M-am gândit că ne va face bine un exercițiu de memorie. Nu va fi unul plăcut, sau poate va fi, căci ne vom da seama cât de bine ne e acum prin comparație, cât de frumos ne cresc copiii, cât de privilegiați suntem că ne-am născut atunci și nu cu 30 de ani mai devreme.
Vă invit să povestim despre cum ne-am trăit noi copilăriile în comunism, pentru că sunt mulți care nu știu cum era pe atunci, pentru că ce se petrecea atunci în casele noastre, pe stradă, în magazine, sunt lucruri greu de crezut, pentru că nu avem voie să uităm de ce am scăpat, ca să nu cumva să ni se mai întâmple vreodată.
Dacă nu vă regăsiți în aceste povești, vă invit să fiți recunoscători și să nu contestați experiențele altora. Nu a fost pentru toți la fel. Aveți, vă rog, respect, pentru suferința altora, chiar dacă vă este străină. Mulțumesc.
Episodul 3, autoare anonimă
Aveam 6 ani la Revoluție.
Îmi amintesc exact acel Decembrie, aparatul de radio mic, negru şi vechi din bucătăria friguroasă, pe dragul de tata (Dumnezeu să-l ierte) care îmi prăjise un ou ochi pentru prânz, cum a devenit dintr-o dată foarte serios şi îngrijorat, ascultând veştile la micul aparat ce pârâia îngrozitor. Şi cum mi-a spus şoptit „Cade Ceauşescu”…
Locuiam la bloc, într-un orăşel de provincie din sudul țării. Îmi amintesc că iernile erau geroase tare, cum stăteam în casa cu mai multe straturi de haine pe noi, de ciorapii şi pantalonii de lână înțepăcioasă tricotați de mâinile aspre ale bunicii, de plapuma grea, de întuneric şi de lampa cu gaz.
Îmi amintesc şi eu cozile la orice, pâinea pe cartelă. Aveam, toată familia, dreptul la un sfert de pâine pe zi. Ştiu cum aşteptam ore în şir la coadă şi, când ajungeam în fața la tejghea, mă rugam fierbinte în gând să nimeresc eu sfertul mai mare. Pentru că da, nu erau egale, erau mai mici sau mai mari în funcție de cum îi scapa vânzatoarei cuțitul mare cu mâner de lemn maro cu care tăia pâinea. Şi cum urcam cu sfertul ăla de pâine în brațe până la etajul 3 de parcă era cel mai prețios lucru. Şi cum priveam de la balcon cărucioarele de metal pline cu pâini rumene descărcate din camion la magazinul verde de pâine. Şi cum visam să pot cumpăra vreodată multă pâine caldă si bună.
Și de alte cozi îmi amintesc: la schimbarea buteliilor de gaz, la ulei şi zahăr vrac, la oja de unghii (verde neon şi orange turbat) şi deodorant Farmec cu miros de mere verzi, la lapte/iaurt/smântână, la … practic orice.
Îmi mai amintesc cum stăteam singură în casă plângând şi aşteptându-l pe tata să vină de la schimbul 3, mama fiind plecată de mult la schimbul 1. Și cum îi auzeam povestind câte artificii făcusera să poată lucra aşa. Și câte obligații față de alții își creaseră. Ai mei lucrau amandoi într-o fabrică de rulmenți, iar rulmenții nu țin de foame. Alți părinți care lucrau la fabrica de pâine sau de biscuiți sau la abator erau mai descurcăreți şi ieşeau din tură cu un „surplus corporal” pe care-l ofereau la schimb altora pentru diverse alte produse sau favoruri. În toată copilăria mea n-am mâncat vreodată eugeniile în formatul lor normal, adică cei doi biscuiți lipiți cu cremă, ci doar separat, ori biscuiții goi, ori crema goală presată în nişte pungi, în funcție de cum reuşeau ai mei să facă rost.
