le oferim un spațiu unde pot fi singuri (când sunt mai măricei, peste patru ani aș zice), unde să se poată retrage când se simt suprastimulați.
Să-i ajutăm să-și găsească talentul, pasiunea, lucrurile care îi ajută să se exprime și să se simtă fericiți. Poate fi fotbalul, pictura, dansul, șahul, cine știe…
Să fim de partea lor. Când cineva, copil sau adult, îi invadează spațiul (cu cele mai bune intenții) și apoi se nedumerește că băiețelul se retrage, eu spun: Are nevoie de ceva mai mult timp înainte de a socializa, îi place întâi să observe totul bine de la distanță. Nu îmi cer scuze pentru asta, nu e nimic greșit și vreau ca băiețelul meu să știe asta. Nu e un defect, e o super putere!
Să explicăm adulților din viața lui cele de mai sus. Bunicilor, nașilor, educatorilor, învățătorilor, să îi rugăm să nu-l grăbească și să nu-l rușineze pentru că e retras.
Ce mult a contat pentru Iv că învățătoarea din primul lui an la școală (avea doar patru ani atunci) a înțeles cum e el, și, fiind și ea la fel, i-a oferit timp și spațiu, iar el a apreciat asta și s-a deschis atât de frumos cu ea, alături de ea!
Trăim într-o lume extrovertă, toți ne arătăm tuturor, vorbim tare, facem și postăm poze, avem mii de prieteni virtuali. În acest mediu, persoanele introverte sunt privite ca ciudate, iar părinții copiilor introverți se simt obligați să-și repare copilul, se simt pierzători în cursa copiilor populari. Și e păcat. Copiii aceștia sunt niște pietre prețioase, ce păcat e să-i rușinăm și să-i schimbăm pentru dorința noastră superficială de a nu fi mai prejos. Ce model frumos de sensibilitate și atenție ne pot fi acești copii, ce lecții de viață și de empatie ne pot da dacă ne oprim să îi privim și să-i iubim exact așa cum sunt!
Sursa foto: Imagine de Luidmila Kot de la Pixabay
Multe similitudini cu felul meu de a fi am găsit în descrierea lui Iv. Sigur, pe vremea mea, urgent te etichetau… timid, ruşinos, „de pe păduri”, etc. Etichete care-ți cam anulau şi rarele impulsuri de a ieşi din carapace. Chiar şi mama spunea des că sunt hipersensibilă. Eu abia recent am aflat că există o categorie: higly sensitive person. Există multe articole şi cărți despre această categorie de persoane şi pentru cei din jur care ar dori să-i înțeleagă mai bine. Pentru mine e uneori apăsător faptul că nu mai am pe nimeni în familie care să-mi semene şi rar găsesc un colțişor de reîncărcat bateriile, de auzit propriile gânduri. Că nu prea sunt înțeleasă deja am integrat, să zicem :).
Sunt foarte fericită că am citit acest articol…Iv este fix ca băiețelul meu, nu putea să fie o descriere mai perfecta. Recunosc ca uneori mi.am dorit sa- l vad altfel, dar mi- a trecut pentru ca am văzut în ochii lui perfecțiunea… E un copil minunat ,ma uimește cat este de matur. Este pasionat de desen , a învățat engleza singur e fascinat de stele si de Dumnezeu … Nu-i place la scoala pentru ca nu-l captivează unele materii. Multumesc pentru acest articol … Sunt mult mai liniștită ca nu este singur …
O carte pe acest subiect: “ Cum sa crești un copil energic”( Ghidul părinților cu copii independenți determinați și sensibili) de Mary Sheedy Kurcinka.
Exact despre tipologii: extrovertiți si introvertiți.
Exact la fel este si cazul nostru. Fetita noastra si sotul sunt nascuti in aceiasi zi si sunt talentati, pasionali si isi doresc liniste. Sunt sociabili cand si cu cine vor ei. La gradinita cea mica doreste compania adultilor se simte in siguranta. Nu isi doreste sa stea unde nu sunt adulti. Sper sa inteleaga cei din jurul ei ca asa este ea, talenta, desteapta si ca nu vrea sa fie schimbata. Multumesc mult pentru articol!
Bună !!!
Ce mult mă bucur că am citit acest articol, aici îl regăsesc pe băiețelul meu Sebastian(4ani jumate ), care este exact la fel , și noi ne făceam griji , credeam că noi suntem cauza , chiar vroiam să facem o programare la psiholog sau neuropsihiatru . La el mai este problema că a început să vorbească abia de un an , nu vrea sa ne răspundă la „da” sau „nu” , prefera să țipe , are momente când este agitat ( râde, țipă , țopăie ) , când mușcă atunci când nu îi dau voie să facă un anumit lucru….
Mulțumesc !!
Sunt foarte fericită că am citit acest articol…Iv este fix ca băiețelul meu, nu putea să fie o descriere mai perfecta. Recunosc ca uneori mi.am dorit sa- l vad altfel, dar mi- a trecut pentru ca am văzut în ochii lui perfecțiunea… E un copil minunat ,ma uimește cat este de matur. Este pasionat de desen , a învățat engleza singur e fascinat de stele si de Dumnezeu … Nu-i place la scoala pentru ca nu-l captivează unele materii. Multumesc pentru acest articol … Sunt mult mai liniștită ca nu este singur …
Recomanzi vreo carte pe tema asta? Cred ca am un asemenea copil și mi-ar plăcea sa îl înțeleg mai bine.
Mersi!
Pot sa va recomand eu o carte, este scrisa de o autoare mentionata si in articol, Marti Olsen Laney si se numeste : „Hidden Gifts of the Introverted Child”. Este disponibila in format pt kindle pe amazon.
Susan Cain scrie pe tema asta.
Puterea tacuta vine in sprijinul copiilor iar Quiet (puterea introvertitilor intr-o lume asurzitoare) e dedicata adultilor.
