ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE, MAMĂ SINGURĂ, CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
În timp ce îmi povestea ce a mai pătimit din dragoste, o prietenă, părinte unic și ea, îmi spune că se surprinde uneori fiind mai conectată și focusată pe problemele în amor decât reușește să se conecteze cu propriul copil.
– Oare asta mă face o mamă rea? întreabă ea, meditativ.
Nu am știut să-i spun dacă este sau nu o mamă rea. Dar am știut că dacă asta ar face-o o mamă rea, atunci nici eu nu sunt o mamă prea bună. Și ca noi, toate mamele singure pe care le știu și care, contrar codului de mamă bună, investesc timp, energie, zbateri, emoții, sentimente și câte și mai câte, în preocuparea de a fi jumătatea unei perechi. Mai toate sunt amestecate în vreo combinație sentimentală mai mult sau mai puțin dubioasă sau măcar tânjesc să fie, și se dau de ceasul morții că s-au terminat bărbații buni și pentru ele n-a rămas niciunul, că viața asta leșioasă le strepezește sufletul, că de ce toate au și ele nu! N-am auzit încă niciuna căreia să-i clipească pe telefon cerculețul unui bărbat mișto care-i face cu mânuța pe mess și avansează o invitație la cafea și ea să-l expedieze grabnic să plimbe ursul la altă milfă, că o deranjează din mindfulness-ul ei de mamă bună.
Am simtit și eu înfipt în mine ghimpele ăla de vină de mamă rea, când am realizat că un copil, așa minunat cum este el în perfecțiunea lui, nu înlocuiește bucata de suflet rezervată partenerului de viață. Că iubirea de copil și pentru copil vibrează pe altă frecvență decât cea pe care se manifestă (sau nu) prezența omului pereche. Că nu se amestecă, nu se confundă și nu se substituie una pe alta.
Și m-am ocărât în sinea mea, înciudată că de ce minunea maternității, pe care o trăiesc concret, care are nume, ochi albaștri și nevoie de mine, să fie umbrită de lipsa a ceva nedefinit și a cuiva necunoscut?
Peste vina asta deja inflamată mai râcâie uneori și apropiații care, în bunele lor intenții, și-ar dori să te vadă scăpată odată de agonia unor așteptări care mușcă din tine și să te așeze pe șinele drumului drept: „Concentrează-te pe copil! Este cea mai importantă ființă din viața ta. Ești centrul universului lui!” Așa este! Dar nu mă pot stăpâni să nu-mi doresc sentimentul de securitate, de validare și împlinirea pe care o relație funcțională le oferă. Am nevoie de ele, așa cum și voi ați avea nevoie de ele dacă v-ar lipsi.
Și mă simt greșită! Ne simțim greșite! Suntem niște mame rele sau suntem femei care aspiră, în mod firesc, la o normalitate pentru care suntem programate natural, ancestral și social?
Totuși, ce garanție am, că odată iubită fiind de un cineva care mi-e drag, voi fi o mamă mai bună decât sunt deja? Păi nu prea am! În ipoteza asta, aș investi bucăți consistente din mine în nevoile cuplului și ale partenerului. Aș avea de hrănit, ascultat, oblojit, certat, însoțit, iubit, ingrijit, încă un om. Iar asta cere timp și energie.
Viața noastră este ceea ce trăim astăzi, nu ceea ce așteptăm să trăim mâine! Și da, poate că este altfel decât ne-am imaginat-o. Însă altfel, nu înseamnă că este mai rea sau mai bună. Altfel este doar altfel! Să nu ne mai zbatem s-o reparăm, pentru că nu este stricată! Sau s-o îndesăm cu orice preț într-o formă despre care credem noi că ar fi ideală. Să nu mai așteptăm ca viața noastră să fie perfectă și abia apoi să fim mai bine și mai bune. Femei mai bune. Mame mai bune. Pentru că în timp ce așteptăm ceva ce nu știm c-o să vină, copilăria omuleților noștri trece. Să fim azi mai implicate în relația cu ei decât am fost ieri! Și mâine puțin mai mult. Pentru că, probabil, nu suntem cele mai bune mame pe care le pot avea copiii noștri, atâta vreme cât conștiința ne înghiontește. Chiar dacă ni se fredonează pe net că am fi!
