Cum să alegi să fii victimă în singura viață pe care o ai? Conversatii cu Connie Larkin, episodul 5: Despre copii, furie, cuplu, evoluție, soluții

Azi vă invit la cel de al cincilea material din seria de articole și interviuri despre sine. De data asta am povestit cu Connie Larkin despre furie, copii, cuplu, ceilalți, evoluție și soluții reale. Connie este antrenor în educație ontologică.

Precizez din capul locului că nu am nici un fel de interes material din această serie de articole, nu mi-a cerut nimeni să scriu și nu mă plătește nimeni să o fac, dimpotrivă, și eu și Connie avem cheltuieli (inclusiv materiale, nu doar timpul și energia noastră) pe care ni le asumăm strict pentru că ne dorim ca un număr cât mai mare de oameni să aibă acces la acest tip de conversații (care pot schimba esențial viața unui om, știu sigur, pentru că mi s-a întâmplat mie acum 11 ani și tot ce am schimbat atunci este în continuare prezent și benefic pentru mine).

În primul episod am vorbit cu Connie despre relația cu părinții noștri, despre copiii noștri, despre de ce nu avem putere-n viața noastră. Aici găsiți articolul, aici este podcastul, dacă preferați să îl ascultați. Cel de al doilea episod (aici) a fost despre vină, despre frici, despre orgoliu și un pic despre toată povestea cu educația ontologică și Landmark Forum și de ce unora li se pare că sună ca o sectă care spală creiere. Eu am făcut Landmark Forum în 2008, pot să vă garantez că nu e nicio sectă, nici creiere nu se spală, deși da, poate face o diferență uriașă în felul în care trăiești.nici creiere nu se spală, deși da, poate face o diferență uriașă în felul în care trăiești. Episodul al treilea a fost despre divorț, despre relații, iubire, încredere și ce se strică în timp. Îl găsiți aici, cu tot cu video. Episodul patru a fost unul foarte puternic, despre ideea de sacrificiu pentru copii, dezvoltare personală și eșec, îl găsiți aici, video și text.

Episodul cinci este gata. Click play și ascultați în căști. Sau citiți mai jos transcrierea interviului, realizată de Ioana Grecu.

Prințesa Urbană: Cum gestionăm momentele în care simțim această furie puternică în preajma copiilor, provocată de multe lucruri: de oboseală, de lipsa de ajutor, de faptul că nu întotdeauna cooperează cu noi copiii mici, pentru că au și ei nevoile lor, pe care de multe ori nu știu să le comunice altfel decât țipând, trăgând de lucruri, plângând și atunci, ajungem în punctul acesta în care vedem roșu și suntem în pericol de a face sau de a spune lucruri pe care cu siguranță o să le regretăm și care fac rău. Cum putem gestiona momentul ăsta foarte complicat emoțional intens, al furiei, față de copil? Sau în prezența copilului? Că poate nici măcar nu e vina lui.

Connie Larkin: Am nevoie de sprijinul tău ca să spun asta. Da? OK. Tu ai fost copil. Eu am fost copil. Nu-i așa? Precis ai fost conștientă când erai copil și se întâmplau lucruri. Nu-i așa? Părinții tăi au fost vreodată înfuriați pe tine? Gândește-te la experiența pe care ai avut-o când ei au țipat la tine. Cu justificările de rigoare: lipsa de bani, lipsa de mâncare, orice. Deci au țipat la tine. Și tu ai crezut că este unfair, că nu-i corect, nu-i așa?

Prințesa Urbană: Da.

Connie Larkin: OK. Spune-mi te rog frumos cum ar fi trebuit părinții tăi să se poarte atunci, cu tine?

Prințesa Urbană: În primul rând, ce mă supără cel mai mult când îmi aduc aminte de episoadele astea – care au fost multe, eu mai țin minte puține – a fost faptul că nu eram lăsată să mă exprim, să spun și eu ceva. Deci cumva, primeam lucruri – pedepse, vorbe, lovituri – și eu nu apucam… Dacă îndrăzneam cumva să zic „Dar stai, că de fapt nu eu…” era totul mai rău: „A, mai și deschizi gura, mai ai și tupeu. Mai ești și impertinentă”.

