Conversații cu Connie Larkin (ep. 4): Despre ideea de sacrificiu pentru copii, despre dezvoltare personală și parenting și despre Dumnezeu

Azi vă invit la cel de al patrulea material din seria de articole și interviuri despre sine. De data asta am povestit cu Connie Larkin despre sacrificiu, educarea copiilor și despre Dumnezeu. Connie este antrenor în educație ontologică.

Precizez din capul locului că nu am nici un fel de interes material din această serie de articole, nu mi-a cerut nimeni să scriu și nu mă plătește nimeni să o fac, dimpotrivă, și eu și Connie avem cheltuieli (inclusiv materiale, nu doar timpul și energia noastră) pe care ni le asumăm strict pentru că ne dorim ca un număr cât mai mare de oameni să aibă acces la acest tip de conversații (care pot schimba esențial viața unui om, știu sigur, pentru că mi s-a întâmplat mie acum 11 ani și tot ce am schimbat atunci este în continuare prezent și benefic pentru mine).

În primul episod am vorbit cu Connie despre relația cu părinții noștri, despre copiii noștri, despre de ce nu avem putere-n viața noastră. Aici găsiți articolul, aici este podcastul, dacă preferați să îl ascultați. Cel de al doilea episod (aici) a fost despre vină, despre frici, despre orgoliu și un pic despre toată povestea cu educația ontologică și Landmark Forum și de ce unora li se pare că sună ca o sectă care spală creiere. Eu am făcut Landmark Forum în 2008, pot să vă garantez că nu e nicio sectă, nici creiere nu se spală, deși da, poate face o diferență uriașă în felul în care trăiești.nici creiere nu se spală, deși da, poate face o diferență uriașă în felul în care trăiești. Episodul al treilea a fost despre divorț, despre relații, iubire, încredere și ce se strică în timp. Îl găsiți aici, cu tot cu video.

Episodul patru este gata. Click play și ascultați în căști. Sau citiți mai jos transcrierea interviului, realizată de Ioana Dumitrescu.

Am cunoscut-o pe Connie în 2008, după ce am finalizat Landmark Forum. Împreună cu ea am făcut seminarele de educație ontologică, care m-au ajutat să înțeleg mai bine cum pot să aplic mai bine în viața mea tot ce am primit în timpul Forumului.

Îți mulțumesc, Connie, pentru asta și pentru toate conversațiile de atunci și până acum. Mi-aduci foarte multă claritate, mă ajuți să mă simt foarte bine cu mine și știu că putem să dăm asta mai departe și altora și de-asta nu ne lăsăm, insistăm să ne întâlnim, să filmăm și să scriem despre asta, în speranța că o să primiți și voi parte din binele pe care l-am primit și eu și tu, la rândul tău acum mulți ani și pe care ești suficient de generoasă să-l dai mai departe. De aici vine adevărata împlinire, din contribuția pe care o aduci în viețile altora, nu doar din copii, bani, carieră, vacanțe.

Connie Larkin: Într-un exercițiu pe care l-am văzut cu foarte mult timp în urmă, era întrebată o persoană.

„Cât te inspiră să contribui?”

„Foarte mult mă inspiră!”

„Și când ai să faci asta?”

„Păi, întâi trebuie să fac asta și apoi trebuie să fac asta și apoi trebuie să fac asta și apoi asta și odată ce-am făcut toate astea, care sunt relevante pentru viața mea, atunci am să contribui”

„Și ce-o să-ți dea ție dacă contribui?”

„Multă împlinire, bucurie în viață, ceva extraordinar…”

„Bine și de ce trebuie să aștepți X număr de ani ca s-o faci?”.

Persoana a rămas perplexă. Câtă absurditate să nu începi acum să faci o diferență în locul în care trăiești, când acest lucru îți dă împlinire și fericire. Apoi imaginează-ți că împlinirea și fericirea asta te duci și le pui în toate lucrurile pe care vrei să le faci pentru tine – asta și asta și asta și asta. Oamenii merg invers. Atunci am realizat că merg invers. Ai avut și tu, Ioana, beneficiul și binecuvântarea, ca și mine, să te lovești de această educație la o anumită vârstă și să descoperi puterea contribuției. La final, singurul lucru cu care plecăm, cred eu, este doar cu ce-ai dat. Nu cu ce-ai primit.