Şi-mi mai amintesc cum doar doi vecini din tot blocul aveau telefon şi cum se suna cu comandă prin centrală şi cum se ruga mama de vecina să o lase să-si sune mama la țara, într-un sat uitat de lume din Oltenia. Şi câți oameni se mobilizau ca să poatăvorbi 2-3 minute cu bunica (lanțul era aşa: vecina – centralista din Alexandria – centralista din Dragăşani – poştărița din sat). Si cât de stresați erau mereu, şi cum îi scoteau la defilări obligatorii şi multe multe altele. Şi cum toate astea le-au distrus viața, maică-mea murind de cancer la doar 45 de ani, iar tata la cațiva ani mai târziu. Oameni tineri care au muncit pe brânci in uzinele patriei, care n-au mers în concedii şi nu s-au bucurat de viață.
Şi-mi mai amintesc că eram mulți copii la bloc, şi că alții o duceau mult mai rău decât noi. Dar noi, copii fiind, ne luam cu joaca şi uitam că ne e foame. Şi creierul meu adult preferă să-şi amintească mai degrabă că era bine si frumos când eram copil, cu părinții alături, cu bunicii la țară, cu gaşca de copii de la bloc şi să uite tot gri-ul şi relele de atunci.
Demersul meu #Copilarieincomunism este inspirat din inițiativa Nu trage perdeaua, scurt metraj independent regizat de Andrei Florescu despre un puști care e martor al Revoluției din 1989. Vă recomand să urmăriți pagina, pentru a afla când și unde îl puteți vedea.
Photo by Denny Müller on Unsplash
Felicitări pentru idea asta de aducere aminte a vremurilor trecute. Ma bucur de povestea împărtășită, și eu aveam tot 6 ani la revoluție. Amintirile mele sunt mai frumoase, deoarece am locuit la tara, în județul Satu Mare și cred ca era o viata mai ușoară, nu am răbdat de foame și frig și nu am mâncat niciodată în copilărie „pâine de magazin” ci doar pâine făcută de bunica, însă vedeam cozile imense pentru rație, tanjind oarecum după acea pâine cumparata și regretam ca eu nu am. În perioada revoluției, țin minte ca intrase un șoarece în casa și ai mei se chinuiau sa îl prindă. Când a fost prins Ceaușescu, țin minte ca ma jucam în curte la nisip și tata a ieșit afara și a strigat tare ca „l-am prins”. Eu eram sigura ca se refera la șoarece.
*ideea
ooo, de frica am uitat. Intr-o zi o sa imi iau timp sa scriu fix despre emotiile astea traite atunci: frig, frica, nicio speranta de mai bine pt ca nu stiam ca e mai bine.
Si eu aveam tot 6 ani la Revolutie, dar tin minte cozile, frigul si intunericul. Frigul cred ca m-a marcat cel mai tare si cred ca nu doar pe mine, am sesizat ca majoritatea celor care am crescut in comunism am ramas sensibili la frig.
Strainii se mira mereu ce caldura sufocanta au romanii in case…Eu nu locuiesc in tara acum si mereu am cautat locuinte bine incalzite, in care sa pot controla temperatura cum vreau eu. Pentru cei care nu stiu, in multe tari din vest se practica incalzirea ecologica, in care caldura este fie diminuata, fie oprita pe parcursul noptii in blocurile cu centrala comuna. Se spune ca e si mai sanatos sa dormi la temperatura mai scazuta, 15-21 de grade sunt recomandarile. Eu insa nu pot suporta asta, nu dupa anii in care dormeam cu haine groase si plapumile alea grele, sub care mama baga sticle umplute cu apa fiarta invelite in prosoape ca sa ne incalzim si in care mi-era sila sa merg in baia rece si sa ma spal tot cu apa fiarta pe aragaz.
