La mine pe blog și pe pagina de facebook, femeile (nu toate, doar foarte multe) îi fac praf pe bărbați. Le reproșează că sunt niște puturoși, că nu-și asumă responsabilități, că vor doar distracție și fug imediat ce dau de greu, că nu le apreciază, că au numai pretenții, că ar alege oricând berea la birt în loc de propriii copii, că sunt disperați după sex sau dimpotrivă, nu le mai vor de când au născut și nu mai au timp să se aranjeze și ele etc. Găsiți aici niște zeci de comentarii în acest sens, care au fiecare zeci de like-uri și inimioare. Nu sunt toate așa, Slavă Cerului.
Dacă intrați pe blog la Zoso, o să vedeți în articole și în comentarii ce părere au mulți bărbați despre femei. Nu toți, doar majoritatea. Că sunt niște fandosite, niște lepre care vor să fie tratate ca niște prințese, că nu oferă nimic, în schimb au pretenții de la bărbați să le ofere totul, că sunt numai după bani, niște superficiale care n-au chef să depună niciun efort, că visează toate cai verzi pe pereți, prinți perfecți, în timp ce ele sunt niște ratate, și așa mai departe. Femeile sunt păsărici, pizdulici, piarizde, dacă vreuna ajunge manager, sigur a supt ce a trebuit, dacă stă acasă să crească copiii sigur e o putoare. Găsiți aici o mostră de articol, cu comentarii relevante pe subiect (astfel de subiecte sunt dese pe blogurile populare masculine, iar comentariile le țin isonul frumos).
Hai că sigur v-ați enervat, indiferent că sunteți femeie sau bărbat. N-ai cum să nu te enervezi când vezi atâta aberații, răutăți, atâta ură, atâtea prejudecăți și exagerări la un loc.
Vedeți, desigur, cele două tabere care se scuipă, nu? Și chestia e că suntem căsătoriți unii cu alții. Avem copii împreună! Și ne privim unii pe alții ca pe răul suprem!
Desigur, totul vine din lipsa educației corecte când am fost mici, din stereotipiile cretine cu care am crescut, din faptul că suntem mai confortabili cu ura și scandalul decât cu compasiunea și acceptarea. Din faptul că suntem suferinzi și ne place să fim victime. Să ne dăm loviți în pipotă. Viața e nedreaptă. Sunt măritată cu un dobitoc/M-am însurat cu o cretină. Care s-a mai și îngrășat.
Și mai vine și din faptul că majoritatea dintre noi au vieți grele. Nu au ajutor cu copiii, nu mai trăim în curte cu bunicii și unchii care să ne ajute cu copiii. Avem salarii mici. Mâncarea e scumpă, școala e scumpă, bagajele sunt grele. Suntem nefericiți și asta ne face nervoși, anxioși, gata să sărim la beregată. Nu vrem soluții. Dă’le dracu, suntem sătui de sfaturi. Și oricum, ce, tot eu să le găsesc? De ce nu le caută ălălalt? Păi, pentru că și ălălalt simte exact ca tine, că a făcut destul și așteaptă de la tine. Și uite așa oamenii nu mai vorbesc decât pe la spate sau printre dinți, ne certăm, alcool, lovituri, scandal, copii care preiau și învață aceeași lecție. Și apoi ne mirăm că se omoară în școli. Oare copiii ăia care râd de alții și le dau picioare în cap, au crescut ei într-o familie în care comunicarea non-violentă s-a practicat din fașă? Nu cumva fix asta au văzut acasă, că ăl mai puternic îl umilește pe ăl mai slab, ca să fie ȘI MAI PUTERNIC?
Cum pot bărbații să bălăcărească atât de veninos femeile, pe toate, la modul general, mereu m-a uimit, că na, sunt înjurată că sunt femeie de când sunt femeie, adică de peste două decenii. La volan, nici nu contează ce fac, mi se transmite să sug tot ce e de supt, sunt curvă, să-mi ia morții la știți voi și așa mai departe și mă gândesc, mă, bărbații ăștia care urăsc femeile by default, n-au și ei o mamă? O soră, bunică? Așa le zic și lor când se urcă ele la volan? N-au respect pentru nici măcar o femeie? Nevasta? Fata? Fiicele acestor blogări pentru care toate femeile sunt păsărici, sunt păsărici și ele? Nu pricep, m-ar bucura să primesc în comentarii explicații de la bărbați, mi-ar plăcea mult să înțeleg.
Cum pot femeile să bălăcărească bărbații, aici parcă intuiesc motivele. Femeile sunt sătule, obosite, așa, transgenerațional, să ducă ele greul cu copiii și casa, mai nou și cu cariera peste toate celelalte. Bărbații din ziua de azi nu mai sunt așa categorici cu statul acasă degeaba ca cei de acum 50 de ani, dar nici nu sar imediat la cratiță, că le lipsesc avântul și obișnuința tot transgenerațional, știți cum zic. Dar dacă femeia cere, în cele mai multe cazuri, bărbatul ar face. Doar că femeia nici să mai ceară nu mai vrea. Păi de ce să fiu eu șefa la cerut? Ce, el nu vede că trebuie făcut. Posibil să nu vadă. Că nu știe unde să se uite. Ia uite, acuma tre să-i mai și zic, păi ce, e copil? Am încă unul de educat?