Prințesa Urbană: De acord! Uite, eu nu contribui ca să fac bani sau să câștig timp, ci dimpotrivă. Găsesc resurse ca să fac bani, să fac rost de timp, ca să pot contribui. E un cerc virtuos care crește pe toată lumea.

Connie Larkin: Da! Și să-ți mai spun un lucru foarte important. Eu nu dau nimic nimănui. Nu dau nimic care-mi aparține mie. Claritatea vizavi de cine ești tu, ca ființă umană, nu-ți aparține. De milenii se vorbește despre asta, oamenii, maeștrii au dat-o mai departe pentru că ei au văzut și nu au ținut pentru ei, iar cine a putut să vadă, a văzut. Dar nu dai nimic de la tine. Valoarea pe care ai primit-o o dai mai departe. Și cu cât o dai, te transformi într-un tub, ea încă și mai multă vine.

Contribuția ta te împlinește oricând. Poți s-o faci acum. Al doilea, ce dai nu-i al tău. De ce l-ai ține pentru tine? Și mai este un lucru extraordinar de observat. Când ții acest lucru pentru tine, moare și te omoară și pe tine. Pentru că devine un concept, dacă nu trăiești ceea ce spui. Și apoi aburești oamenii și înnebunești cu conversațiile tale conceptuale, care nu au nicio valoare. Oamenii sunt sătui de conversații convenționale și conceptuale.

Prințesa Urbană: Dacă am ajuns aici, aș vrea să continuăm un pic pe această conversație, care nu era pe lista mea de subiecte, dar suntem spontani și flexibili… Aș vrea să-mi povestești un pic părerea ta despre dezvoltarea personală. Despre cărțile care te învață să ai mai mult succes în afaceri, în viața de familie, despre toate aceste evenimente în care o persoană îți dă o listă de strategii și trucuri ca să te învețe să crești. Să te dezvolți personal. Și de la care oamenii de multe ori se întorc acasă destul de convinși că au găsit rețeta succesului, doar că după o săptămână, două, trei, se întorc la viața lor și se dovedește că nu-i ajută pe cât și-ar fi dorit.

Connie Larkin: Sunt prezentă în timp ce vorbești la un tumult care vine-n mine. Și până când ai terminat tu să vorbești, mi-am propus „Connie, calmează-te”.

Prințesa Urbană: Ia-o încet.

Connie Larkin: Ființele umane habar nu au că toate aceste povești care vin de la alții, pe care tu le aplici mot-a-mot, le știe și ăla, le știe și ăla, toată lumea le știe și sunt aceleași, tot timpul. Nu fac altceva decât să te împovăreze, încerci să aplici orbește niște chestii care nu vin din tine. Motivul pentru care pe mine m-a convins educația ontologică este că în loc să-ți dea ceva, să te mai acopere cu ceva, îți dă la o parte ce nu-i al tău, ca să poți să ai acces la cine ești. O ființă umană nu are nevoie să învețe de la cineva nimic. Doar poate fi ghidată să vadă singură. Când vede singură, atunci diferența este făcută. Nu există dezvoltare personală. Este o aberație. Cum toată lumea folosește termenul, asta e, lasă-i să vorbească. Nu există dezvoltare personală, că n-ai ce să dezvolți. Decât bullshit-ul din tine poate să-l dezvolți. Desigur, asta se dezvoltă. Dar pe tine nu te dezvolți. Pentru că tu deja ești întreg, perfect și complet, cum spune Landmark. Sau cum spun alți oameni, „Ne naștem genii”. Sau cum spun alți oameni, „Avem în capul nostru cel mai performant computer din univers”. Acum ce-ți trebuie? Îți trebuie doar manualul de utilizare, atâta tot. Și educația ontologică asta face. Îți arată manualul de utilizare, în lucruri simple. Simple, simple. Și începi să gândești pentru tine. Gata, a fost bine? N-am fost foarte pasională? Că era să explodez.

