Nu-mi plac generalizările, sunt nedrepte și frustrante, pentru că noi suntem și ne place să fim unici, speciali, diferiți, deosebiți. Totuși, în multe aspecte ne asemănăm unii cu alții, oamenii între ei, femeile între ele, copiii între ei. Și asta ne aduce confort, ce bine că nu sunt eu singura care face/simte/gândește asta, dacă mai e măcar unul care a făcut/simțit/gândit la fel, și el e bine, înseamnă că o să fiu bine și eu.
Am observat în timp, după 13 ani de scris pentru oameni, dar mai ales pentru femei (pentru că cine se aseamănă, în mod cert se adună în cele din urmă), după șase ani de întâlniri cu femei necunoscute la ateliere, conferințe, lansări, cine intime, grupuri de sprijin, după zeci de ani de prietenie cu prietenele mele, după și mai multe decenii petrecute cu mine, că noi, femeile, sau mă rog, majoritatea dintre noi, tindem să vrem să le rezolvăm pe toate. Pentru că știm că putem, pentru că vrem să ajutăm, pentru că vrem să aducem ușurință și fericire altora, pentru că ne e greu să spunem NU. Nu mi-e clar dacă asta e o formă de altruism sau de egoism sau poate un amestec compact din ele, ce știu sigur e că eu una mă simt bine când mi-e greu. Adică mă simțeam, că între timp am observat că mă simt și mai bine când mi-e bine. Dar multă vreme mi-a fost frică să nu le iau pe toate în cârca mea. Dacă așa n-o să mă mai iubească nimeni?
Dă-mi mie, le car eu.
Lasă că-l iau pe pe bebe, la mine se liniștește imediat.
Mă duc eu în locul tău la șef.
Sunt cam obosită, dar da, sigur, îți calc și cămășile alea.
Ia tu mașina, lasă că vin eu pe jos.
Spăl eu vasele, tu mergi și te întinde puțin.
Și uite așa te îngropi sub un morman de lucruri de făcut, de simțit și de gândit care nu sunt ale tale. Sigur, lumea de apreciază, ia uite ce femeie de ispravă, tu te apreciezi, te simți indispensabilă, valoroasă, iubită. Doar că nu o să poți respira prea multă vreme sub mormanul acesta.
Oboseala se adună. Frustrarea se adună. Umerii tăi se apleacă tot mai mult. Curând, începi să te sufoci. Te trezești țipând prin casă la cine nu merită. Te trezești trântind de pământ un scaun te care te-ai împiedicat, și nu din vina lui. Blestemi și boscorodești, dar n-ai da jos din spinare ce te apasă.
Am cărat și eu ani de zile toată grămada. Pentru că nevoia mea de iubire și de apreciere era mai mare decât cea de sprijin și odihnă. Sau cel puțin așa credeam. Și poate chiar așa a și fost, la un moment dat. Îmi aduc aminte că la grădiniță și la școală îmi dădeam toate jucăriile cadou, uneori și mâncarea, ca să mă placă lumea și să fiu înconjurată de prieteni. Un comportament pe care îl observasem la tata (și care nu mergea, dar eu asta nu știam pe atunci).
În timp, nevoia mea de odihnă, de relaxare, de sprijin, a devenit mai importantă, așa că toată cârca asta plină de lucruri pe care mi le asumam ca să fiu bună și iubită a început să mă enerveze. Mi-a luat o vreme să înțeleg de ce nu-mi mai pria nimic, de ce voiam să strig la copii și la soț (și uneori chiar strigam), de ce mi se părea că toată lumea are o viață mai bună ca a mea, de ce mă frustra bucuria altora. Mă îngropasem singură.
Acum am scos capul la lumină. Motto-ul meu e: Lasă-le, soro!
E chiuveta plină de vase, iar eu tocmai m-am întors acasă după șase ore de alergat prin oraș și patru ore cu copiii în parc. Lasă-le, soro, se ocupă soțul.
Sunt jucării pe jos, copiii s-au culcat fără să le strângă. Sunt frântă. Lasă-le, soro, că și soțul e părinte, să le strângă el. Sau copiii, de dimineață.
Niște cunoștințe mă bârfesc pe internet, cică am un amant. Lasă-le, soro, că eu știu mai bine.
Nu mi-am făcut exercițiile de pilates, sunt o leneșă. Lasă-le, soro, azi ai voie să procrastinezi, le faci mâine.