Ați putea să stabiliți de la început care face ce, doar că pe termen lung n-o să funcționeze, tot va fi nevoie de discuții ulterioare, ca să reglați cine poate face mai ușor și mai bine aia și aia, pentru că old habits die hard și pentru că mereu apar sarcini noi în casă, despre care el va presupune că pică în sarcina ta, el cu jobul, tu cu casa, nu că e leneș și rău, dar că așa e scris în el, și e nevoie de o restabilire a lucrurilor care se poate face împreună.
Sigur, poți să pui mâna în șold și să zici: n-am chef să-i zic eu, dacă nu-i zici, nu face, că nu vede că ar fi fost logic să le facă, te cocoșezi, e nasol, divorțezi, te chinuiești și mai singură cu casa și copiii, dai peste altul care ce să vezi, e fix la fel, că doar n-o veni de pe lună. Tot din România vine. Crescut cu model de mamă spetită și tată mai mult pe la bar.
Așa că poți să cauți soluții. Nu pentru el. Nici măcar pentru voi. Nu. Pentru tine. Ca să câștigi o oră pe zi de odihnă. Bărbatu, ia pune tu copiii la baie în seara asta. de fapt, îi pui tu la baie în fiecare seară. Știu, vii de la serviciu, dar și eu tot de la serviciu vin, chiar dacă am stat acasă. Sâmbăta e ziua ta cu copiii, eu mă duc la spa. Mâncare comanzi. Duminică stăm toți acasă, ne uităm la filme, facem de mâncare împreună. Dacă mă refuzi, o să insist. Îți explic de ce nu e acceptabil să refuzi. Nici asta nu ajută? Atunci o să-mi fac bagajul și mă duc în lumea mea, că cu sau fără tine e cam tot aia. La revedere, poate următorul o să fie mai receptiv.
Asta zic. Hai să lăsăm înjuratul pe la spate, sau mă rog, hai să nu-l lăsăm, că ne face bine la cap să ne răcorim și noi, dar pe lângă asta, ce-ar fi să facem și ceva care chiar ar ajuta la ceva?
Dar ce-ar fi dacă în loc să mușcăm doar, am deschide gura și să vorbim frumos? Nu e prea târziu să învățăm cum se poartă un dialog care chiar ajută.
În loc să ne bălăcărim unii pe alții pe bloguri care ne validează ura și impotența de a repara, ce-ar fi să ne așezăm la o masă cu omul pe care cândva îl admiram și-l iubeam?
– Băi, tipule, nu vrei tu să vorbim noi doi de-adevăratelea, cum n-am mai vorbit de 15 ani? Eu îți zic cum mă simt eu aici, cu tine, cu bune și cu rele, apoi zici tu. Fără să ne reproșam chestii, fără amenințări. Eu zic despre mine, tu despre tine. Vedem ce ne dorim. Uite, eu aș vrea tare mult să petrecem mai mult timp împreună noi doi, seara, după ce adorm copiii. Să ne uităm la un serial, 20 de minute, pe canapea. Aș vrea să adormi tu copiii, asta mi-ar da ocazia să mă odihnesc puțin înainte să mă așez pe canapeaua aia, cu tine. Aș prefera să ieși în weekend și tu cu noi în parc, mereu sunt doar eu cu copiii. Acuma tu.
Nu răspunde nimic sau începe să-ți facă reproșuri? E normal, nimeni nu e fluent în comunicare nonviolenta din prima, după ce ani de zile a trăit în comunicare violentă. Îl rogi să tacă. Să asculte. Nu renunți. Faci asta din când în când, câteva minute. Vorbești despre tine, sincer, simplu. El poate să tacă sau să vorbească despre el. Dacă vorbește despre tine, îl oprești. Nu uita, e ceva ce faci PENTRU TINE. E un dans care poate dura câteva zile, câteva săptămâni. Nu e neplăcut, dimpotrivă, o să-ți placă de tine pe ring. Ce frumos sună vocea ta calmă, liberă, asumată, sinceră! Și după o vreme, va începe și celălalt dansul, după ce a priceput ritmul. Și odată ce ați făcut pasul acesta, totul va fi mai ușor. E important însă, normal, ca amândoi să vrea să repare. Dacă vrea doar unul, celălalt nu va învăța niciodată limba. Nu are nicio motivație.
Și cum ar fi să ne căutăm în jur măcar un om care să ne asculte suferința, ca ea să nu ne mai sufoce?
Să ne rezolvăm motivele pentru care ne urâm partenerul. De ce îl minimizăm, de ce nu-i dăm nicio șansă? Poate, de fapt, n-are legătură doar cu el? Că până la urmă, noi l-am ales, nu ne-a pus pistolul la cap. L-am considerat atractiv. Bun de tată la copil. De ce l-am ales? Ca să rezolvăm ce? Și de ce nu rezolv? Iar dacă e atât de rău cum zic, de ce mai stau? Nu consider că merit mai mult? De ce? Ce din viața mea m-a făcut să cred asta? Niște ore de terapie ajută. Primești puțină claritate. Poți face și online și nu costă mai mult decât o viață trăită în chin și frustrare.