Cand mergeam la tara era mult mai bine ca la bloc si pentru asta o sa le fiu mereu recunoscatoare bunicilor. De bine, de rau, exista mereu foc in soba, paine facuta in casa, conserve facute de bunica din legumele cultivate in curte in timpul verii, cate un pui taiat o data pe saptamana din care intindea pentru mai multe feluri de mancare pentru 10 persoane (bunicii, familia noastra si a unchiului), apa fiarta la cazanul din curte si turnata intr-o copaie mare in care faceam baie toti copiii.
Tin minte o data ca tata a fost la un curs de specializare undeva in nord-vestul tarii (Timisoara poate?) si acolo a reusit sa gasesca banane, fiind mai aproape de granita, patrundeau mai multe alimente de la vecini. Erau verzi si prapadite si tin minte ca el si unchiul au zis ca nu le plac bananele, ca au gust de sapun, ca sa le putem manca noi, copiii, pe toate. Tot ce se gasea rar mama ne oferea cu portia: banana se taia in feliute, portocala la fel, primeam doar un sfert o data, ciocolata cate o patratica. Ea a pastrat obiceiul asta si dupa Revolutie si eu eram foarte frustrata ca nu pot manca si eu o banana intreaga singura o data. Pana am mancat atatea banane, incat o perioada mare dupa nu le-am mai putut suporta.
Mama mi-a povestit ca la o defilare de 23 august i s-a facut foarte cald, incat si-a scos dresurile si a rugat-o pe o tanti iesita la poarta casei ei sa urmareasca defilarea sa ii pastreze dresurile pana termina ea (aveau ceva pancarde pe care le tineau in maini). Ei, cand s-a terminat defilarea, tanti asta n-a mai recunoscut ca mama ii lasase ciorapii astia. Cat de flamand si dezumanizat sa fii incat sa ajungi sa minti si sa te prefaci ca sa pastrezi o pereche de ciorapi de nailon folositi?
Nu trebuie sa uitam, chiar daca am reusit sa supravietuim, nu era un mod de viata uman. Eu am mai citit carti scrise de persoane care au scapat din Coreea de Nord, pentru cine se gandeste ca era bine in comunism, sa citeasca ce sa intampla acolo ca sa isi aminteasca.
Si amintirile mele din comunism sunt legate de cozi la care ne cara mama ca sa poata lua mai multe produse. Imi amintesc si de faptul ca se oprea lumina foarte des si bunicul improvizase cumva cu un bec de frigider conectat la o baterie auto. Imi amintesc si zilele revolutiei , cum am intrat toti in casa si stateam cu lumina stinsa sau cu paturi in geam si de teama sa nu atraga atentia am bagat si cainele in casa pentru ca latra foarte tare la forfota de pe strada. Locuiam in CT in apropierea unei insitutii publice de pe acoperisul careia se trageau focuri de arma. Zilele urmatoarea pe strazi am gasit cartuse goale… si acum vederea unor imagini cu Ceausescu imi dau o stare de frica, panica… desi aveam doar 8 ani cred ca am simtiti toate sentimentele parintilor mei in zilele acelea.Comunismul pentru mine mai inseamna uniforme albastre de plastic, miros de petrosin in scoli, bomboane de ”ciocolata’ in staniol, banane coapte in ziare, paine cu zahar, alergat pe maidan….