Exact cartea asta vroiam sa o recomand si eu, foarte bine scrisa, eu am citit Quiet (puterea introvertitilor intr-o lume asurzitoare).
Fata mea este varianta feminina a lui Iv :)) exact asa eram si eu cand eram mica desi pe parcurs m-am schimbat, sunt destul de comunicativa, imi place sa cunosc oameni, sa discut; bineinteles, ador la fel de mult si sa fiu singura doar eu cu mine 😉 . Tot credeam ca nu am fost incurajata suficient sa interactionez cu lumea, nu mi s-a insuflat increderea in mine, de aceea am facut „ca la carte” totul pentru a nu fi si ea ca mine. Degeaba, tot retrasa este, daca insist sa isi faca prieteni se supara. Intre timp, am inteles ca asa e ea si nu e alta cale, mai ales ca mi-a demonstrat ca are incredere in ea. Problema mea este ca acum exista riscul de a accepta prietenii doar ca sa scape inclusiv de persoanele respective dar si de a scapa si de „faima” de a fi singuratica. Accepta tot felul de mizerii (exagerez un pic) doar ca sa vina la mine si sa-mi spuna ca are o prietena desi eu stiu foarte bine ca nu o agreeaza. Este vina mea, poate am lasat-o sa creada ca este obligatoriu sa fie sociabila, cum sa repar eu chestia asta?!
Fix asa eram și eu.
Și in ziua de azi, la o prima întâlnire cu oameni noi, măcar jumătate de ora doar observ.
Deși am și momente când ma bag în vorba pana și la coada de la pâine.
E exact cazul nostru cu prima nascuta. Mi-a luat și mie ceva timp sa ma obișnuiesc cu ideea și cu faptul ca oamenii cred ca e cumva defecta și ca i s-a întâmplat ceva sau whatever. Și eu am încetat sa ma scuz și chiar simt nevoia sa ii corectez când îmi spun ca e în vreun fel sau altul pentru ca urăsc etichetele astea lipte cu silă pe fruntea ei. Ea e o visătoare, are o inima imensa și iubește tot ce mișca, pictează și desenează cu destul de mult talent, și are nevoie sa se li isteasca și joace singura. E ceva mai. Sociabila decât ai zis de Ivan, dar asta doar în ultimul timp. Sper sa avem și noi bafta de învățătoare…
Chiar imi propusesem sa merg la un psiholog sa imi inteleg copilul. Exact asa este si fetita mea si imi este greu sa o inteleg. Mereu trista, mereu fara prieteni, mereu cu despicarea firului in patru pentru fiecare actiune a oamenilor din jur. Dar ai dreptate. Asa e ea. Dar ma tem pentru felul asta al ei de a fi. Adica traim printre oameni, cumva cred ca trebuie dezvoltata si aceasta capacitate de a socializa pentru a ne descurca bine prin viata asta, pentru a nu fi ranita si pentru a nu interpreta prea personal actiunile oamenilor din jur. E complicat. Acum are si o sora mai mica ce imbratisa copiii si la camera de garda :)). Total diferita. La fix a venit articolul tau. Astazi a fost prima zi de scoala pentru ea.
Atat de mult mi-a placut acest articol. A venit la momentul oportun, cand simt ca am luat-o razna. Sunt, de cand m stiu hipersensibila, si cred ca privind asta ca pe un defect al meu nu am reusit sa inteleg ca si copilul meu este asemenea mie, iar din dorinta de a fi el sociabil l-am fortat sa fie altfel. In urma acestei fortari, au inceput crizele cu urlete, batai, dat din picioare…ce sa mai o manifestare de toata frumusetea din partea lui. La inceput am mers si la neuro-psihiatru cu el crezand ca are alte probleme de comportament. Si, uneori, chiar si acum dupa ce sunt constienta de ceea ce este vorba, tot am momente in care cedez nervos cand urmeaza crizele respective…si apoi apare sentimentul de vinovatie.
Exact la fel este si cazul nostru. Fetita noastra si sotul sunt nascuti in aceiasi zi si sunt talentati, pasionali si isi doresc liniste. Sunt sociabili cand si cu cine vor ei. La gradinita cea mica doreste compania adultilor se simte in siguranta. Nu isi doreste sa stea unde nu sunt adulti. Sper sa inteleaga cei din jurul ei ca asa este ea, talenta, desteapta si ca nu vrea sa fie schimbata. Multumesc mult pentru articol!
Buna. Avem un băiețel identic. Ceea ce ma doare cel mai rău este neînțelegerea celor din jur cand intalnesc un copil de acets gen. Rautatea din privirea lor, comentariile, unde mai pui si faptul ca locuim în alta țară. Dar intorc capul si spr sa ma tina cât mai mult ignoranța. Mulțumesc pentru articol
Sa vedeti ce interesant e cand mami e cea „salbatica”, iar copiii sunt foarte sociabili, gen vedeta scolii! Ma stie toata lumea pe acolo ca mama lor, nu ma prea stiu cum ma cheama, ca eu sunt genul emotiv, mereu cu mantia de invizibilitate pe mine. Si sotul la fel! Imi transpira manutele crunt cand sunt abordata de alte mamici ca au fost invitati cei mici la vreo petrecere, eu nici nu pot sa zic ca sunt timida, asta e, nu vb cu nimeni, bag nasul intr-o carte, ca sunt mare si e interpretat ca lipsa de politete! Si ma taxeaza astia mici de nu ma vad daca isi pierd vreun prieten dintre cei 1000 pe care ii au, in conditiile in care mie abia imi ies vreo 3-4 adunati din toata viata 🙂
Cred ca Ivan e o personalitate caracterizata de Elaine Aaron Hipersensitivity Personality. HSPN. Ea are carti pe tema asta. A cercetat acest tip de personalitate. Elaine Aaron.