N-am apucat să coc chifle calde pentru copii. Sora mea, lasă-le așa, du-te și cumpără de la brutărie, că nu moare nimeni.
Nu m-am jucat și al optășpelea joc cu fii-miu, sunt o mamă rea. Dar mai lasă-l, soro, să se mai și plictisească, zău, nu-l traumatizează o oră de făcut nimic.
Nu am călcat prosoapele și cămășile soțului. Eu zic să le lași, serios, le calci mâine sau și le calcă singur sau le dai la firma aia care îți ia 10 lei pe o cămașă sau chemi o doamnă o dată pe săptămână să se ocupe de asta.
Dacă ai aduna la un loc toți oamenii pentru care ai făcut ceva azi, cât de aglomerat ar fi locul acela? Ești și tu printre ei?
Creierul tău, sănătatea ta psihică și fizică sunt mai importante. Nu trebuie să le faci tu pe toate. Ce trebuie să faci din când în când e să respiri, să te protejezi pe tine, să-ți pui limită, să te ierți și să le lași.
Și mai e o chestie, ceva care m-a dat pe spate când l-am auzit în terapie: Hai, mă, că nu ești chiar așa de importantă. N-o să moară nimeni dacă nu mai faci tu fix aia, o să o facă altcineva sau va rămâne nefăcută. Ia nu mai fi tu așa de arogantă să presupui că fără tine, mor oamenii de foame și rămân necălcați la dungă toată ziua. Universul merge înainte și fără să te despletești tu ca să-l aranjezi, să știi.
Așadar, surorile mele, când vă copleșește ceva, ziceți ca mine: Las-o, soro, că nu moare. Acum o să mă duc pe canapea să stau cu picioarele în sus la un serial, că merit. Îmi sun prietena. Ies la o cafea cu ea. Mă duc la un film după ce las copilul la grădiniță. Îmi cumpăr ciorapi de lână și mi-i pun după ce îmi masez picioarele cu cremă. Îmi dau mie ceva, și cer de la ceilalți să mă ajute, ca să n-o iau razna. Vor fi bucuroși să dea o mână de ajutor, așa cum m-am bucurat eu să-i ajut atâta vreme. Să se simtă și ei valorizați, de ajutor, importanți și iubiți. Pentru mine, acum e mai important să mă simt odihnită, relaxată, un pas mai departe de a o lua razna.
Asta nu înseamnă că te invit să devii un monstru egoist, fără inimă. Nu înseamnă că recomand să nu mai faci nimic pentru nimeni, că spun că cel mai e bine să nu te miști de pe canapea cu zilele, ca să fii 100% relaxată. Nici vorbă, sunt prima care promovează contribuția, implicarea. Dar cred că ele sunt eficiente când vin dintr-un spațiu asumat, clarificat, nu din dorința de a te sacrifica și de te biciui, ci din iubire față de alții, care există doar în iubirea și respectul față de tine întâi.
Dacă vreți să ascultați mesajul meu audio pentru femeile cărora le e greu și care sunt la capătul puterilor, îl găsiți aici.
Despre ce chestii am implementat acasă ca să am și eu viață, am scris aici: 14 Lucruri pe care le-am făcut ca să am timp pentru mine.
Las-o, soro, serios! Las-o, că nu moare nimeni! Dă-le drumul și ține-te și pe tine un pic!
Photo by Annie Spratt on Unsplash
Minunat articol, dar problema e ca atunci cand le lasi si chair nu are cine sa le faca? Sotul nu se atinge de o farfurie..stiu, vina mea…incerc sa o dreg cumva ,dar nu prea iese…?
Ati putea sa va cumparati o masina de spalat vase. Sigur se gasesc solutii. Chiar cred ca e foarte important sa ai grija de tine ca femeie.
Le lași în chiuvetă. O zi, două, trei, o săptămână. Nu mai ai loc să faci mâncare? Naspa, dar noroc că există cateringul. Poți să mănânci la birou și să-l lași o vreme să se descurce singur și cu făcut rost de mâncare și cu spălat după. Nu-i place? N-are decât să pună mâna să facă ceva: ori gătitul, ori spălatul vaselor. Nu există „nu are cine să le facă” într-o gospodărie cu 2 adulți amândoi întregi (2 mâini, 2 picioare).