Ce-ar fi să ne creștem copiii altfel? Să fim noi prima generație de părinți care-și învață băiatul că e ok să plângă dacă asta simte, că nu e nicio rușine să vorbești despre ceea ce simți, că nu doar mama crește copiii în timp ce tata e la serviciu și la cârciumă, iar pe fete să le învățăm că și tatăl poate adormi un bebeluș, că au voie să aibă o carieră, dacă doresc, că nu e cazul să stea sub o ploaie de pumni, că există și bărbați (pentru că vor exista mai mulți decât sunt azi, îi creștem noi și pe ei) care își vor asuma în egală măsură statutul de părinte și așa mai departe.
Visez frumos? Oare chiar e imposibil? Suntem condamnați la a ne scuipa peste gard (unde gardul sunt cel mai adesea copiii noștri mici)? Nu e retoric, chiar întreb.
Imagine de Alexas_Fotos de la Pixabay
aș vrea să subliniez că, deși avem copii, îi avem separat. eu cu soția mea, tu cu soțul tău.
Incerc sa iti inteleg comentariul. Doamne Ajuta ca aveti copiii separat!
Un comentariu super important, fără el nu era articolul perfect terminat. Of…
Ati separat copiii avuti impreuna sa stea fie cu sotia ta, fie cu sotul ei? Saracii copii…
…dacă e nevoie să explic gluma, o fac.
Despre ce gluma vorbesti? Ca nu vad nici una pe aici.
Nu pot sa nu remarc faptul ca acest schimb de replici ilustrează clar diferențele de abordare definitorii pentru cele doua bloguri și lipsa unui limbaj comun care sa ajute pe fiecare la înțelegerea celuilalt.
Cam ce se întâmplă într-o relație cu probleme..și (aici chiar nu vreau și nu am nici un motiv sa ii iau apărarea lui Vali) se știe ca într-o relație nu exista un singur vinovat și un singur responsabil..
Poate următorul pas ar fi să încercati să urmați acel sfat din postare și sa va întâlniți undeva la mijlocul drumului și sa discutați puțin. Sigur, nu zice nimeni sa va sunati apoi de sărbători, dar macar sa vedeți cum sunteți voi în viata reala, cum vede fiecare lucrurile, ce probleme și ce soluții vede fiecare..
In alta ordine de idei, sfatul meu pentru cei care nu agreează articolele și stilul lui Vali, dar vor sa citească ceva diferit și sa cunoască și alta fata a comunitatii de acolo, cel mai bine îl citiți pe Fluture.
Daca tot luam taurul de coarne, de ce nu putem spune „ne impartim treburile, tu speli vasele etc. Sau facem schimb.”. Si ramane sa spele el vasele de acum inainte.
De ce trebuie sa dea femeia ordine de fiecare data, fa aia, fa aia? Eu urasc chestia asta, imaginati-va ca fix cand va asezati la un film, va pune sotul sa faceti ceva. Ai 0 control asupra planificarii timpului tau, normal ca e enervant.
Apai daca spala el vasele, le spala. Nu caut nod in papura, nu vad ca nu au fost uscate cine stie ce fel. Si daca uita sa le spele, se intampla, dar nu le spal eu chit ca mancam pe hartii, e responsabilitatea lui si aia e.
sigur, impartiti, vorbiti, orice, numai nu mai fierbeti la foc mocnit.
dar cum adica te asezi la film si „te pune sotul sa faci ceva”? nu inteleg. poate sa te roage cel mult, iar tu poti aa accepti sau sa refuzi. cum sa te puna sa faci ceva? ceva e gresit acolo. revin la vorbiti, rezolvati, negociati etc
Pai nu prea poti sa refuzi, de asta zic te pune. Nu poti sa refuzi pentru ca nu ai facut nimic pana acum si dupa ce a gatit, pus masa si spalat vasele el singur tu refuzi sa duci gunoiul, o sa se supere rau (si pe buna dreptate). Asta in scenariul unei sotii cu 0 initiativa.
Ideea aici e ca daca spalatul vaselor (ca exemplu), nu e responsabilitatea clar trasata a cuiva, trebuie sa ii zica cineva mereu. Acel cineva fiind nevasta.
Si asa se ajunge la scenarii de genul:
„A fost buna mancarea”
„Speli tu vasele?”
„Nu, ca incepe game of thrones”.
„Biiine”
„Inca nu ai spalat vasele? E 10 deja”.
„Spala-le tu acum, ca ma uit la ceva”.
„Eu am gatit, ai putea si tu sa speli vasele macar!”
„Mare lucru, eu nu am gatit saptamana trecuta?”
„Numesti gatit aruncat o friptura pe plita?”
„Zi merci ca te ajut!”