Prințesa Urbană: E bine, mulțumesc că te-ai abținut. Următorul subiect despre care aș vrea să-ți aflu părerea este acela spinos al sacrificiului, care este foarte prezent în discuțiile între părinți și mai ales între mame. Femeile au acest spirit de jertfă. E, cred, ceva cu care ne naștem, ceva care ni se predă de la bunici, străbunici, pe care le vedem făcându-le pe toate și în curte și în casă, au grijă de copii… Acum cumva ne simțim obligate să avem și cariere, la care trebuie să renunțăm. Poate ne-ar plăcea să ne întoarcem mai devreme la serviciu după naștere, dar nu vrem să fim privite drept mame rele, să fim judecate, și atunci ne sacrificăm. Renunțăm la o parte din noi care poate e valoroasă, ca să avem grijă de casă. Nu ne place, nu ne simțim bine acolo. Lucrurile nu funcționează. Pentru că dacă faci ceva care nu-ți place nu ești bine și n-ai cum să dai bine mai departe. Aș vrea să aflu părerea ta din punct de vedere al educației ontologice asupra felului în care ne jertfim pentru: copii, soț, părinți. Pentru că după ce suntem de multe ori sclavii copiilor, ai soțului, ne îmbătrânesc părinții și e normal să le fim alături și să-i sprijinim. Ajungem la 60-70 de ani și ne dăm seama că n-am făcut mai nimic pentru noi, ne-am sacrificat pentru alții și atunci cred că e un moment de regret și frustrare pe care poate am putea să-l evităm?

Connie Larkin: Tot ce ai spus tu acolo este o conversație cunoscută de orice femeie ai întâlni pe stradă. Dar, scuză-mă, nu este vorba doar de femei, și mulți bărbați se jertfesc. Acum 28 de ani am avut revelația că dacă eu am copii și-mi sacrific viața pentru ei, o să-i împovărez. La un moment dat, o să le cer să îmi dea înapoi ceva. Dacă eu îmi sacrific viața nu este decât o acoperire pentru a nu vedea faptul că eu n-am o viață. De aia mă dau atât de ocupată cu copiii mei, ca să nu văd că n-am o viață… Asta am simțit eu. De ce se sacrifică cineva? Pentru mine, ideea de sacrificiu este cea mai grosolană minciună! Când sunt lângă copiii mei nu sacrific nimic. Când sunt lângă copiii mei se presupune că aleg să fiu lângă copiii mei pentru că-i iubesc. Apoi, dacă-i iubesc, nu trebuie să stau toată ziua cu ei. În plus, dacă copiii mei mă văd pe mine sacrificându-mă, se vor simți foarte vinovați. De ce aș vrea eu să dau sentimentul de vinovăție copiilor mei? Ca să-i oblig să vină lângă mine și să aibă grijă de mine când sunt bătrână?

Prințesa Urbană: Daaa! Nu de-aia i-ai făcut?! Să-ți aducă un pahar cu apă?!

Connie Larkin: Poftim? În niciun caz! Eu nu le datorez părinților mei absolut nimic. Am ales să nu le datorez nimic. În schimb, am ales să contribui părinților mei. Nu din obligație. Nu mă obligă nimeni și nu mă simt obligată. Să fii liber de emoția de vină și de obligație este să zbori! Prefer să zbor, decât să mă târăsc pe jos, plângându-mi de milă. Și dând mai departe această mizerie copiilor mei. Să fie liberi, să nu vină acasă. Să vină doar dacă simt să vină.