Connie Larkin: Exact!

Prințesa Urbană: Și cumva, mi-ar fi plăcut să…

Connie Larkin: Să te asculte.

Prințesa Urbană: Cineva, oricine, ei, sau altcineva, care avea puterea să intervină, să zică „Ia stați puțin! Hai să vedem ce s-a întâmplat de fapt. Spune tu! Acum, spune tu! Acum spune tu ce nu s-a întâmplat. Tu ce așteptări ai? Hai să vedem cum să rezolvăm”.

Connie Larkin: Deci suferința pe care ai avut-o copil fiind, în momentele de furie ale părinților, a fost că nu au ascultat de niciun fel punctul tău de vedere. Nu? OK. Deci practic unul dintre lucrurile pe care un părinte trebuie să le facă atunci când vede roșu în fața ochilor este să se oprească și să suspende orice conversație și să-l întrebe pe cel mic / cea mică: „Ce s-a întâmplat? Cum ai gândit? Spune-mi, de ce ai făcut asta?”. Dacă părinții tăi ar fi făcut asta, ar fi devenit ei înșiși umani și s-ar fi separat de supărare. Pentru că e vorba de respectul pentru ființa umană care are patru-cinci-șase-șapte ani. Ființa umană care are trei-patru-cinci-șase-șapte ani este o ființă umană și are o prezență și o capacitate de învățare extraordinară. Și când tu, ca părinte, îți faci doar mendrele și țipi și urli, pentru că tu-ți scoți furia, nu faci altceva decât să creezi următoarea ființă umană care face parte din societatea asta: înfricoșată, timorată, neîncrezătoare în propriile capacități, sau, din contră: rebel; sau hoț; sau mincinos; sau unul care umblă după succes să dovedească ceva. Deci noi creăm calea pentru acești copii prin faptul că nu avem un moment de discernământ. Mă opresc un pic; stai puțin: dacă eu, copil, aș fi vrut să se întâmple așa, pot să fac asta pentru copilul meu. Toți oamenii spun că-și iubesc copiii. Dar asta trebuie să se vadă și în acțiune. Nu doar din vorbe. Și care este acțiunea? Încetează să-ți mai verși focul. Nu e nimic în neregulă. Comunică. Asta este de bază, cred.

Prințesa Urbană: Și ce faci cu toată energia asta, care te macină? Unde o duci? O lași să curgă? O spui altcuiva?

Connie Larkin: Toată încrâncenarea asta vine din lipsă de claritate mentală. Îți faci rău când ești încrâncenat. Distrugi relațiile. Îți distrugi propria ta armonie. Cine te obligă să te încrâncenezi? Doar că te simți moralmente indignat. Don Juan de Castaneda spune că ăsta e cel mai mare dușman al unei ființe umane. Sunt moralmente indignat, plătesc cu viața mea, calitatea vieții mele, relațiile mele. Ce mai strângi la piept când ești așa de înfuriat? Pe ai dreptate. Apoi ce mai este? Ești victimă.Wake up! Trezește-te odată! Ești responsabil pentru emoțiile pe care le trăiești. Nu-ți mai da atâta importanță! Ființele umane sunt mâncate doar de lipsa de claritate, de ignoranță. Toate aceste atitudini de care tu vorbești nu sunt decât o mașinărie, un mecanism. Dacă tu, într-adevăr ești așa de grozav, nu mai intra acolo. Poți repara totul, dar doar dacă te observi pe tine ca fiind singurul responsabil pentru ce nu funcționează.

Oamenii cred că punctul din care se uită ei la viață e singurul, că doar ei au dreptate. Alții nu au. Sunt victimă. Dar este o infinitate de posibilități de a fi. Ca un om la un cerc care are 360 de grade. 360 de puncte din care te poți uita la ceva din centrul cercului. Nu-i așa? Cine a spus că tu ești doar punctul ăsta din care te uiți? Doar tu ai spus asta. Și spunând asta, te-ai condamnat la a vedea viața doar în culoarea aia. Apoi vei avea rezultate și relații pe măsura acelui punct de vedere. Să spui „Așa sunt eu” este condamnare pe viață la un punct de vedere pe care ai putea să-l schimbi oricând. Ce înseamnă să te transformi, să știi că ai abilitatea să dai drumul la punctul tău de vedere așa, instant? Asta înseamnă transformare. O ființă umană are puterea să facă asta? Absolut! Asta îți dă viața pe care ți-o dorești, pentru că poți să te muți în orice punct de vedere. Poți să spui cine sunt eu? Copilul meu, sunt dragostea necondiționată. Sunt angajată să evoluez. Nu face altceva copilul ăsta decât să-mi scoată în față situații în care să evoluez eu. Poți să spui asta sau poți să spui orice.