„Ce ajutor, ca m-am saturat sa fac totul singura! Nu esti bun de nimic! Iti zic ca la copiii mici si tu tot nu faci! Daca nu eram eu…”
„Nu ma comanzi tu!”
„Lasa ca le spal eu, si asa fac totul aici!”
Pe cand daca e responsabilitatea lui sa spele vasele, aia e. Nevasta se ridica si pleaca de la masa fara sa zica nimic de vase.
Ora 10 seara. Vasele sunt inca acolo. Nevasta nu zice nimic si nu le spala.
Ora 8 dimineata. E responsabilitatea ei sa puna masa, asa ca o face cu vasele curate care au mai ramas in dulap. Nu zice nimic de vase.
Ora 7 seara. Nu mai e nicio farfurie curata in casa. E responsabilitatea ei sa puna masa, dar in seara asta nu o pune.
„Unde e cina??”
„Pai nu erau vase curate, nu am putut sa pun cina”.
„Nu puteai sa speli si tu doua farfurii?”
„Nu, aminteste-ti ca e responsabilitatea ta”.
„Mie chiar mi-e foame!”
„Ca sa pun cina la timp, e important sa am vase curate la timp”.
Pe scurt, desi am scris pe lung, voiam sa zic ca e mai usor sa te certi o data cand stabilesti responsabilitatile.
Iar dupa, nu te mai certi pe asta, traieste cu consecintele actiunilor lui.
Cam ca diferenta intre pedepse random si reguli, daca tot suntem pe un blog de parenting. :))
Dincolo de reguli si pedepse, mai exista si sanctiuni=consecinte (negative) ale gestului x. Pedeapsa are o conotatie peiorativa, emotionala si adesea fara nici o legatura logica cu fapta, ceea ce face ca se va integra emotia “frica” dar nu si legatura logica “am facut y, s’a intampat z si w”.
Revenind la exemplul dvs cu farfuriile, ma scuzati dar daca se escaladeaza in acest fel nu e cu nimic mai functional decat vorbitul pe la spate.
Logica ar spune ca in ziua 2, dupa 3-4 mese si rânduri de farfurii nespalate, sa ne asezam jos si sa rediscutam regula, ca poate e prea mult prea repede/ sunt motive/ putem stabili exceptii, schimbari de rol temporare cu beneficii pt ambii. Daca eu ma crispez si devin obsedata de regula lui “cine duce gunoiul”, nu voi deveni mai iubibila.
Cum zicea Printesa: negociat, renegociat, relaxat, fara ură, de o mie de ori daca e nevoie.. incet fabricat un dans in doi.
Suzana, tocmai asta as incerca sa evit sincera sa fiu, vorbitul la nesfarsit pe teme casnice. Plus ca speli mai usor farfuriile cand iti povesteste cineva ceva si radeti impreuna.
E un subiect mi se pare mie cu potential serios de cearta, de asta l-as evita pe cat posibil dupa ce am stabilit ce avem fiecare de facut. 🙂
Nu sunt absurda, daca nu spala vasele a doua zi nu o sa astept 3 luni sa se decida, clar o sa vorbim. Dar daca a fost de acord sa le spele, ar trebui sa reactioneze macar cand nu se mai poate altfel, daca nu mai devreme.
Ideea era sa se loveasca singur de consecinte si nu de gura sotiei. Si sa asocieze vase murdare=nu avem unde manca si nu vase murdare=iar ma bate la cap nevasta.
@Mihaela,
trasarea responsabilităților funcționează dacă amandoi sunt conștienți că trebuie să împartă cât mai echitabil treburile casei. Altfel, se ajunge la situații ca a mea în care soțul îmi spune că nu trebuie să fac cutare lucru dacă vreo parte a procesului îl implică și pe el. Gen făcut de mâncare, dacă trebuie să spele el vasele. Dacă nu fac mâncare, nu-i stres, că-și face și singur sau o ia gata făcută. Nu îmi cere să fac, nu mă obligă, nu moare de foame, nu nimic. Face și pentru amândoi dacă stabilim asta. Dar nu suntem plini de bani, deci nu putem trăi prea mult sau prea des doar cu mâncare cumpărată de-a gata.
Discutând cu un psiholog despre certurile noastre constante pe teme casnice mi-a zis că pur și simplu el nu are aceleași nevoi ca mine (de spălat vasele imediat după masă, de făcut curățenie mai des, de strâns lucrurile aruncate prin casă, de pus, de dres) de aceea nu îmi înțelege mie nevoile astea.
Mai mult nu toți sunt maleabili să accepte fără crâcneală treburile care li se „trasează”, eu am nimerit unul căpos care dacă nu are chef sau nu consideră el necesar un lucru, nu-l face și pace. Sau nu atunci, ci la un moment dat când consideră el. Ca să reducem din certuri, eu încerc să-l direcționez spre acele aspecte casnice la care nu comentează ca să facă totuși ceva și nici eu nu mă spetesc prea tare cu ale mele.
Am scapat de problema asta de cand ne-am cumparat masina de spalat vase.
The end.