Prințesa Urbană: Asta mă duce la un alt subiect, pe care l-am abordat în trecut, dar cred că-și găsește locul foarte bine aici, apropo de motivele pentru care oamenii nu se bucură cu adevărat de ceea ce au și de ceea ce pot fi și de ceea ce pot face. Și anume, frica. Care ajunge să te paralizeze și nu mai faci nimic să ieși din situația care-ți displace de frică: de ce-o să spună lumea… Și eu o simt, uneori. În continuare… Am lucrat mult și am făcut progrese, dar sunt în continuare gânduri care mă paralizează. Frica și grijile cumva sunt surori, foarte perverse amândouă. Și sunt curioasă cum lucrezi tu cu asta. Cum privești frica? Cum o dai la o parte?

Connie Larkin: Punând lumină. Hai să-ți spun o chestie: în momentul în care ai acces la propria ta gândire, nu te mai oprești. Pe măsură ce ai acces la propria ta gândire, aduci discernământ și prezență în toate situațiile, oricare ar fi ele. Frica și grijile. Da? Citeam acum câtva timp o conversație de-a lui Osho și mi se pare un deliciu. Dumnezeule, ce frumusețe de conversație. El spune că frica, grijile, toate astea, sunt ca un fel de întuneric într-o cameră. Și tu, ca ființă umană care trăiește cu frica și cu grijile, nu faci altceva decât să te lupți cu acest întuneric, care de fapt nu există. Și te rostogolești și te dai cu capul de toți pereții și suferi foarte tare și poți să-ți dai duhul. Este atât de simplu să dispară acest întuneric, cum spui tu, de frică și griji. Cum? Aprinzi o lumânare. Nu există frică. Există doar lipsă de discernământ. Și cum faci asta? Știi cum faci asta? Când ai o frică – cea mai mare – de pildă, frica de a nu râde cineva de tine. Du-te către acea persoană care ar putea să râdă de tine. Uite-te în ochii ei și vorbește cu ea ca și cum nu ți-ar fi frică. Sau cu toată frica pe care o ai. Ai să vezi că nu mori și apoi, încet, încet, îți aprinzi lumina, mai tare, mai tare, mai tare. Pe măsură ce aprinzi lumina, nu mai este întuneric.

Prințesa Urbană: Uite, frica mea cea mai mare este legată de sănătatea copiilor. Mi-e frică să nu fie grav bolnavi. Bolile astea trecătoare nu mă mai sperie. Avem antrenament, știu sigur că trec cu bine peste ele și că la sfârșitul lor suntem mai puternici cu toții, că am accesat resurse fizice și psihice importante…Mă tem de bolile grele, care omoară, schilodesc… Iar asta mă ține trează noaptea. Chiar ieri, am adormit pe la patru dimineața, pentru că în secunda în care mă lua somnul și închideam ochii mă gândeam „Doamne, dacă o să se întâmple ceva teribil cu copiii?”.

Connie Larkin: OK. Vrei să lucrăm cu asta? Acum! Cât de des ai aceste conversații?

Prințesa Urbană: Depinde cum suntem. Cât timp avem noi împreună, eu și copiii… Sunt recurente. Sunt mereu acolo și mă atacă. Să zic, de câteva ori pe lună…

Connie Larkin: Hai să-ți spun eu ceva despre mine, ca să vezi pentru tine. Nu există ființă umană, cred eu, care să nu aibă frici. Sigur că da, când eu îmi asum o responsabilitate mare, sau când ies acolo, în față, și devin vulnerabilă, sunt lovită instant, aproape, de frică. De frică: Ce-o să mă fac? Eu acum mă duc să țin cursuri în India. Este a treia oară când mă duc. Se face publicitate la nivel național, se traduce cartea mea în două limbi, vor fi evenimente… Și mă apucă o frică, mă apucă o frică… Ce o să mă fac eu dacă crește chestia asta și apoi India o să aibă nevoie de timpul meu mai mult? Și cum o să fac eu față la expunerea asta? Și știi ce fac, Ioana? Imediat mă aduc în prezent și nu mă ambalez în conversația de frică. Dar deloc. Îi dau drumul, ca la un pix. Îi dau drumul. Când ajung în prezent și nu mă uit la ziua de mâine, la mai târziu, în special nu mă uit la frică, când apare. Se duce, dispare. Cu cât îi dau drumul, dispare. Nu există – eu nu știu ce se va întâmpla peste o lună, două, trei, nu știu ce se va întâmpla mâine. De ce să-mi irosesc eu timpul, bucuria de viață, acum, pentru ce se poate întâmpla mâine? Ce aberație este asta? Deci ce trebuie să faci în cazul fricii? Pur și simplu, adu-te-n prezent. Păi și dacă o să pierd asta? Și dacă o să pierd banii ăia? Și dacă o să se întâmple o boală? Și dacă… În mai toate culturile popoarelor există povești cu drobul de sare.