Prințesa Urbană: Ce spune educația ontologică despre felurile în care putem să ne invităm copiii să coopereze mai mult cu noi? Se întâmplă pentru că și ei sunt ființe umane și au nevoile lor. Nevoile noastre și nevoile lor să se împiedice una pe cealaltă. Copilul are nevoie să se mai joace, eu am nevoie să ieșim pe ușă chiar acum, că avem programare la doctor sau mai știu eu ce. Și atunci începe un joc de putere și de care pe care…

Connie Larkin: Prea multă analiză, Ioana. Prea multă analiză! Eu cred că oamenii au pierdut orice ecuație pentru viața asta. Copiii sunt ființe vii, ei sunt ființe vii. Am ceva de făcut, comunic. Fac ce am de făcut. De unde știu eu ce nevoie are copilul meu? Copilul meu are nevoie de ce am și eu: atenție, dragoste, suport, comunicare. E partener cu tine. Nu este ceva inferior ție. Este partener cu tine. Indiferent că este atâta de înălțime și are patru-cinci ani. Deci fără teorie și reguli de ce trebuie făcut. Iubește-l și trăiește! Ia-l de mână și fă chestii. Și dacă trebuie să te duci la lucru cu el, du-te la lucru cu el! Și apoi, dacă vrei să te joci cu copilul tău, joacă-te cu el. Dacă nu vrei să te joci, nu te juca. Pentru că e fals și se simte. Tu suferi. El nu te are. Decât un corp, care stă lângă el. Atâta fățărnicie și atâta impunere a unui comportament pe care oamenii îl urăsc, până la urmă. Oamenii trebuie să facă ceea ce vor să facă.

Prințesa Urbană: Ce facem când partenerul de viață, în ciuda faptului că ne străduim să-i explicăm și să-i expunem partea noastră de nevoi și de dorințe, lucrurile nu se schimbă, nu primim lucruri esențiale pentru noi? Înțelegere, timp, sprijin… Sunt sigură că în multe case există această conversație, poate neavută.

Connie Larkin: E interesant că am primit un mesaj de la cineva care spune „Da, dar responsabilitatea lui unde este?”. Mi-aduc aminte prima dată când am ascultat aceste discuții despre cupluri și aveam ochii cât cepele. Liderul a spus ceva care a făcut sens pentru mine atunci într-o manieră înfricoșătoare. A spus „într-o relație, el n-are 50% responsabilitate și tu ai 50% responsabilitate. El are 100% responsabilitate și tu ai 100% responsabilitate”. În momentul în care tu ai 100% responsabilitate, cum adică nu pot să ajung la partenerul meu, să-i explic partenerului… Ce-i aia? Ai ajuns în punctul în care trebuie să ceri permisiunea să exiști? Ai început să ceri permisiunea să fii timorată sau înfricoșată pentru că ești neautentică. Aceste comportamente sunt neautentice complet. Îl fac pe cel din fața ta, bărbat sau femeie, să pară un monstru. Iar tu n-ai libertatea să fii cu el din cauza lui. Că el se supără, că el face… nu-i adevărat! Deci dai vina pe el, da? E scabros. Pentru că cu cât dai vina pe el, cu atât te simți mai lipsită de putere. Pentru că ființa ta nu suportă să nu-ți asumi responsabilitatea. Unde s-a dus dragostea, de-ai ajuns să faci aceste manipulări mentale și dat vina? Unde s-a dus? Și ce înseamnă dragoste? Dragostea este o funcție a acceptării. Când te-ai măritat cu el n-aveai nicio plângere. Își arunca lucrurile peste tot, dar n-aveai nicio plângere. Nu făcea lucrurile cum voiai tu, dar n-aveai nicio plângere. La un moment dat, au început să apară plângerile. Toate lucrurile pe care le face sunt o ofensă directă la persoana ta. De când a început chestia asta? De când ai început să pui etichete și să nu comunici curat. Și să gândești în capul tău lucruri și să nu le spui. Să nu ți le asumi.