😀
Coming soon: Aspiratorul robot…
@Rox: si eu cred ca sotul tau are oarecum dreptate. nu da cu rosii! dar zic fix ca si psihologul, are mai putine nevoi el.
poate problema aici, in exemplul tau nu e atat treburile casnice, cat alcatuirea unui buget comun – alta tema si mai spinoasa, pe care toate, dar toate cuplurile se cearta, macar cateodata. :))
Perfect de acord, dar ce facem cand noi incepem sa ne punem sentimentele pe tava, sincer, fara reprosuri si incercam sa purtam o discutie ca doi oameni mari, iar partenerul nu asculta?Pentru ca nu e invatat sa auda astfel de lucruri si nu stie sa raspunda daca il intrebi el cum se simte, ce si-ar dori? Cred ca i se pare ceva SF. Si schimba subiectul sau o da pe reprosuri. Cum comunici?
Oh, e foarte normal sa se intample asta. Ca doar nu pricepi o limba straina din secunda in care o auzi prima data. E nevoie de timp sa inveti genul acesta de comunicare. Il rogi sa nu zica nimic, doar sa te asculte. Azi zece minute, peste trei zile, inca zece minute. Peste o vreme, o sa inteleaga diferenta. Si candva o sa vorbeasca si el, garantat. Asta daca, desigur, e ceva de salvat acolo si amandoi simt la fel.
Esti geniala, imi plac la nebunie textele tale. Vreau sa stii ca TU contribui la schimbare, tu educi, tu crești copiii tai, dar si pe al meu pentru ca eu citesc părerile tale si cartile scrise sau recomandate de tine. Asa ca bifează acolo un baietel de 1 an si 7 luni care aude atunci cand plange „te ascult, sunt aici pentru tine, povestește-mi cat iti e de greu” si bonus, baie ii face doar tatăl lui, de cand s-a născut.
Buna printeso. Te admir pentru cat te strofoci sa schimbi ceva in oameni, nu multi isi sacrifica timpul pentru altii. Profit de acest text al tau sa ii multumesc sotului, desi o fac destul de des oricum, pentru tot ce ne ofera mie si copiilor zilnic. Timpul, afectiunea, grija si dragostea lui. Ma ajuta la tot in casa fara sa ii cer, se ocupa de cel mare de cand avem bebelus, pregateste hainutele pentru gradi, gateste, spala vase, face curatenie si cel mai important petrece timp cu copiii. Desi munceste, desi este obosit, nu ne neglijeaza niciodata. Ne iubim si suntem asa de fericiti ca nu imi vine sa cred ce norocoasa sunt. Imi pare sincer rau pentru familiile care nu sunt asa, nu stiu sa dau sfaturi doar poate sa va ganditi cum ar fi fara celalalt. Poate asa reusiti sa va apreciati reciproc mai mult, sa va iubiti si sa va faceti viata reciproc frumoasa. Doar una avem si dorinta noastra este sa o traim cat de frumos putem, fara sa facem rau nimanui , cu atat mai putin celor pe care ii iubim.
E totul matematic.
Comunicare + disponibilitate de a face relatia sa mearga = OK
Comunicare unilaterala/lipsa = FAIL
Disponibilitate de a face relatia sa mearga fara comunicare = FAIL
Lipsa comunicarii e datorata factorilor: orgoliu (extrem de important) si/sau frica de a nu fi respins. Eu numesc acesti factori simplu: Prostie! pentru ca, daca nu vorbesti cu omul de ti l-ai ales la drum lung, atunci du-te tare.
P.S. ma refer la relatiile cu oarecare grad de iubire, nu la alea de interes.
Am fost surprinsa cand am emigrat si mi-am dat seama ca populatia de barbati nu este nici majoritar misogina, nici lenesa in alte tari, ba din potriva tatii stau acasa cu copii (obligat de stat minim 3 luni din maternal), munca in casa se imparte in doi, nu se urla, nu e cu bataie si nu se dau ordine. Sotii inteleg ca amandoi au munca si amandoi au facut copilul deci trebuie amandoi sa faca un efort.
Asta m-a facut sa ma gandesc ca totul tine de educatie si modul in care au fost crescuti sa inteleaga egalitatea dintre sexe si respectul fata de celalalt.
Romania mai are vreo 3-4 generatii pana sa ajunga la nivelul Suediei pe putin.
Total de acord cu Ramona. La fel am observat si in Norvegia!
Mai este un lucru care face diferența și dacă-l spun, presimt multe roșii aruncate spre mine, dar o să-l spun. În țările civilizate, mamele nu stau acasă 1-2-4 ani în care ajung efectiv disperate de oboseală, de treburi, de faptul că nu mai văd altceva decât casă-copil-casă-copil, plus un soț care și-a păstrat cât de cât rutina și nu înțelege ce-o fi cu ea de e crizată, că doar „toată ziua stă acasă”.
Lucrul ăsta – după părerea mea strict personală – crează un dezechilibru în relația copilului cu mama față de relația lui cu tatăl. Pe mama o vede toată ziua, e muuult mai atașat de ea, iar pe tată doar câte-un pic seara și poate și în weekend dacă el are chef de petrecut timp cu familia. Nu știu sincer dacă atâta timp petrecut doar cu mama compensează pentru timpul nepetrecut cu tatăl.