Iisus Christos a spus „Florile câmpului și păsările cerului nu-și fac griji de mâine, au încredere. Tu în ce-ai încredere? Tu n-ai încredere în nimic. Tu crezi că ești buricul pământului, că tu trebuie să ții globul pământesc pe umeri, ca Sisif. Cine a spus?! Sunt forțe mult mai mari decât spatele tău aici – și decât capul tău, Ioana. Este ceva ce nu poți înțelege. Cum poți să te gândești la ceva pe care nu poți să-l controlezi, nu poți să-l generezi, nu poți să faci nimic? Bucură-te astăzi.

Prințesa Urbană: Mulțumesc. Aș vrea să discutăm un pic despre educația ontologică și copii. Eu am impresia că ei se nasc știind toate lucrurile pe care noi abia le descoperim și aș vrea să știu cum putem face să nu îi stricăm. Să nu îi acoperim cu semantică, vorba ta, să nu-i limităm, să nu-i învățăm să fie victime, să nu-i învățăm să fie rușinoși, fricoși… Cum facem să conservăm tot ce ei vin știind despre sine?

Connie Larkin: Încetează să consideri că poți să ai un impact major asupra vieții unui copil. El se naște pe pământul ăsta cu o anumită agendă. Are acces la aceleași puteri pe care le ai și tu. Eu cred că un copil își împlinește menirea vieții când este înconjurat de dragoste, de iertare, încurajare. Asta e tot. Trebuie să ai niște valori. Și autenticitate. Te-a călcat pe picior? Te uiți la el strâmb și te-ai supărat. Pe urmă, faci pace.  Îți spun, pentru mine, grija asta ieșită din comun pentru copii e bolnăvicioasă și n-arată decât fugă de propria viață. Copiii sunt deja întregi. Copiii nu sunt ai tăi! Este viața însăși, care trece prin tine. Ți-ai luat responsabilitatea să-i sprijini 18 ani sau câți ani și să le dai drumul! Că nu sunt ai tăi. Cum îi tratezi pe copii ca și cum ar fi infantili? Nu, nu, nu! Ei sunt mai treji decât tine. Până când ajung să fie ca tine, știi, care ai capul știi tu unde.

Prințesa Urbană: Da. Cum îi poate ajuta educația ontologică pe copii să-și atingă potențialul maxim?

Connie Larkin: Nu există potențial maxim, ci să trăiască împliniți. Ce este important e mai degrabă atitudinea părinților față de copii. Ca să nu-i împovăreze. Asta este. Altfel, n-ai cum să-i înveți. Dacă eu pot să vorbesc așa cum vorbesc după un antrenament de treizeci și ceva de ani, pentru că am vrut să învăț asta, dacă vrei să aplici educația ontologică în viața ta, o aplici și se vede în viața ta în rezultate și în felul de a fi…

Prințesa Urbană: Cum se împacă educația ontologică cu spiritualitatea? Tu crezi în Dumnezeu?

Connie Larkin: Întrebarea asta este foarte frumoasă, îmi place teribil. Dumnezeu este. Și dacă este, nu trebuie să cred în el. Crezi în el doar dacă nu crezi că este. Nu știu cum arată Dumnezeu, că n-are o formă, n-are o barbă lungă și nu-mi spune să mă duc la biserică, pentru mine. Eu cred că Dumnezeu este totul. Toată bucuria și dragostea și universul și tot. Totul e Dumnezeu. Eu trăiesc ca și cum este peste tot și este în mine, evident. Atâta timp cât nu vreau să mint, să înșel, să-mi bat joc, atâta timp cât am valori, dragoste, respect, responsabilitate, onoare, demnitate, autenticitate, Dumnezeu dansează. Altfel, e trist.