Si amintirile mele sunt foarte similare…
Eu am implinit 6 ani in martie 1990 imi amintesc si eu toate cozile, frigul, cand „se lua curentul”, programul la TV de 2 ore sambata, desenele cu Mihaela si Oblio, spectacolele de varietati… 🙂
Eu am crescut in Cluj si imi amintesc cum mergeam cu mama prin centru si am vazut o coada mare de tot, ca toata lumea, mami a intrebat „la ce se sta” si oamenii au zis ca la drajeuri cu arahide, asa fericite ne-am pus la rand si am stat vreo 2 ore, la final am plecat cu DOUA! pungi de drajeuri cu arahide, a fost o fericire de nedescris… Sau cozile cand „se bagau” portocale si cum batranii din spatele blocului, mai luau cate un copil pe langa ei la coada, da’ de primesc mai multe portocale si toata lumea striga disperati ca se termina portocalele si nu le ajung si lor: „nu le dati, ca nu sunt copii lor”
Din fericire si noi aveam bunici la tara deci nu am suferit asa mult ca altii, ne tineau porc si tot timpul mama facea in asa fel incat aveam de mancat tot felul de bunatati (habar n-am din ce facea mancarea 🙂 dar avea un gust minunat)
Si ai mei lucrau pe ture inverse ca sa nu ne lase singuri acasa si chiar si asa tot erau 2 – 3 ore in care trebuia a stam singuri, cat de dor ne era de ei si cum stateam cu bluza mamei in brate, pentru ca mirosul ei sa-mi aline dorul…
Imi mai amintesc si ziua cand „a picat” Ceausescu, cum rupeam toate protretele cu „liderul iubit”, „tatal tuturor” din carti, le aruncam in WC si trageam apa, imi amintesc ca ieri euforia aia din decembrie 1989, nu-i mai vazusem niciodata asa fericiti pe adultii din jurul meu…
Imi amintesc la fel de viu si seara dinainte cand se auzeau gloantele din centru si tata era la munca si trebuia sa treaca fix prin centru ca sa ajunga acasa, ingrijorarea de pe fata mamei si cum nu intelegeam noi mare lucru din ce se intampla…
Nicicand n-as vrea sa ma mai intorc la vremurile alea cu atat mai mult cu cat aud povestile parintilor mei si cat au avut de siferit pe vremurile alea si cat de muuuult mai grea era toata treaba cu parinteala…
Trist, și eu am fost cam în aceeași situație, dar bine că a venit Revoluția. După 89 copilăria chiar a fost una deosibită și foarte frumoasă.
Eram militar în termen la revoluție. Din septembrie până în decembrie am tras cu arma de 3 ori, 10 cartușe. În rest, la plantat puieți, la cules de struguri, vinete, la munca la fabrica de mobilă, la porci, la sortat cartofi. Ei, și după câteva zile de alarmă, ne-au pus puștile în mâini și ne-au scos la „luptă”. La „apărat” revoluția. Scuzați, „revoluția”. Și Iliescu e bine mersi…
Wow…nu-mi trecea prin cap ca ai locuit in Alexandria sau pe aproape ! Am dedus de când ai spus “fabrica de rulmenți” și mai apoi chestia cu centralista ! Și tatăl meu a lucrat la “Rulmentu”! Îți Multumesc pt articolele de pe blog..m au ajutat cu privire la fetița mea cu reflux ( a fost groaznic ) și in final s a dovedit a fi din cauza alergiei la proteina din laptele de vaca.! Dacă știam atunci, te invitam la țara,lângă Alexandria, sa stam de vorba :))) pupici !
Am stat si eu la coada pentru lapte si iaurt. Se vindeau in sticle de sticla, acoperite cu capace din staniol. Impreuna cu prietenele mele pastram acele capace, le netezeam bine, bine, le pliam si, cu o forfecuta, crestam in ele diferite forme, cu o gaurica in varf, le transformam astfel in ornamente pentru Craciun.
Ca multi alti parinti, si ai mei au facut din rahat bici ca sa nu simt greul. L-am simtit mai tarziu, la putin dupa dupa disparitia lui Ceausescu.