Prințesa Urbană: Dar mai vine dragostea înapoi?

Connie Larkin: Întotdeauna este acolo! Dragostea este acolo. De ce nu se mai experimentează? De ce n-o trăiești? Pentru că ai pus maldăre de rahat peste. N-ai cum să ai dragoste când ființa ta e plină de povești în care ai dreptate. A făcut, a zis, a uitat, nu m-a susținut, nu m-a sprijinit, nu face nimic, nu vine în contribuție. Și nu numai că vrei să ai dreptate. Fii atentă ce-ți face. Îți înrolezi prietenii și familia că ai dreptate. Și apoi toți se uită „Ai dreptate!”. Îți sapi groapa singură și ăștia te ajută. Da? Pentru că a avea dreptate despre criticile pe care le ai la adresa cuiva ucide. Da? Dar și el, când te vede că te porți așa, și el își face dreptățile lui. M-a înnebunit cu atâta miorlăit. M-a înnebunit cu atâta cerut. M-a înnebunit! Și atunci, fuge. Și unde se duce? O vede pe o gagică, care nu face astea. Încă. Da? Și așa pleacă.

Prințesa Urbană: Cum gestionăm situațiile cred că destul de frecvente în care deși noi ne asumăm responsabilitatea și încercăm să păstrăm curat în jurul nostru, există întotdeauna persoane care insistă – sigur știi genul: persoane care se țin după noi și ne pândesc fiecare greșeală și ne atacă la fiecare lucru pe care-l spunem, și-n public, și-n privat și pare așa, că au o problemă cu noi și nu ne lasă deloc să ne vedem de ale noastre. Și nici măcar conversația față-n față nu funcționează, pentru că atunci când le confrunți zic „Dar nu-i nimic!”. Cumva, tot tu ești isteric, că le observi…

Connie Larkin: Știi, în viața mea am avut situații în care am avut de-a face cu astfel de oameni, care pentru mine sunt bolnavi. Adică au depășit o limită de încărcătură mentală. Nu mai fac față. Singura lor scăpare e să se poarte nebunesc. Comportamentul ăla este de hărțuire și mi se pare nebunesc. Intrată într-un astfel de joc, cu astfel de persoană, persoana nu asculta nimic din ce-i spuneam. Absolut nimic. Încercam să lămuresc, cu dovezi… N-asculta! Și mi-a picat o fisă: eu încercam să lămuresc un lucru foarte simplu unui om care nu vrea să-l afle. El e nebun, sau eu sunt? Cred că eu sunt. Pentru că eu încerc să fac un nebun sau un incapabil să înțeleagă ceva pe care nu poate să-l înțeleagă și nu vrea să-l înțeleagă. Eu sunt nebună. În ziua aia, am dat drumul, ca unui gunoi, din mâinile mele. Nu trebuie să mai lămuresc nebuni, nu trebuie să mai am conversații cu nebuni. Cuvintele lui Mark Twain sunt foarte puternice pentru mine: Dacă te joci cu un nebun, dacă te bagi cu un nebun, el te va târî la nivelul lui, în primul rând, iar apoi, te va bate cu experiența.

Sunt mulți nebuni de legat printre noi. Ce faci? Îi respecți. Da? Este câte unul,care-mi zice „Mie-mi vorbești cu dumneavoastră!” și-i zic „Absolut, dumneavoastră aveți dreptate”. Dar când ești o ființă umană, n-ai nevoie de protocoale stupide. Vorbești curat, nu vrei să faci șicane la oameni. Suntem ființe umane. Și care e interesul nostru pe pământul ăsta? Să ne facem viața amară? Nu, nu, nu! Da, înțelegi? Când dai de-a face cu unul d-ăsta, fii foarte politicoasă, cu tot respectul.