Prințesa Urbană: Dumnezeu bate, pedepsește?

Connie Larkin: Ferească! Dumnezeu nu bate și pedepsește. Ăsta e doar un bici pentru ignoranță. De ignoranță, pentru ignoranță. Nu există așa ceva. Cel puțin pentru mine, asta e o aberație imensă. Inventată de minți mai demult. Și de frica noastră. Pentru că nu știm cine suntem, ne e frică să ne asumăm. Iar dacă ne asumăm ceva când nu știm cine suntem, devenim aroganți și atunci ni se spune că suntem bătuți. Dar dacă eu îmi asum măreția mea și cine sunt eu și mi-o asum în totalitate, chiar și consecințele, dar dacă nu-mi asum, că nu știu cine sunt, atunci mi-e frică. Și Dumnezeu, chipurile, mă va lovi. Știu că oamenilor le poate fi frică, datorită condiționării. De când sunt mici, cred într-o putere mare, care poate să-i pedepsească. Este o aberație. Am respect pentru viață și dacă se întâmplă lucruri, le primesc ca o consecință a orice este. Dar nu mai mi-e frică. Mi se pare și jalnică, frica aia, diminuantă, pentru cine suntem noi.

Deci Dumnezeu este peste tot, îl am în mine. Nu trebuie să vorbesc despre el, este o chestie privată, se vede în ochii mei, sau nu. Am profundă dragoste pentru ființa umană. Cred că suntem extraordinari și vreau să afle și ei asta.

Pe Connie o găsiți pe connielarkin.ro și pe grupul ei de Facebook, care se numește Why Not Me, și pe pagina ta, Connie Larkin. Connie organizează periodic cursuri în toată țară, în București. Și-n India. Face și coaching 1-la-1, trebuie să-i scrieți, să-i povestiți de ce aveți nevoie și ea o să vă povestească. Face și un curs de photo reading, pe care eu încă nu l-am făcut, dar este pe lista mea. Și un curs time master, care m-a ajutat enorm să-mi rezolv listele nesfârșite de to do. În continuare aplic ce m-ai învățat și funcționează, în continuare, la multe luni după ce am făcut cursul… Și vreau să vă arăt și cartea asta scrisă de Connie, You Asshole, You Caused It. Ați auzit bine. Connie e foarte plastică și e foarte bine că-i așa… I-am citit cartea în trei, patru seri, cred și n-a fost doar pentru că te cunosc și pentru că spui lucruri foarte personale pentru tine în carte și pentru mine a fost așa, ca și cum m-aș uita pe gaura cheii, să văd ce face Connie când nu sunt și eu acolo, dar au fost și foarte multe lucruri în carte care mi-au răspuns ala întrebări pe care le aveam de foarte mulți ani și care mi-au adus foarte multă pace. Pentru că am revenit asupra lor, am citit rândul ăla, am mers mai departe, am revenit acolo, pentru că este mind blowing. Deci ce tocmai am citit? Cumva… și am rămas cu mine și sunt foarte recunoscătoare că ai scris-o și cred că ar face foarte mult bine să ajungă la cât mai mulți oameni, așa că luați aminte.

Connie Larkin: Mulțumesc.

Prințesa Urbană: Iar dacă aveți idei de subiecte pe care v-ar plăcea să le abordăm în comentariile noastre, puteți să le treceți în comentarii, aici, pe Youtube, sau pe blogul meu, sau pe pagina lui Connie. Suntem amândouă deschise la orice conversație și ne ajută să aflăm și cu ce vă luptați voi în viața de zi cu zi și Connie imediat aprinde lumina. Mulțumesc și pe data viitoare.

Connie Larkin: Te îmbrățișez. Mi-e drag de tine de mor.

Prințesa Urbană: Și mie.

Photo by Melissa Askew on Unsplash