Iar aspectul ăsta e întreținut de societatea noastră oarecum misogină (ca să nu zic înapoiată) care o vede pe femeie ca pe un cal de prăsilă, bună doar de făcut copii și stat acasă cu ei, nefiind prea utilă în câmpul muncii de aceea se poate și lipsi de ea profesional ani de zile cât ea stă acasă cu copiii.
Măsura din Suedia prin care stau acasă și tații cu copiii mi se pare foarte bună. Chiar dacă stă și mama 1-2 ani cât o fi, mi s-ar părea esențial să existe și pentru tați o perioadă în care să stea cu copilul, poate atunci le-ar înțelege mai mult pe soțiile lor.
Adevarul este ca oamenii trebuie gestionati. Si ar trebui sa imvatam sa facem asta. Dupa, ne va fi mult mai bine. Am ajuns la concluzia asta dupa multi ani de asteptari ca liberul arbitru de cealalta parte sa se uite la big picture. Si am constat ca nu prea exista la setari in general la oameni, asa ceva. Deci…. concluzia e ca trebuie sa faci tu ceva ca acea schimbare sa apara.
Buna dimineața, dar ce mai putem face când totul este bine pana la momentul in care începem sa consumam alcool???(bărbatul) Totul este frumos, liniște și apoi se deschide iadul… nu mai sta bine farfuria, copilul vorbește prea tare, mâncarea nu e sarata sau e prea sarata… și tot așa. Bineînțeles tensiunea soției creste pana la cota maxima, tace pana când nu mai tace, și dacă nu reușește sa tacă pana îl apuca pe domnul un somn adânc, începe scandalul…. pe care copilul inevitabil îl aude(ca doar nu e cearta in șoaptă)CE SA MAI FACEM IN SITUAȚIA ASTA?? Ca de discutat tot discutam și suntem de acord amândoi ca nu e bine așa, daaar pana la întâlnirea cu alcoolul!!De acolo suntem pe frecvente diferite…
Eu cred ca povestea cu alcoolul nu incepe brusc. Si tatal meu a fost alcoolic, si chiar si inainte sa bea, lucrurile nu erau bine. Era depresiv, nervos, imprevizibil, pe acest fond a aparut si bautura. Unii, putini, se vindeca, cu sprijinul familiei. E foarte greu… Majoritatea se pierd si trag si familiile dupa ei. Eu nu as sta langa un om dependent de alcool, stiu ce ne-a facut asta mie si mamei pe termen scurt si lung. Mi-as face incet incet planuri separate, as strange bani, as aduna resurse de ajutor pentru cand voi pleca. Si as pleca, insa doar dupa ce am incercat tot ce se poate sa-l ajut.
As discuta a doua zi despre ce s-a intamplat in seara de dinainte, cu sublinierea impactului pe care il are modul cum el se schimba (sub influenta alcoolului) asupra relatiei dintre voi, asupra copilului, etc.
Poate nu realizeaza in ce masura se transforma peste o limita a nivelului de alcool. Si stabilita in consecinta o limita, un pahar de…. Nu mai mult. Pentru ca dincolo de limita asta nu mai este EL, este CEVA de care va este teama, cu care nu puteti vorbi, cu care nu puteti trai.
Din pacate, în situații de genul asta cred că singura variantă în care se poate face ceva este daca el renunța la alcool. Complet. Nu am cunoscut persoane care au o problema cu alcoolul și care pot respecta pe termen lung limite de genul „un pahar de”.
Așa cum zice si Ioana, sunt și cazuri în care oamenii depășesc dependenta de alcool. Greu si cu mult sprijin din partea familiei. Greu si pentru persoana respectiva, greu și pentru familie. Dar merita incercat si luptat, viata e prea scurta sa o duceți din scandal în scandal.
Si daca nu merge si nu merge, nu astepta sa degenereze lucrurile si mai mult.
[quote]…nu face, că nu vede că ar fi fost logic să le facă,…[/quote]
Eu asta n-am inteles-o niciodata si am incadrat-o la durut in cur, nesimtire.
Ma enerveaza la culme sa spun si sa spun si sa spun, da’ cat de orb si de programat trans-cum-ziceai sa fii? Chestia asta distruge si fizic, si psihic.
[quote]Atunci o să-mi fac bagajul și mă duc în lumea mea, că cu sau fără tine e cam tot aia. La revedere, poate următorul o să fie mai receptiv.[/quote]
Numai daca esti independenta financiar.
ceri ajutorul familiei, el va plati pensie alimentara. da, ideal este sa ai mereu ceva rezerve, sa nu depinzi total de nimeni, niciodata.
„ceri ajutorul familiei, el va plati pensie alimentara”
Asta e un film frumos! Realitatea este ca multi barbati vor face orice ca sa nu plateasca pensie. Legea e o gluma in acest sens. Iar familia uneori nu e disponibila, alteori nu e dispusa sa ajute, alteori nu exista chiar.