Prințesa Urbană: Ce facem cu vocea din capul nostru, care ne spune „Hai, lasă prostiile! Stai la locul tău. Dar cine te crezi?”, de fiecare dată când vrem să îndrăznim ceva, să facem ceva, să decidem noi, vocea care zice „Hai, frate, mă lași? Dar cine te crezi?”.

Connie Larkin: Vezi tu, viața pentru mine, este curaj. Și eu știu, ca și tine, și cred că nu este ființă umană care să nu știe. Intuitiv, știe că nu este cineva care nu contează, că nu este cineva mic. În concluzie, ca să-ți dai sprijin, cine ești tu cu adevărat, cere să ai curaj cu vocea din capul tău. Să ieși afară din regulile ei. Și cum ieși afară din regulile ei? Devii aliată cu cine ești cu adevărat. Cine ești tu, cu adevărat? Cine ești tu cu adevărat? Cu adevărat! Spune bine. Cine ești tu cu adevărat?

Prințesa Urbană: Eu sunt… orice vreau eu să fiu.

Connie Larkin: Poți să fii absolut oricine vrei să fii. Ce alegi să fii? Aleg să fiu extraordinară! Da? Dar vezi tu, oamenilor le e frică să spună că aleg să fie extraordinari. Pentru că vine la pachet cu responsabilitatea. Ei nu știu că responsabilitatea este un dar pe care ți-l faci. Oamenii se feresc de responsabilitate deoarece cred că este o povară. Responsabilitatea este să fii cauza în ceea ce privește viața ta. Ai un cuvânt de spus în viața ta. Este spectaculos, e un dar divin. Acolo este acea gândire greșită despre care vorbea Dayananda Saraswati. A spus că tot răul vine din minte, dar mintea nu este rea. Tot ce este, gândire greșită, care are nevoie de corecție. Trebuie să descoperi acea gândire, pe care tu o ai, care te aliniază cu cine ești și onorează cine ești.

Prințesa Urbană: Sunt multe persoane care merg la tot felul de cursuri. Își cumpără tot. Citesc. Se duc la conferințe. Fac coaching. Și cu toate astea, schimbarea, în viața lor, nu se întâmplă. Și-mi imaginez că e foarte frustrant să investești atât de mult timp și speranță și bani, până la urmă…

Connie Larkin: E înfricoșător. Nu vreau să mă gândesc. Efectiv, este groaznic să mă gândesc că trăiesc pe pământul ăsta cu capul doldora de găselnițele altora, după regulile altora. Și să nu-mi urmez eu spiritul meu. Nu contează că ești cel mai mare bogătan de pe pământul ăsta. Pentru a trăi, n-ai nevoie de nimic și de nimeni. Ai nevoie doar de discernământ și să-ți onorezi ființa din tine. Și atunci, bogății inimaginabile apar. Nu neapărat în valori și-n maldăre de aur. Ci bogățiile în ființă. Poți să zbori.

Prințesa Urbană: Dacă tot am ajuns în punctul ăsta al conversației noastre, aș vrea să te întreb care a fost, care este cea mai puternică distincție pe care ai primit-o din educația ontologică, de-a lungul timpului. Cea mai puternică pentru tine, dintre toate.

Connie Larkin: Cea mai puternică a fost posibilitatea pe care am creat-o în 1983, care a venit într-un context de absolută curățenie. Cea mai puternică distincție a fost asumarea a cine sunt, ca posibilitate. Și cine sunt eu? Sunt posibilitatea ca această educație să fie făcută disponibilă întregii umanități. Este ADN-ul meu. Posibilitatea creată în 1983 este cine sunt eu. Ca să trăiesc o viață din această posibilitate, ea aduce în viața mea toate valorile ființei, scoate la iveală ființa neîngrădită. A trăi din posibilități și din asumarea a cine ești este cea mai puternică distincție. Pentru mine.

Prințesa Urbană: Mulțumesc.

Connie Larkin: Pentru tine, care este?