Mașina de spălat e genială, dar tot trebuie să fie cineva care să o încarce/descarce.
Frumoasa teoria, dar practica ne omoara! Le-as lasa eu, dar nu ma lasa ele pe mine 🙂 sau ei, daca e vorba de copii, ca vor mereu sa ne jucam 🙂
Ma regasesc. Mi-am dat seama ca ma enervez pentru nimicuri, dar e greu de pus in practica teoria asta frumoasa.
Referitor la faptul ca vrem sa fim diferiti,deosebiti,speciali, am citit recent o carte interesanta, se numeste Arta subtila a nepasarii. Acolo chiar asta zice, sa nu ne ma consideram asa, pentru ca sigur, undeva in lume, mai exista persoane cu aceleasi probleme ca ale noastre, care au trecut deja prin ce trecem noi. Si ca e frustrant sa ne consideram speciali. Nu stiu sa reproduc exact pasajele, dar recomand cartea. Pe scurt, ne indruma sa ne gandim la ce sa acordam cu adevarat atentie in viata noastra.
Sunt femei care le spun soților: „Dă-mi mie, le car eu.”?!? Wow… Da’ el o fi ceva ființă delicată căreia îi cad degetele de la o sacoșă?
Sau mașina, că vin eu pe jos? Aș râde dacă n-ar fi de plâns. Mașina o ia cel care are treabă într-un loc mai greu accesibil sau mai multe cumpărături de cărat. Eu nu le car nici până în casă, îl sun să coboare dacă sunt prea grele pentru mine.
„Spăl eu vasele, tu mergi și te întinde puțin.” – da, pentru că el o fi tras în jug pe ogor, iar eu am fost la spa. Amândoi avem joburi de birou, comparabil de solicitante, amândoi avem dreptul la tot atâta odihnă, nu e vreunul mai oropsit decât altul. Plus că așa de rar are inițiativa asta încât atunci când se întâmplă, îngheț locului să nu se sperie și să renunțe :))))
O cămasă tot calc de urgență că nu le suport șifonate, dar îl rog pe el să instaleze masa de călcat.
M-aș duce în locului lui la șef dacă aș vrea să-i calc în picioare orice urmă de masculinitate și să-l fac de râs în toată firma.
Eu cred că m-am născut cu o doză de individualism (sau egoism? autoconservare?) care nu mă lasă să mă sacrific pentru unul care e fix la fel de în putere ca mine, ba chiar mai mult. Ajut cu ce pot, colaborăm, împărțim, dar când duce spre exploatare ne cam supăram. Mie nu-mi place să-mi fie greu. Mereu am ales căile ușoare.
Tu cred ca esti sora mea! Un blog n-ai? Ca-mi placi!
@ Lia, nu am blog, dar mulțumesc de apreciere.
Mai las din lucruri – am haine ce nu se calca, am masina de rufe si de vase, am lasat toate covoarele si curat usor parchet, am minim de haine si zero cosmetice, dar dupa un timp imbatranii si nu mai fac fatza la toate astea de om matur.
vreau sa fiu iar copil.
MA REGASESC MAI MULT DECAT PERFECT…SI CATA DREPTATE, DOMNULE….MERCI PENTRU ARTICOL! ZI FRUMOASA!
Eu am un motto de ceva vreme. Mi s-a parut genial cand l-am auzit, l-am preluat si mi-l repet de fiecare data cand am tendinta sa exagerez cu rezolvarea tuturor problemelor: „Dumnezeu exista, dar nu sunt eu”
minunat!
Ge-ni-al! Chapeau!
Perfect spus in articol! Ei am avut ghinion /sau nu, sa -mi cresc băiatul singura de la 6 ani ai lui! Tatăl strălucind prin absența! Povestea cu schimbarea atitudinii mele grijulie a inceput in momentul in care am reproșat fiului meu -la liceu fiind- ca nu si-a mancat sandwiciul din pachet, pentru care ma straduisem dimineața sa-l fac cu salata, felii de roșii , mușchi file,etc. mi-a spus scurt si sec -ce te’am rugat eu, tu ai vrut! Eternul masculin! Din acel moment mi am revizuit comportamentul! Si acum baiatul meu face mancare, spala vase, stie sa-si calce un tricou sau o cămasă, da cu aspiratorul ! Nu oftează, nu bombăne iar eu il laud! Deci schimbarea poate avea loc