Eu am avut noroc sa am familia aproape (la propriu si la figurat) pentru ca nu m-as fi putut descurca financiar cu slujba pe care o am. Am facut greseala sa nu caut sa avansez in cariera pentru ca am fost mereu sprijinul lui, el a fost cel care a schimbat jobul ori de cate ori a dorit. Am invatat o lectie extrem de importanta de aici, imi voi creste cele doua fiice sa fie mult mai pragmatice si descurcarete decat am fost crescuta eu.
Cel mai bun articol pe care l-am citit in ultimul timp! Este asa de adevarat si simplu incat te face sa intelegi ca viata poate defapt fi foarte usoara si frumoasa cand alegem sa fie asa, nu trebuie decat putina educatie si vointa.
Multumim pt articolele minunate pe care le scri, multumim pt timpul tau dedicat umanitatii!
Ramona, ar trebui sa renunte la alcool.
Sau tu la el.
Stiu ca nu e simplu, si pare alb sau negru, dar asa e.
Poate nu brusc, poate treptat. Poate il poate inlocui cu bere pt inceput. E greu sa renunti la dependenta. Cere ajutorul familiei si parintilor lui.
Daca nimeni nu vrea, si nici el nu recunoaste ca are o problema…e greu, dar pregateste-ti retragerea.
Eu cred ca toti avem momentele noastre proaste in care incarcati fiind de niste tensiuni exterioare ajungem sa supralicitam „vina” celuilalt si sa-l luam la ture. Eu personal imi apreciez sotia pentru ca imi suporta toanele, nemultumirile, criticile si incerc sa ii raspund si eu in acelasi fel, adica atunci cand ea se descarca, eu sa stau linistit si sa astept sa-i treaca.
Cel mai periculos in acesta poveste este sa-i raspunzi celuillalt imediat. In felul acesta nu ajungi decat sa escaladezi conflictul, aducand in discutie argumente fara nici o legatura cu momentul, numai pentru a avea ultimul cuvant.
Cred ca toti trecem prin asa ceva si ca toti trebuie sa gasim modalitatea de a trece peste. Fiecare dintre noi trebuie sa fim atenti la felul celuilalt de a fi si a gasi modul prin care sa traversam micile crize.
Una dintre soluti este cum am spus mai sus, sa nu raspundem la acuzetii, sa lasam furtuna sa se desfasoare, pentru ca se va potoli dre la sine.
Alta este sa fim constienti ca celalalt este un om ca noi si ca in cele mai multe cazuri va fi imposibil sa gasim pe cineva, care sa ne suporte mai bine, asa ca mai bine investim in gasirea solutiei de a trai imprauna decat in ruperea relatiei.
Alta solutie sunt copii; cu cat mai multi, cu atat mai bine. Ei ne aduc iubire in viata, iubirea pe care ne-o daruiesc si pe care ne-o solicita. Cu cat mai multi copii, cu atat mai multa iubire! Nu fiti zgarciti!
Si in primul rand, ar fi sa ne apropiem de Dumnezeu prin credinta. Daca El este in mijlocul nostru, vom avea un ajutor esential pe drumul vietii. Asta pentru cei care inteleg credinta.
Într-un reportaj ,doi bătrâni sărbătoreau 50 de căsnicie și spuneau că pe vremea lor lucrurile se reparau atunci când se stricau ,nu se înlocuiau așa ușor.
Apoi ii văd pe socrii mei ,la de 51 de ani împreună , doar el face tot ce poate , ea nu mai are chef dar O IUBESTE ASA CUM E. O ajuta , o înțelege , o respecta . Asta ne lipsește noua , în relațiile de acum -sa facem fiecare tot ce poate fără așteptări -dar împreună și unul pentru altul.
Soțul meu face multe ,uneori își pierde interesul și mă supăr ,dar daca as putea in loc sa mă supăr sa îl înțeleg … M-ai pus pe gânduri ☺️
Ioana, cat ma bucur ca ai scris articolul asta. Am citit comentariile de la articolul la care faci referire si m-am îngrozit. Mi-am dat seama cata suferinta este în relațiile si in sufletul majorității dintre noi. Cum pot doi oameni sa se iubească, sa faca si copii împreună, apoi sa trăiască restul vietii într-un soi de război rece.
Nu zic ca eu sunt mai breaza, abia de curând am realizat ca greu ii e si omului meu, nu doar mie. Ca nu doar eu ma simt neînțeleasă, si el se simte la fel. Ca nu vedem lucrurile la fel si ca daca nu lupt eu sa comunicăm, nu rezolvăm nimic. Și ar fi tare păcat, ca doar ne iubim si suferim amândoi, singuri împreună.
Ma rog, nu am eu solutii pentru nimeni acum, dar m-a uns la suflet ce ai scris aici.
Si mama si soacra mea au avut mult de suferit din cauza sotilor, tocmai din cauza stereotipurilor. Ele s-au vazut mereu victime si au acceptat situatia si mai mult chiar, ravarsa frustrarile lor asupra copiilor fara sa vrea. Soacra mea si-a incurajat in prima faza fiica sa ramana intr-o casnicie nu prea functionala, iar mama vede in sotul meu chestii care nu i-au placut la tata si exagereaza mereu orice gest sau actiune a lui. A trebuit sa avem o discutie serioasa sa inteleaga ca el nu e tata si e un sot si un tata extraordinar chit ca nu face totul cum ar vrea ea.