Fiica mea e un mix de astea. Se simte minunat intre copii, iar cu unii adulti refuza si sa ii salute. Cred ca o forma a dragostei e sa il acceptam pe cel de langa asa cum e. Din pacate eu inca am lacune emotionale din copilaria mea si uneori imi vine sa il „scuz” sau sa „corectez” micile optiuni ce mi se par defecte. Apoi imi revin si incerc sa separ inadaptarile copilariei mele de ale copilului.
Mulți copii sunt așa, este o descriere care se potrivește parțial și băiatului meu de 9 ani; nici eu nu l-am înțeles de la început, am făcut eforturi sa îl schimb, mers la psiholog, citit cărți, etc; nu, cheia este acceptarea felului lor de a fi, care este NORMAL și încrederea in copii, ei știu mai bine ca noi ce sunt și ce au de făcut. Dacă ne uitam in familiile noastre, cu toții avem un unchi așa, un verișor, un nepot…
Ioana, il regasesc aproape total pe baietelul nostru, Amza in descrierea ta… Eu momentan sunt blocata! Absolut blocata cu tot! Ma doare sufletul caci nu reusesc sa gasesc drumul. Amza are 5 ani, ca si Ivan, insa abia anul asta l-am inscris la gradinita. Aproape nici nu mai conteaza judecata de apoi… Amza este la o gradinita de stat, unde cumva am primit acordul pentru acomodarea treptata, adica eu in curtea gradinitei. Insa… pur si simplu fuge speriat din clasa, nu se simte atras de nimic acolo…Nu vreau si nu cred in a-l lasa cu forta, in a-l pedepsi, ameninta, recompensa. Asa ca zilnic, dimineata de dimineata, negociez, imbratisez, innebunesc! Nu suport etichetarile dar toti zic ca este cu mult peste varsta lui intelectual. Si ca asta este o mare problema in a se adapta. Ca trebuie lasat cu forta, privat de anumite lucruri pana cand se conformeaza. Mie nici sufletul nici mintea nu-mi dicteaza asta…
Mi-a spus ca nu are nevoie de prieteni, ca lui ii place sa invete singur, ca e aberant sa-i spun ca gradinita e un loc bun in dezvoltarea lui emotionala cand toti copiii de acolo plang si par nefericiti.
Eu cred ca are nevoie de gradinita, pentru a vedea ca se poate descurca si singur. Oricum alegeam program scurt…
Sincer, nu stiu ce sa mai fac. Sunt la capatul puterilor, cu 3 carti minunate pe noptiera (Retete impotriva ingrijorarii, Mama, sunt tachinat si Prieteni buni, dusmani aprigi; le trec poate ajuta pe cineva) dar cu sufletul si mintea blocate…
Nu este neaparat sa aiba nevoie de gradinita, s-ar putea sa ii priasca foarte bine direct la scoala, la anul. Ivan a urat gradinita, insa la scoala este teribil de fericit!
Ioana, iti multumesc mult pentru raspuns 🙂
Sfatul tau rezoneaza cumva cu ce am simtit si eu acum cateva zile!
Oricum ii voi fi mereu alaturi, nu il pot lasa singur… are nevoie cel mai mult de intelegerea mea si sprijinul meu, stiu asta. Am incredere ca ne vom gasi drumul!
M-a ajutat sa-ti scriu 🙂
De ce ar fi ceva in neregula sa fii introvertit??
Citesc comentariile voastre si ma mir …
Nu va mai presati copiii, lasati-i sa fie ei insisi. Isi vor gasi prieteni, cu siguranta! Prieteni ca ei sau prieteni extrovertiti, dar care au lucruri in comun cu ei.
Eu sunt introvertita dintotdeauna, iar sotul meu e extrovertit. Suntem la poluri opuse. El ma sfatuieste cand e bine sa vorbesc (in public), eu il sfatuiesc cand e bine sa taca. Vedem alte lucruri, ne completam.
De ce trebuie neaparat sa fim sociabili cu totii, cu orice pret? Va dati seama ce galagie ar fi in lumea asta daca toti oamenii ar vorbi mereu unii cu altii si-ar vrea cu totii sa fie in mijlocul actiunii? :)))
De ce n-ar fi, de exemplu, in neregula sa fii extrovertit? Sa vorbesti mult, sa razi mult, sa fii mereu in centrul atentiei. Un extrovertit poate fi uneori foarte, foarte obositor.
Sa fii introvertit nu inseamna ca nu-ti plac oamenii, ci doar ca-ti plac mai mult oamenii langa care poti sa (si) taci uneori, fara ca tacerea sa para ciudata sau apasatoare. Se pot spune atatea lucruri doar in tacere.
Introvertitii pot vedea lucruri pe care extrovertitii nu le vad doar pentru ca stau si asculta, observa in tacere.
Extrovertitii isi iau energia din multa interactiune cu ceilalti, pe cand introvertitii sunt secatuiti de interactiune multa.
Misa, daca pot sa spun un sfat, lasa cartile …. si fa ceea ce-ti spune sufletul. Lasa-l pe copil, nu-l stresa sa fie ca tine. Sunt sanse mari sa-l frustrezi si sa-l faci sa se retraga si mai mult in sine. El o sa infloreasca (dpdv al aptitudinilor sociale) langa oamenii potriviti pentru el.
Sunt introvertiti care sunt si timizi, sunt introvertiti care nu sunt timizi.
Chiar nu e nevoie sa vorbim cu totii mult :))
Am scris din punctul de vedere al unui introvertiti stresat toata viata de extrovertiti :)) „esti suparata?”, „dar de ce nu vorbesti?”, „ti-a mancat pisica limba?” etc. etc.