10 ani la Revolutie eu, frigul si intunericul, amintiri de neuitat, tin minte ca am fost o data plecati de acasa mai multe zile, nu aveam caldura, aveam soba cu lemne, dar cine sa faca focul in lipsa noastra, am intrat in casa si erau 6 grade… Am stat teapana de frig mai multe ore, si acum patesc asta, chiar daca merge centrala… Cand mergeam iarna la scoala, soba era din metal, anemica, langa ea te coceai, la 2 pasi distanta, inghetai de frig, scriam cu manusi in maini… Si mergeam si sambata la scoala… 🙂 Mama incalzea apa in cada sau in masina de spalat cu termoplonjonul… Dura ore… Aveam casa de nasteri in localitate, femeile nasteau in frig si intuneric, daca era electricitate, erau arse becurile… Vaccinarile in masa, cu aceeasi seringa, una mare, cu ac lung si gros, cu corp din sticla, dureau ca naiba vaccinurile alea, si le mai si repetai daca nu ti se inrosea antebratul suficient… Al doilea vaccin se facea in zona umarului, era ceva normal ca locul sa devina rosu, umflat, sa coaca… ba chiar era de dorit. La dentist daca ajungeai, lucra „pe viu”, anestezic doar pentru extractie…
Mi s-a povestit ca daca venea asistenta in vizita la o lauza si gasea radiator pornit, il inchidea, nu aveai voie cu peste 18 grade in casa…
De toate câte povestiți pe aici îmi amintesc bine, aveam 10 ani la revoluție, pe asta cu vaccinul cu siringa de sticla și același ac pentru toți o uitasem… Ce loterie mai făceau cu noi toți! Și câtă ignoranță, și câte lipsuri, și cat egoism, și câtă frică am îndurat cu toții! E un exercițiu sper util, sper că încet încet vor fi tot mai puțini „nostalgici”…
Aveam 9 ani la Revolutie. Am crescut in sud-estul tarii. Imi amintesc ca o colega cu parinti in Partid, sus pusi, avea mereu senvisuri cu unt si Salam de Sibiu la scoala. Mi se parea…extraordinar. Imi amintesc frecventa ‘pana de curent’, cum ne adunam mai multi copiii sa urcam speriati pe intuneric scarile blocului cand veneam singuri de la scoala. Unii vecini ne auzeau si ne mai aprindeau cate o lanterna. Blocul avea lift. Daca se stingea lumina cand urcai cu liftul era nasol. Stateau cu orele in lift in intuneric. Desigur ca in casa era frig. Mama incalzea apa cu termoplonjonul in cada. Coada la orice, da. Ciocolata cu patratica, da. Noroc ca existau bunicii.
Eu aveam 23 de ani la Revoluție,nu pot uita nicibnici acum acum viață din „Epoca de aur”.Spre deosebire de cei care aveau 6-8 ani atunci,eu am „prins din plin lipsurile și rexrestricțiile.Locuiam la bloc,(locuiesc și acum la bloc) intr-un oras de frontieră din nordul țării.Imi amintesc si azi ziua cancerului de după terminarea liceului,ieșisem de la coafor,era ora14,și în drum spre casă am dat peste o măcelărie unde tocmai se descarcă marfa.Inca nu era lume,era „intre schimburi”,cei din tura de zi inca nu ieșiseră, cei din tura de după-amiază se grăbea spre servici.Lume putina,4-5 oameni nimeriți și ei pe acolo,am reusit performanta de a cumpara de 3 ori,cate 2 kg de carne și cate e kg slănină pt topit.Nu stiam cu sa trec printre blocuri neobservată cu atâta carne.Uneori parcurgem și cate 15 km cu bicicleta sa cumparam la negru de la tara.Totusi comparativ cu alte zone ale țării noi am avut piata agroalimentare,unde veneau țăranii duminică cu de toate.Imi amintesc de temele facute la lampa sau la lumânare,drumul de la servici spre casă,iarna, pe întuneric,iernii lungi su grele care țineau din octombrie până în aprilie,apă caldă 2 ore ,odată pe saptamana,cozi interminabile la zero,sapun,hartie igienică,bătăliile legate cu lanturi in cozi kilometrice,unde stăteam de pază cu rândul zi/noapte, improvizatiile care provocau explozii.Poate că nu e bine nici acum,nu e cum ne-am așteptat, nu e viață pt care s-a luptat la Revolutie,dar măcar nu ne mai batem pt un sfert de pâine și 10 ouă,sau înrolat de hartie.