Desigur, mama perfectă nu există! Dar măcar să încercăm să fim părinți mai buni pentru copiii noștri decât au fost ai noștri pentru noi. Și să sperăm că, la rândul lor, copiii noștri vor fi parinți mai buni decât am fost noi. Și poate, într-o zi, un copil va trăi copilăria perfectă! N-am spus-o eu, ci Hank Moody în Californication. Un antiexemplu de părinte din multe puncte de vedere, dar iubit de odraslă, în neputința lui părintească. Pentru că da, copiii noștri ne iubesc oricum și de aceea merită totul!
Manuela Balan
7 August 2019
Photo by Kenny Krosky on Unsplash
Nu inteleg, adică cum „normalitate pentru care suntem programate social” ?
Simplu. Societatea zice ca femeia trebuie sa aiba barbat si copil. Deci noi suntem programati de societate sa credem ca ala este idealul si sa ne dorim asta. Aia este normalitatea de niste secole. Femeia + barbat +copil minim unul = familie perfecta.
Bine ca am mai capatat ceva respect si drept de munca noi femeile.
Cunosc starile, cunosc indoielile, gandurile, vina, etc. etc. Ai scris pe sufletul meu, si eu am trecut prin ce descrii tu in articolul asta dar intre timp mi-a mai trecut sentimentul de vina.
Cel mai tare ma distreaza cei care imi spun, asa cum ai punctat si tu (cuvant cu cuvant, zici ca e un proverb sau o poezie invatata): „Concentrează-te pe copil! Este cea mai importantă ființă din viața ta. Ești centrul universului lui!”
Daca as fi primit si bani o data cu sfatul asta astazi va salutam din noua mea casa din Bahamas.
Da frate, stiu ca sunt centrul universului, probabil ca o sa mai fiu inca vreo 10 ani (daca am noroc) sau inca vreo 3 (daca n-am). Dupa aia o sa devin „aia care ma piseaza sa ma spal in urechi si sa imi fac temele” sau „aia care nu vrea sa imi cumpere playstation” sau cine stie ce personaj de-asta care incepe cu „aia care nu….”.
Indiferent de ce o sa fiu eu pentru el, el pentru mine chiar este centrul universului, cu sau fara un partener in viata mea. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa stam lipiti ca siamezii sau ca nu am dreptul la spatiul meu privat asa cum si el are dreptul la spatiul lui intim.
Imi aduc aminte ca m-am dus sa il iau de la after si el statea undeva pe o bancuta cu o fetita. Mi-a auzit vocea si a venit la mine si mi-a zis: „mami, ma cam deranjezi!”. Am vazut si privirea fetitei si mi-am dat seama ca si pe ea o „cam deranjam”.
Daca el are dreptul sa stea si el de vorba cu o fetita fara sa-i sufle ma-sa in ceafa, cred ca si eu am acest drept. Cu timpul stau mai prost …. dar ne descurcam.
A fi mama nu inseamna ca ai incetat sa mai fii femeie…
Eu nu sunt mama singura, insa tot femeie am ramas, ma bucur de compania sotului, de intimitatea noastra si daca nu l-as avea, mi-ar trebui si as simti nevoia unui partener.
Cum scrie si mai sus, iubirea pentru copil nu inlocuieste iubirea pentru un barbat.
In viata trebuie sa incercam pe cat se poate sa pastram un echilibru si sa ne putem bucura de toate rolurile noastre, inclusiv de cea de femeie/sotie.
Totul e sa nu se ajunga la extreme, cum, din nefericire, au tendinta unele mame singure: din dorinta de a-si gasi un partener de viata uita de copil/copii cu desavarsire. Am o prietena de care m-am distantat semnificativ din acest motiv: de cand a divortat si-a focusat toata atentia pe noile relatii, iar baietelul a fost plasat la bunica sa nu o incurce…..il vede cateva ore pe saptamana, uneori nici macar atat.
E cam acelasi lucru si cand esti intr-o relatie deja cu tatal copilului. Trebuie efort oricum si atentie pentru sot, nu e ca si cum astea vin de la sine doar fiindca esti intr-o relatie stabila. Dar inteleg ca datingul si timpul petrecut singura cu noul partener (care e cam necesar la inceputul unei relatii), pot rapi timpul copilului si de aici sentimentul de vinovatie. Atata timp cat e facut cu responsabilitate si nu se ajunge in extreme, clar mama are si ea nevoie de o viata personala.