Prințesa Urbană: M-a ajutat foarte mult să încetez să-mi mai dau importanță. Mai ales în lupta cu fricile mele. M-a ajutat foarte mult ceva ce mi-ai spus data trecută. Apropo de faptul că păsările și nu-și mai fac atâtea griji despre ce o să se întâmple mâine. Doar trăiesc. Și chiar am trecut prin câteva situații în care înainte m-aș fi agățat de angoase și le-am dat drumul, așa cum mi-ai spus. Am zis „Ia să-ncerc eu ce-a zis Connie, ia să dau eu drumul la aceste gânduri nasoale”. Și într-adevăr, pur și simplu, m-am mutat cu gândul în altă parte și a funcționat și a fost pentru mine un beneficiu uriaș.

Iar conversațiile cu vocea mea, cu asta care mă săpă dintotdeauna și cu care am crescut, mereu îmi spune „ești o proastă, normal că ai greșit, normal că te-ai încurcat, normal că ai lovit mașina, ești vai de capul tău, n-ar trebui să conduci, n-ar trebui să faci, nu te descurci, ești o mamă rea, ești o nevastă rea…”. Conversațiile sunt de-a dreptul amuzante. Că sunt eu și cu vocea asta și îi spun „Drăguță, te aud, dar fuck off!”.

Connie Larkin: Când tu nu mai pui botul la vocea din capul tău care spune „Ești proastă”, pe care o avem toți, ea se aude din ce în ce mai rar. Și câteodată, știi, dacă mă antrenez în conversațiile alea, ce mă salvează pe mine cel mai tare și ce-mi place la nebunie este să spun „I’m an asshole. What can I do? I love myself”.

Prințesa Urbană: Exact! Și m-a mai ajutat foarte mult să încetez a-i judeca pe alții. Adică în momentul în care am intrat într-o cameră și tot ce am simțit și am gândit despre ceilalți au fost doar lucruri bune, pentru mine a fost așa o ușurare și am simțit așa o dragoste pentru absolut toate ființele din lume. Deci nu mai simțeam nevoia să zic „Ia uite și la ăsta, cum s-a îmbrăcat? Ce caută asta aici, că nu-i pentru ea? Ăla arată ca un prost.”. Nu mai am această nevoie. Nu mai vreau să mai demonstrez nimic nimănui.

Connie, să zicem că eu mă bucur de educația ontologică și particip la tot ce pot în legătură cu asta și vreau să-l aduc și pe soțul sau pe prietena mea cu mine,funcționează, nu funcționează, ar trebui să încetez? Poți să convingi un om să-și deschidă mintea și să primească?

Connie Larkin: Din experiența mea de mulți ani, făcând acest lucru, am realizat că orice persoană aduce altă persoană acolo, la modul la care tu ai spus mai devreme, nu aduce pentru persoană, ci mai degrabă ca să repare persoana, ca să le fie lor bine. Orice altă ființă umană astfel manipulată ar avea o rezistență. În concluzie, nu funcționează niciodată să faci asta. Ființele umane au liber arbitru și trebuie respectat. Tu trebuie să dezvolți un mod de a comunica cu acel om ca el să înțeleagă că tot ce spui este adevărat pentru tine. Un anumit mod curat de a comunica cu oamenii îi face pe oameni să se uite curat. Dar dacă tu ai capul plin, îl aduci pe el să și-l golească ca să te ajute pe tine să ți-l golești pe al tău. Nu funcționează. Dar nu există regula. Un tip din educația asta ontologică, care acum e un mare lider, zice că prietena lui s-a dus acasă după ce a făcut EST Training, s-a dus și i-a spus „Ascultă, tu trebuie să faci cursul ăsta” și el „A, a, a…”. Că era mare deștept, că făcuse toate filosofiile și ea „Trebuie să faci cursul ăsta. Nu faci cursul ăsta, mâine ne-am despărțit”. A participat în curs și după aceea, ce s-a întâmplat? A devenit unul dintre cei mai mari lideri de educație. Dar nu există regulă. Ce prefer eu să fac – fiecare om are atitudinea lui – ce prefer eu să fac este să las responsabilitatea oamenilor să facă. Nu plătesc pentru ei, nu le fac discount-uri. Vrei să fii responsabil, e viața ta, fă efortul ăsta. Nu mă mai implic altfel.