Ceva amuzant, ca sa-i intelegeti mai bine pe introvertiti :))
https://www.boredpanda.com/funny-introvert-meme/?utm_source=google&utm_medium=organic&utm_campaign=organic
Multumesc pentru sfat, Maria! Orice sfat care promoveaza iubirea e bun:)
Da, ai dreptate, sigur l-am frustrat cu ceva. Am pus pe umerii lui mici presiunea pe care ii lasam pe altii sa o puna pe umerii mei mari..
Sufletul imi spune sa imi vad in continuare copilul, sa stam tot noi acasa, sa ne bucuram, sa radem, sa gatim, sa invatam impreuna. Sa radem cu lacrimi, asa cum o faceam pana de curand…
Mintea totodata ma blocheaza si imi este teama ca mai tarziu adaptarea la regulile sociale va fi mult mai grea… in primul rand trebuie sa ma linistesc… incep sa ma detensionez incet incet si cred ca e un pas bun! Multumesc!
Copila mea nu e nici ea sociabila (are 5 ani). Inca nu-mi dau seama daca e introvertita sau doar timida, momentan.
Nu e in mijlocul actiunii la gradinita, e mai tacuta, dar in fiecare dimineata cand o intreb daca vrea sa stea acasa sau sa mearga la gradinita raspunde „vreau la gradi!” si asa o trezesc instant.
E o fetita minunata ca toti copiii, e vesela, curioasa, ii place sa invete lucruri, e empatica, iubitoare (toata ziua ne da pupici), creativa.
Poate pur si simplu n-ati nimerit gradinita potrivita. Daca baietelul iti tot spune ca toti copiii plang acolo si ca nu se simte bine, ce-ar fi sa incerci in alta parte, daca poti, la o alta gradinita?
Ce daca e introvertit :)) Un introvertit are o lume interioara bogata si e capabil de iubire, prietenie, are hobby-uri, interese, bucurii, ca toti oamenii. Doar ca nu-i este la fel de usor sa interactioneze cu toti oamenii, aspect la care extrovertitii sunt aşi. Si asta-i tot.
Da, sa vedem cum va fi si saptamana asta si oricum ne-am gandit sa il mutam, pentru ca este dreptul lui, dreptul fiecarui om sa fie fericit! Zi frumoasa!
De fapt noi uitam uneori sa ne bucuram! Asa cum stam langa ei cand sunt bolnavi fizic, cred ca trebuie sa le stam alaturi si cand sunt bolnavi emotionali! Pe mine nu ma sperie faptul ca e introvertit, ci faptul ca undeva s-a creat un blocaj dovada ca el are o anxietate de separare atat de mare. Deci, reparandu-ma eu il pot ajuta pe el!
Sa va fie sanatoasa si fericita fetita! 🙂
*emotional
ca introvertită născută, iar nu făcută, am urît anul de grădiniţă din răsputeri, la pachet cu copiii de acolo și educatoarele care nu mă înţelegeau.
în schimb la școală a fost super, pentru că ai mei au găsit o învăţătoare pîinea lui dumnezeu, în vîrstă și cu multă experienţă, mămoasă cu toţi copiii, care m-a acceptat fără să clipească așa cum eram și care a devenit imediat aliatul meu și omul de încredere în școală – drept care n-am avut nici un stres, din prima zi acolo.
dar așa cum spunea și maria mai sus, e fabulos cît de surprinși și repede-judicativi sînt extrovertiţii cînd e vorba să existe cineva diferit de ei 😉 live and let live, people!
peace! 🙂
Nu ştiu, dar mie linia de demarcaţie între caracterul introvertit şi personalitatea/tulburarea schizoidă mi se pare „destul” de relativă.
Doamne, hai ca asta-i buna!
Nu mai puneti asemenea etichete 🙂
Ha ??????
la ce se referă ghilimelele alea de la destul? aţi putea fi mai explicită?
„Destul de relativ” este o exprimare incorectă, în condiţiile în care relativ = aproximativ.
De asta am ales să pun ghilimelele alea la destul.
Am fost explicită?
deci vreți să spuneți că nu există o demarcație clară între introvertit și schizoid?
Pentru Mack:
„deci vreți să spuneți că nu există o demarcație clară între introvertit și schizoid?”
Vreau să spun ca cele 2 tipuri de personalitate au elemente comune/asemănătoare.
Sper că aţi înţeles.
cred că v-ar fi foarte util dacă ați frunzări măcar acest site:
https://introvertdear.com
Fain articolul și de folos. Chiar îmi propun sa îmi înțeleg mai bine copilul și cum îl pot ajuta eu. Dacă o duc la un loc de joacă ea este copilul care sta pe scaun și privește la restul, iar dacă nu e băgată în seama ar sta toată seara pe scăunel privind. Fix cum îți descrii tu soțul este al meu. M-am amuzat teribil citind articolul. Mulțumim pentru el!
Eu sunt la fel ca sotul tau. Pentru mine a fost minunat cat am lucrat de acasa si nu trebuia sa vad oameni cu forta 😀
Acum, insa, sunt obligata sa am “discutii” idioate sau sa ascult tot felul de confesiuni. Din pacate am bun simt, nu-s capabila sa zic clar ca nu ma intereseaza si sa cante la alta masa :-)) /alt birou.
Simt ca innebunesc cand imi dezamagesc! colegii ca n-am nu stiu ce planuri pentru weekend, care ar implica sa ies si sa ma vad cu alti oameni si nu stiu ce. Asa ceva e super epuizant pentru mine! Mereu dau ochii peste cap si ma cred nebuna. As fi normala daca m-ar interesa sa-mi povesteasca in amanunt ce au mancat ei in vacanta si bla bla. In general n-am prea auzit nu stiu ce conversatii care intr-adevar sa conteze, doar zgomot de fond.