Excelent articolul, am citit si m-am ingrozit si eu la comentariile de pe fb de la articolul amintit…
Si ma intreb: toate aceste femei care au ajuns sa-si deteste sotii au ajuns in aceasta stare doar dupa ce a aparut copilul in viata lor? Adica deodata, poof! el s-a transformat dintr-un Fat-Frumos cu talent casnic intr-un nepasator?
Ma cam indoiesc ca asta este cazul majoritatii.
Si daca de fapt stiam dinainte, intuiam, vedeam ca nu pune mana, ca nu-i pasa, ca nu, ca nu… de ce am mai facut copil cu un asemenea om?
Mi se pare absolut nedrept sa cerem cuiva sa se schimbe in conditiile in care noi am decis sa facem un copil cu el, omul-cu-defectele-pe-care-le-cunosteam.
Nu ar fi mai normal sa ne asumam mai mult alegerile facute?
Daca cei doi au un minim de educatie si bunavointa, pot face lucrurile sa mearga indiferent de obiceiurile fiecaruia. Din pacate majoritatea nu au acel minim. Irationalitatea, comunicarea defectuoasa si pasiv agresiva sunt o regula. Nu numai societatea, dar si psihologii gandesc sexist. Femeia e speciala, daca vrei sa fii fericit trebuie sa fii cititor de ganduri. Daca iti cere ceva ce tu consideri nociv pt amandoi, fa repede altfel risti sa o superi! Ai facut si vine cu altceva, si tot asa? Esti tu prost ca nu intelegi femeile. Nu vrea sa justifice sau sa explice? Esti tu o bruta, ea e sensibila si nu poate sa se controleze. Daca ea se comporta agresiv si josnic cu tine, de fapt si-a pierdut cumpatul saraca. Si e vina ta ca si-a pierdut cumpatul, ea nu mai poate, intelegi? Daca incerci sa te explici de fapt ii scoti ochii… daca incerci sa negociezi o stresezi si ea e foarte stresata, nu intelegi? Suntem naivi crezand ca principala stereotipie este mama „muncita” – tata indolent. In patura de populatie tanara, educata, cel mai comun tipar este cel de mai sus.
Povestea cu „mamă muncită – tată indolent” e din categoria celor auzite de toată lumea într-o epocă în care nu aveam tabloide sau emisiuni lacrimogene la televizor. Genul acesta de povești sunt în general „one sided”, povestite din punctul de vedere al victimei aparente, cel al „sclavului” exploatat de un „stăpân” nemilos. Povestea ca povestea, însă realitatea este în mod cert reflectarea mediului social-cultural în care ne-am format, mediu care a setat niște roluri familiale și așteptări pentru fiecare dintre noi, fie că ne dăm seama de asta în mod conștient sau nu.
Acum câțiva ani rula în România la televizor o emisiune, „Consilier de Urgență” – un fel de reality show filmat în mediul rural sau în apartamentele comuniste din cartierele muncitorești. Episoadele erau pe același format – conflicte intense care erau „tratate” de un psiholog plătit probabil doar pentru a menține telespectatorii cu ochii lipiți de ecran. Dincolo de conflictele indviduale umflate pentru audiență, mi s-au părut extrem de bine conturate rolurile familiale și așteptările menționate de mine mai sus. Sumarizez:
* Așteptările femeilor sunt aproape numai din zona materială. Bărbații, în accepțiunea lor, sunt obligați să fie „material providers and heavy lifters”, adică să aducă bani în casă și să se ocupe de toate sarcinile grele din jurul casei, gen să repare un geam sau să sape grădina.
* Așteptările bărbaților sunt din sfera controlului – bărbatul se așteaptă să aibă un control total asupra vieții familiale. Asta înseamnă că orice gest sau decizie a vreunui alt membru al familiei (soție, copii) trebuie să treacă mai întâi pe la bărbat.
* Toți cei implicați, fără excepție, fac doar minimum necesar, de la bărbatul care leagă ceva cu sârmă până la femeia care spală doar o lingură dintr-un lighean mare de vase murdare. Dacă unul dintre ei poate să doarmă când celălalt își rupe mâinile sau spinarea cu ceva, o va face fără remușcări.
* Absolut toate conflictele pornesc de la „mismatched expectations” de tip „el nu face” (mai rar „ea nu face”). Violența este comună iar compromisul este un concept de pe altă planetă.
Sună cunoscut?
@MARIA
Depinde de parcursul vietii acelui barbat-sot. Al meu s-a schimbat mult in urma unor evenimente nefericite din viata lui. I-am fost alaturi, l-am inteles, fac eforturi sa il inteleg in continuare, dar „impreuna” nu mai exista.
Ai sintetizat perfect dinamica multor relațiile dintre bărbați și femei, în special din mediile est europene, cu o puternică preponderență în România.