Prințesa Urbană: Îmi povestești ceva despre cursul de PhotoReading? Sunt foarte curioasă ce se întâmplă acolo, de fapt.

Connie Larkin: Am primit un mesaj de la o doamnă care a participat în curs în august. Zice că de când a plecat de la curs, din august, fotocitește în fiecare zi patru sau cinci cărți, inclusiv un dicționar de limbă străin, zice că este fenomenal ce deschidere are, cum învață cu ușurință, ce stare de bine are. A început să înțeleagă, să vorbească limba cu ușurință. După trei luni de zile. Și ce-a făcut? E pe cărarea asta de ontologie, s-a înscris să facă Landmark Forum în Olanda, are altă viață. Nu poate să-și imagineze cum e posibil.

Prințesa Urbană: Și a început cu PhotoReading?

Connie Larkin: Da. Ideea este că noi putem fotografia cu ochii noștri o carte în două-trei minute, toată cartea. Și când o fotografiezi la modul ăsta ai toată informația din carte. Apoi îți mai ia vreo douăzeci de minute ca să devii conștient de informația pe care tu o vrei să o ai din această carte. Și practic, ce se întâmplă este că într-o singură oră obții mai multă informație dintr-o carte decât dacă ai citi-o cap-coadă în zece ore. E prea mult de vorbit ca să-ți spun cum funcționează, dar  cartea se fotografiază mental în partea non-conștientă a minții noastre. Osho spune că noi avem o singură minte. De 5% suntem conștienți, de 95% nu suntem conștienți. Când noi citim cu ochii, citim cu cei 5%. Informația o citim cu mintea conștientă. Când tu fotocitești, informația toată se duce în mintea non-conștientă. În mintea non-conștientă ai acces la absolut toată cunoașterea. Învățând să scoți informația din mintea non-conștientă, să devii conștientă de ea, este dincolo de spectaculos.

Prințesa Urbană: Spune-mi puțin despre cartea ta, „You, asshole, you caused it”? Ce feedback primești despre ea? Ce spun oamenii?

Connie Larkin: Nu ai idee. E transformațională. Oamenii își iau viața înapoi. E un punct de cotitură pentru ei. Toate lucrurile se mișcă. Sunt uimită de faptul că conversația ontologică, cum e scrisă în carte, face o diferență atât de mare pentru viața oamenilor. Este spectaculos. Cartea este despre momentele de victorie asupra limitărilor mele. Și cum am început să le disting, acele limitări și cum le-am transcens, prin momente de pură iluminare, care vin în momentul în care devii conștient. EST Training pentru mine, educația ontologică pură, mi-a dat acces la propriul creier. Viața mea este trăită doar din momentele de transcendere, sau de trecut dincolo de momentele de limitare. Deci evident că e îmbrăcată în carnea poveștii, dar punctul care face o diferență pentru alte ființe umane sunt aceste momente de trecere dincolo, pe care ei le pot face, pentru că le intuiesc.

Găsiți cartea pe connielarkin.com. Tot acolo, Connie anunță și evenimentele pe care le are – cele de relații în țară, dar și PhotoReading și Time Master, sper că-l mai faci și pe acesta… Pe 23 noiembrie la Brașov, pe 30 la Cluj-Napoca. Apoi, în 2020, Sibiu, București, Craiova. Aici aveți detaliile.

Dacă aveți idei de teme pentru conversațiile noastre, sau aveți întrebări pentru Connie, să le puneți în comentarii la acest video, dar și orice fel de feedback despre ce povestim noi aici ne ajută. Connie, mulțumesc…

Connie Larkin: Și trebuie să știi un lucru, Ioana. Am primit mesaje de la oameni care au participat în Landmark în septembrie. Niște mesaje împlinitoare, extraordinare. Vin și fac cursurile, bineînțeles, Time Master și PhotoReading, dar în același timp mi-au spus că au realizat că de acum începe munca, cu adevărat. Și că au o valoare inestimabilă. Au fost perechi care s-au dus acolo în urma conversațiilor tale cu mine.

Landmark are loc în România din nou în ianuarie, detalii aveți aici.

Photo by Kristopher Roller on Unsplash