Si chestia asta cu copiii. Uite un copil, du-te sa te joci cu el. Dar poate nu rezoneaza intre ei 😀 sau ce, noi sarim pe indivizi pe strada ca uite homo sapiensu, yeeey!
Eu ma inteleg foarte bine cu cativa oameni, atat. Relatiile caldicele, asa, casual, nu ma intereseaza absolut deloc. Faptul ca stam in acelasi bloc nu inseamna ca ne vom bea cafelele impreuna, iar cel mai rau e cand apar astia cu: wow, esti romanca?! Mai e una in departamentul de langa. Ok, acum voi fugi sa o vad, asa ceva e de neratat! Sunt sigura ca vom fi super prietene.
Anyway, I hate everyone equally, cum e vorba. Cel mai mult m-a distrat un comentariu de mai sus, unde mamica zicea ca ea e salbatica, iar copilul ala exuberant :-)) daca as pati asta, l-as trimite pe sotul, el e ca tine 😀
KUBRICK / TARKOVSKY
https://m.youtube.com/watch?v=nJiDSbbfk8U
Dar cum îți dai seama ca este introvertit și nu e vorba de altceva ? Apelezi la specialist? Eu întreb ca persoana posibil introvertită dar care a tânjit după socializare, popularitate, care invidia acele fetițe ce păreau ca au mereu “cuvintele la ele”, care știau jocuri interesante și adunau copiii in jur. Nu ma simteam nici eu confortabil in mulțime, in agitație, ma îngrozeau ai mei când insistau sa ies și eu afara, la bloc, sa ma joc cu copiii. Ii pândeam însă de după perdea și cred da tânjeam sa fiu și eu acolo, dar zona mea de confort era greu de lăsat in urma. Țin minte ca, odată ieșită și integrată, nu ma mai bagă nimeni in casa. Adolescenta și tinerețea timpurie am oscilat între “mutism absolut” și “sufletul petrecerii”, aveam o rezistenta majora la orice tentativa de a ma scoate cineva din carapace dar odată ieșită…Acum, la patruzeci, e clar ca prefer oricând liniștea și timpul de eu cu mine, ma integrez relativ ușor in orice mediu dar contacte sociale cât mai putine, de preferat. Acum sunt mama de adolescenta ff sociabilă in copilarie și oscilantă după vârsta de 7 ani, presupun însă ca asta e adolescenta. Parte din ce se descrie in articol seamănă și cu Aspergerul, mai alea partea cu regulile-semnalizarea încălcării lor este unul dintre lucrurile pe care cei cu TSA înalt funcțional le face fecvent și care poate aduce antipatia colegilor. Împreuna cu tendința la izolare, cu lipsa dorinței de a socializa ( care uneori vine din lipsa de înțelegere a unor “ limbaje” ale socializării), trebuie exclusă și aceasta varianta.
Mi se pare tulburator ca in comentarii se invoca diverse diagnostice (Asperger, autism, tulburare schizoida).
Va rog, nu mai speriati parintii, aceste diagnostice le poate pune doar un specialist.
Am citit acum putin pe Internet:
– la Asperger sunt printre simptome: vorbire întârziată, vocabular sărac,
comportament repetitiv
– la TSA inalt: incapacitatea de a satisface nevoi primare (de ex. copilul nu poate sa mearga singur la toaleta nici cand are 15 ani)
Acestea sunt situatii evidente pentru un parinte, isi poate da seama clar ca ceva ar putea fi in neregula si sa mearga la un psiholog, terapeut.
Dar in cazul de fata nu e vorba de asa ceva. Sa nu ne gandim din prima la extreme.
Sa fii introvertit nu inseamna ca esti bolnav sau ca ai nu stiu ce tulburare ciudata.
Este pur și simplu vorba de un posibil diagnostic, faptul ca ridici anumite probleme nu înseamnă ca sperii părinții, ba chiar ii ajuți. Lucrez cu tulburări psihice, între altele. Nu e totul cum scrie pe net, uneori nu e nici chiar ca la carte. Am cel puțin trei cunoștințe care s-au luptat sa obțină diagnostic de TSA pentru a beneficia de terapie specifica, medicii nu puneau diagnosticul fiindcă nu erau ca la carte, fiindcă “așa sunt băieții, mai lenți” sau fiindcă “așa e el, mai închis in el, lăsați copilul in pace”. Intr-un final acești copiii chiar erau din spectru și cu ajutor specializat au mers excepțional. Am cunoscut adult cu Asperger, chiar el povestea cum era fixat pe reguli și mereu atrăgea atenția la școala, neînțelegând de ce era privit cu ostilitate de unii colegi cand făcea asta. Nu suporta sa facă lucrurile altfel decât după un plan bine stabilit și reguli clare, totul trebuia sa fie intr-o anumită ordine- orice altceva ii provoca anxietate extrema. Nu înțeleagă sarcasmul și nuanțele unor cuvinte, altminteri era geniu și avea oarecum capacitatea sa poarte conversații decente deși nu își dorea sa aibă prieteni sau sa socializeze. Copiii de care spuneam mai sus sunt cu IQ peste medie dar au anumite trăsături din spectru, cu terapeut au recuperat extrem de bine. Tocmai de asta am spus ca un specialist poate e mai potrivit sa spună dacă copilul este doar introvertit sau poate e ceva pe lângă, părinții in general simt ca ceva nu e in regula dar mulți refuza și se refugiază fix in asta “așa e el”. Înțeleg de exemplu ca introvertiții au un grad mare de a simți emoțiile altora și le interpretează corect, un copil cu TSA e posibil sa aibă dificultăți in a face asta ( poate absorbi starea mamei dar nu o vede și analizează corect).
Deea, pana si eu, care nu sunt nici pe departe specialist, stiu ca la TSA/Asperger este problema cu empatia si cu interpretarea actiunilor/ emotiilor/ social cues ale celorlalti, iar astea sunt lucruri pe care e greu sa le ratezi, ca parinte.
Daca o luam asa, orice tip de personalitate are trasaturi care se regasesc in unele tulburari, de exemplu de unde stiu eu ca un copil care e sociabil si expansiv nu are de fapt tulburare histrionica incipienta sau nu e psihopat?
I mean, come on.
Tulburările de personalitate nu se diagnostichează in copilarie dar exista niște semne. Problema cu tulburarea de personalitate este ca…este, nu are tratament și nici prea multe intervenții nu poți avea. Pur și simplu ăla e, asta ești. Spre deosebire de asta, in TSA exista multe posibilități de a ameliora calitatea vieții acelui copil-viitor adult. Asemeni in ADHD. Uite, eu imi suspectez fata mare de ADHD, conform unor ghiduri din afara care separa simptomele fetelor de cele ape băieților ( și demonstrează ca ADHD la fete e mult subdiagnosticat). Nu am găsit pana acum specialist care sa o vadă ca fata, toți își dau ochii peste cap dar eu văd și simt lucruri și încerc sa fiu alături de ea conștientă ca poate fi și asta. Poate sunt eu nebuna, dar nu pierd nimic dacă intervin subtil, atât cât ma pricep. Am in jur adulti cu ADHD și adulti din spectru care ar fi putut funcționa mult mai bine decât o fac dacă in Copilăria lor se stia de aceste tulburări. Nu e de medicație, de pus Etichete, de închis pe undeva, dar ajuta mult fiindcă se poate interveni. Cât despre empatia celor din spectru, așa e, nu prea o au, dar am o prietena buna cu baiat cu asperger care are empatie fantastica fata de orice animal, chiar dacă la oameni pare oarecum indiferent. E motivul pentru care i-a fost refuzat diagnosticul in țara ( asta și faptul ca vorbea perfect engleză la 3 ani, deși romană abia rupea, plus niște jocuri făcute impecabil, mult peste vârsta lui). Acum sunt in alta țara, perfect integrat copilul ajuns adolescent, diagnosticat și ajutat și foarte zâmbăreț și fericit. Tulburarea e moștenită de la tata, care a fost diagnosticat la 6 luni după ce a fost diagnosticat băiatul. Pur si simplu a trăit o viața simțindu-se-se ciudat si inadaptat, si-a găsit cumva perechea dar chiar si ea a știut ca ceva e acolo, așa adorabil cum era in ciudățeniile lui.
that’s exactly my point – oamenii apropiati aproape intotdeauna stiu daca e ceva acolo.
Dar e nevoie sa accepți asta. Am cunoscut doi copii autiști ai căror părinți ( mamele in special) dădeau in judecată pe oricine sugera acest diagnostic. Pe una dintre mame am cunoscut-o și observat-o mai bine și spunea ca, doar fiindcă educatoarele sunt incompetente iar părinții ceilalți foarte plini de prejudecăți, nu înseamnă ca copilul ei genial trebuie sa sufere. Nu accepta ideea unui specialist, psihologul grădiniței unde a înscris copilul a fost făcut cu oua și oțet inclusiv in mediul online…iar copilul jur ca era autist ca la carte, nici vorba de nuanțe. Mare pacat fiindcă avea șanse de recuperare dacă mama nu îl “accepta așa cum e”. Sa vezi realitatea și sa ceri chiar mai multe păreri nu înseamnă ca nu îți accepți copilul. Am colege ale căror copii au evident diverse probleme, se gândesc la asta dar imediat alunga gândul, mai citesc un articol pe net, mai ajung la vreun medic mult prea relaxat…și problema se agravează. Eu asta zic, dacă copilul e doar introvertit e ok, dar trebuie un specialist sa confirme asta. Unul bun, la curent cu noutățile, fiindcă eu cunosc psihologi și psihiatri de copii care încă pun diagnostic de autism după 3 ani ( deși se știe ca intervenția timpurie e esențială) și care considera autism doar ce se asociază cu retard sau cu probleme clare de comportament. Ori spectrul are atât de multe nuanțe. La fel cu adhd, unde fetițele par sa ascundă foarte bine tulburarea: nu sunt deloc agitate dar se împlica in activități ce presupun mișcare, deci cumva pare o agitație “cu sens”, sunt foarte prietenoase si populare și strâng in jur fetițe care cumva suplinesc acolo unde ele nu se descurca. Insa, cu tot interesul, se pot observa probleme de atentie și concentrare, muncesc mult mai mult decât alți colegi pentru a obține aceleași rezultate etc. Sunt artiste și “cu capul in nori”, simpatice, populare, vorbărețe, cu multe idei ( pe care de multe ori nu reușesc sa le finalizeze in ceva concret), dezordonate, pasionate de sporturi care le oferă posibilitatea sa își mascheze hiperactivitatea. Nu e suficient sa aibă una sau doua dintre astea, dar dacă cumva tabloul pare cunoscut atunci e posibil sa fie asta.
da sigur, inteleg ce zici
noi am fost deja cu pustiul la psiholog o perioada pentru alte chestiuni, cred ca ar fi zis ceva daca era cazul
PS acuma citind ce scrii mi se pare ca Sofia are ADHD :-))
In fine, toti suntem macar un pic sariti de pe fix :-))
Vreau sa se înțeleagă ca nicidecum nu am scris aceste comentarii pentru a panica părinți, pentru a eticheta copii ( sau chiar adulti). Dimpotrivă, aceste tulburări sunt uneori subtile dar exista intervenții, exista posibilitatea de a ii ajuta sa ajungă adulti functionali. Nu ma gândesc sub nicio forma la medicație ( aceea e foarte utila dar in cazuri punctuale și cu adevărat grave), la izolare in scoli speciale. Stigma asta in ceea ce privește tulburările psihice trebuie aruncată la gunoi.
Problema cu acești copii este ca sunt simpatici, de multe ori chiar atractivi in “ciudățeniile”lor, se remarca, au un acel ceva. Dar, ingnorarea unei probleme in copilarie poate avea efecte majore in viața de adult. O fetita cu adhd poate fi absolut delicioasa, faptul ca rezultatele la școala nu sunt cele dorite nici nu prea ingrijoareaza ( la ce haos e oricum învățământul nostru) dar e posibil ca adultul ce va deveni aceasta fetita sa nu fie tocmai in regula in viața de zi cu zi. Baiul și mai mare la noi este ca diagnosticele de autism și adhd sunt tipice copiilor și nu le poți pune unui adult, pentru prima data, așa ca se merge pe piste greșite, adultul nu mai primește ajutor ( așa tardiv dar contează ).
Off… mulțumesc!
Am si eu o fetita la fel. Si eu si sotul suntem introverti si stiu ca si ea e introvertita, dar ma ingrijoreaza ca nu vorbeste deloc la gradinita si tare ma tem sa nu fie mutism selectiv. Articolul tau, Ioana, m-a linistit. Credeam ca doar copilul meu nu vorbeste cu strainii. Ea acasa si cu rudele cu care interactioneaza des, vorbeste foarte mult. Cand vine vorba de cineva strain tace si da impresia ca nu stie sa.vorbeasca. Am dat-o chiar si la un curs de dezvoltare personala cu un psiholog ca sa o ajute. Nu vreau sa o schimb, vreau doar sa raspunda atunci cand educatoarea o asculta.
[…] de selectiv, introvert și decis (și nu ne mai cerem scuze în numele lui pentru asta, am scris aici), deși în ultimul an abilitățile lui sociale au evoluat mult. O să scriu și despre asta […]
Unul dintre cele mai vizionate discursuri TED : Puterea introvertiților
Susan Cain si “ Quite Rvolution “ militează pentru educația părinților si cadrelor didactice dar si pentru crearea unui mediu securizat in scoli si in aceasta lume care apreciază extrovertiți :
https://www.ted.com/talks/susan_cain_the_power_of_introverts/up-next?language=ro
Draga Narcisa,
Ma bucur ca ai adus in discuție pe Ted, sunt un mare fan al lui si in lumea occidentala este foarte apreciat si ascultat.?
As vrea sa transmit un mesaj tututor părinților care au un copil introvertit: Nici nu aveți idee cat sunteti de binecuvântați!? Acești copii sunt cei mai valoroși, niste diamante pot spune, in aceasta lume superficiala in care numai fuga dupa like-URI contează ☹️. Acești copii pot schimba lumea daca sunt acceptați, iubiți si încurajați de părinți. In lumea civilizata sunt considerați mici genii si foarte apreciați si ascultați caci in mintea lor se pot ascunde comori valoroase. Din păcate, de multe ori, acești copii sunt văzuți ca ciudați si marginalizați de oamenii mediocrii si superficiali si aripile lor de îngeri pot fi rănite chiar in zbor.? Doar părinții care le oferă foarte multa atenție, sprijin si mai ales iubire necondiționată ii pot ajuta sa se dezvolte si sa lase ceva valoros omenirii, pentru ca de fapt aceasta este rolul lor pe pământ: sa creeze o lume mai buna, plină de valori morale, spirituale si chiar materiale.
Asa ca, dragi părinți, încercați sa petreceți cat mai mult timp alături de îngerașii voștri ca sa puteti sa-i ajutați sa-si dezvolte Abilitățile. Veți fi Uimiți sa vedeți cat de multe lucruri aveți de aflat si de invatat…
Descrierea copilului e si descrierea mea. Iar eu sunt intr-o situatie fix inversa: mama introvertita a unui copil extrovertit. S-o vezi pe asta. Mi-a luat aproape 5 ani sa ma obisnuiesc, pentru ca de fiecare data cand ieseam cu fetita eram in centrul atentiei. Si ma obosea fiecare privire. Iar daca nu era suficienta atentie, asta mica numaidecat facea ceva sa isi obtina privirile celor din jur. Si imi era tot mai frica pentru faptul ca e atat de sociabila cu oamenii si ar putea atrage cu asta si situatii neplacute cu oameni care nu au tocmai cele mai bune intentii.
Acum deja ea e mai mare, cumva m-am „separat” de ea, in sensul ca nu imi atribui mie ceea ce atrage ea. In plus, am devenit mult mai sociabila, iar ea nitel mai temperata. Si acum insa cand mergem pe strada sau in transport, ea se uita lung la cei care nu o privesc sau comunica, verbal sau gestual, cu oameni totalmente necunoscuti, le zambeste, le povesteste diverse lucruri, le raspunde la intrebari. Evident ca unde simt ca merge prea departe, intervin. Si am lucrat mult sa pot avea aceasta atitudine. In schimb, partea faina este ca trece foaaarte usor peste situatii neplacute sau traumatizante (spre deosebire de mine, care mai „digera” in interior tot felul de maruntisuri ce se intampla peste zi).
As putea scrie un manual intreg despre cum sa gestionezi un copil extrovert daca esti parinte introvert 😀
[…] Altfel, e adorabil și minunat și teribil de isteț, la școală respectă regulile, își face toate treburile, contribuie cu idei la jocurile și dezbaterilor lor, a devenit foarte prietenos și drăguț cu copiii și cu adulții de la școală, și-a făcut prieteni, e generos și atent. Nu mai e deloc retras, deși a rămas introvert, dar într-un mod mai sociabil (am scris despre asta aici). […]
[…] Mergem la specialist, avem răbdare. Va trece și asta.Despre copilul meu introvert am scris aici. […]
Bună,fetița mea de aproape 7ani e pe clasa întâia,cu noi acasă vorbeşte,dar cu personale cunoscute doar când vrea ea.Cel mai mult mă preocupă faptul că nu vorbeşte la şcoală,ínvăţãtoarele ştiu acest lucru.Dar o sa aibă notele mai mici de 10 din cauza faptului că nu vorbeşte. Un sfat vă rog,nu vreau să ajung să o duc la psiolog.
Cred ca ar fi bine sa mergi cu ea la un specialist, nu e nimic de speriat, nu ii face nimic, doar stati de vorba, o poate invita sa se joace sau sa coloreze, ca sa adune indicii despre lumea ei interioara, apoi iti poate sugera idei de abordare sa o ajuti sa gestioneze mai usor viata sociala.
Doamne, zici ca despre Arthur al meu ai scris ?
Este în primul an la grădiniță și nu stiu cum să îl fac să se adapteze, să coopereze, plânge si cate 2 ore si nu doar că plânge, dar urlă și nu o lasa pe doamna educatoare sa faca nimic fără el ?
Este la o grădiniță de stat cu program normal, deocamdată… Mi-as dori să pot să îl ajut sa nu mai plângă, cel puțin să își dorească să intre si sa stea. Cum sa il ajut ?!?
[…] Multă vreme m-am chinuit să-l ajut să fie și el mai sociabil, pentru că eu sunt, pentru că sora lui mai mare e sufletul petrecerii, mereu cu idei de joacă, mereu cu prieteni noi în parc, cu câte-un cârd de copii mici alergând după ea. Ea vorbind și râzând, el privind în jos și tăcând. Am scris mult despre asta aici. […]
Acum ca am citit articolul asta m-am linistit foarte tare. Este copilul meu in oglinda, cu astea ma luptam si eu pana acum
Ce bine ca am dat peste acest articol! Băiețelul meu de 4 ani este fix ca Iv, începusem sa îmi fac griji, ca poate greșesc eu cu ceva.. sau poate are el ceva. Tot asa este și el, nu este sociabil, nu ii place sa interacționeze cu persoane noi, este foarte selectiv cu, copii.. Prea puțini ii întra în „grații”, ca să zic asa.. În parc dacă se da gen pe topogan și vine alt copil, el imediat se retrage, și îl lasă pe el înainte, nu ii place sa fie atins de alte persoane (în afara de familie și câțiva 2-3 apropiați) ,pana și cu străbunicii e uneori asa, o zi pana se obișnuiește cu prezenta lor. La gradi nu vorbește cu, copii.. Doar cu educatoarea. Cu bunica (soacră-mea) nici nu vrea sa o vadă, nu o lasă să se apropie de el, cu socru este altfel..pe deoparte ma bucur ca este selectiv, ca poate asa în viata o sa știe sa se ferească de anturaje proaste, dar pe partea cealaltă îmi e teama ca o sa fie dat la o parte, fiind diferit. Adevărul este ca nici eu nu am fost o fire prea sociabila, lipicioasa sau sa ma bag în seama cu oricine, am analizat mai întâi persoane și apoi am decis dacă vorbesc sau nu. Deci, cred ca și el seamănă cu mine.
Și fetița mea care are deja 12 ani este exact cum v-ați descris copilul și din cauza asta multi prieteni îmi spun că e ciudata că de-abia saluta ,răspunde scurt când este întrebata ceva.,vorbește încet.Si aici în Germania din clasa 1 până în a 3 tot mă trimiteau cu ea la psiholog, că are o problema,și da am sunat pentru o programare dar nici in ziua de azi nu ne-au chemat mai ales cu pandemia multi copii au luat-o razna și nu sunt locuri .Singurul care a spus că ea e mai timida mai rușinoasă a fost medicul pediatru.Am incercat mereu să o fac să aibă mai multă încredere în ea dar tot așa continua.Nu merge singura ca alte fete de vârstă ei la magazin sa cumpere ceva.Eu in schimb sunt vorbăreață ,socializez repede și aș vrea că și ea sa fie măcar puțin ca mine.Eu sunt singura căreia îi spune tot ,dansează în fața mea dar când iese in lume zici că o mănâncă cineva,in magazin îmi zice hai mai repede ,nu mai vorbi cu toată lumea .Dar la școală se descurca bine,doar la capitolul dialog sta prost.Prefera să vorbească prietena ei pentru ea daca are nevoie de ceva .Chiar nu știu cum să o ajut pentru că eu știu că e foarte sensibila și dacă cineva tipa la ea cum sa iîntâmplat in clasa 1 cu învățătoarea și 1 an de zile nu a vrut să ii vorbească .A trebuit sa o schimb la altă doamnă că sa meargă mai departe la școală ptr că plângea în fiecare dimineață la intrarea în școală.A fost o perioadă foarte stresanta atunci dar acum a schimbat școală și merge cu prietena ei cu autobuzul până la școală și înapoi.Dar tot nu e mai sociabila și nu știu cum să o ajut.Fiul meu de 14 ani zice că e o ciudată și mereu îl cert sa nu ii mai zică așa dar așa sunt băieții .Cum as putea sa o ajut ,oare să mai incerc sa ii fac programare la alt psiholog căci unde am inscriso tot pe lista de așteptare suntem.Scuzati romanul dar as vrea foarte mult sa o ajut și nu știu cum .
Servus, Ioana, multumesc pentru articol.
Mi se pare ca al meu flăcău (3 ani) va fi cam ca băiatul tău, din cate vad aici.
La ce vârstă a acceptat sa meargă (fără sa facă tantrums) la gradinita? Ati schimbat mai multe grădinițe pana ati găsit ceva sa ii placa? Ati optat pentru ceva anume care a ajutat procesul de desprindere de familie și obișnuire cu gradinita?
Multumesc
Buna, sunt multe articole pe blog despre adaptarea lui Ivan, poti da o cautare dupa „gradinita”.
Oau! Mulțumesc 🙂