Pentru mine, a avea stimă de sine înseamnă a fi conștient de valoarea ta ca ființă umană, a ști că ai un rol important pe lume, despre a avea un sentiment de cald și de bine când te gândești la tine însuți, în ciuda defectelor tale. Înseamnă să știi că meriți să fii iubit și respectat doar pentru că exiști.
Sunt om, fac și greșeli, că sunt om, dar asta nu înseamnă că nu merit să fiu iubită așa cum sunt.
Încrederea în sine mi se pare un concept diferit, este o evaluare a aptitudinilor și punctelor tale forte, care vine după ce înveți că ești bun la ceva. Sunt bună la scris, am scris multe texte care au făcut bine altora. Sunt bună la organizat evenimente, am organizat multe și au ieșit toate foarte bine.
Încrederea în sine e mereu în mișcare, se construiește și se surpă în funcție de victorii și eșecuri.
Stima de sine este însă ca o a doua piele, una care stă aproape de inimă și de minte. Și ea se construiește în primii ani de viață, în relația copilului cu părinții săi (sau cu cei care-l cresc, în lipsa acestora). Dacă nu punem stima de sine la locul ei cât sunt copiii mici, tare mi-e că niciodată, nimeni, n-o mai poate face. Eu nu am stimă de sine, zero. Și deși fac lucruri bune pentru mulți oameni, oricâtă recunoștință și apreciere pune lumea acolo, sunt o găleată fără fund. E suficient ca cineva să-mi spună că sunt o proastă, că imediat tot ce am construit se năruiește. Lipsește fundul găleții.
Dacă ar fi să poarte un motto, stima de sine ar suna cam așa:
Ești valoros și te iubesc orice-ai face. Ești o ființă frumoasă și completă.
Toți oamenii sunt.
Stima de sine ajută atunci când încrederea în tine scade. Ai eșuat în ceva, dar asta nu te face nedemn de iubire. Nu ești doar ceea ce faci, ești ceea ce simți, ce speri, ce vindeci, ce creezi, ce iubești și ce te iubește.
Stima de sine te ajută să construiești relații pline de sens, să recunoști și să nu acepți abuz, de la nimeni. O ființă perfectă nu are de ce să fie lovită sau jignită.
Stima de sine îți oferă confort. Poți sta singur fără să te temi. Poți face haz de necaz. E ca o armură din flori. Lasă să treacă ce e bun, ține departe ce e rău.
E, cred, cel mai important dar pe care-l putem oferi copiilor noștri.
Cum le construim stima de sine?
Vă spun ce am făcut eu până acum. Sofi, care are 7 ani și jumătate, e atât de sigură pe ea încât foarte greu o scoți din confortul ei emoțional. Dacă cineva îi spune că e proastă, îi răspunde că spune asta pentru că încă nu o cunoaște prea bine. Dacă îi spune că e urâtă, nici nu întoarce capul. Știe că astea sunt doar răutăți. Dacă cineva spune altei colege că e proastă sau urâtă, ea îi spune fetei cu pricina: Să nu-l crezi, vrea doar să te supere. Ești foarte drăguță.
Și ea, și Ivan, știu că sunt iubiți orice ar face, că nimeni nu îi poate lovi sau umili.
Pe de altă parte, amândoi înțeleg importanța regulilor și mai știu și că ceilalți oameni, mici sau mari, sunt egali cu ei, adică nici ei nu pot lovi sau umili pe nimeni, niciodată.
Nu i-am rușinat niciodată pentru ceea ce simt.
Deși m-am supărat când nu au respectat vreo regulă de-a noastră, nu le-am luat niciodată iubirea mea. Nu i-am trimis în camera lor, nu le-am spus că nu-i mai iubesc, că nu mai sunt copiii mei.
Le spun mereu că sunt compleți și importanți, că au încă multe de învățat, dar că și până le învață, tot sunt importanți și valoroși.
Le spun și le arăt că noi, eu și tatăl lor, suntem acolo pentru ei orice ar fi, că se pot baza pe noi și că nu e nevoie să depună eforturi pentru a ne câștiga iubirea. Astfel, ei se pot concentra pe a descoperi lumea.
Le oferim autonomie. Nu facem în locul lor lucruri pe care le pot face singuri. Nu îi ferim de probleme pe care ei le pot rezolva. Îi capacităm să învețe să de descurce, în perimetrul sigur al familiei noastre.
Încerc să le dau un exemplu bun, atât cât pot, câtă vreme eu n-am primit ce încerc să le ofer lor. Nu mă las jignită, nu las pe nimeni să țipe la mine, nici măcar pe ei. Când câte unul ridică vocea la mine, spun:
– Nu vreau să fiu ținta furiei tale, nu e corect. Putem vorbi când te calmezi, până atunci eu mă duc mai încolo. Te iubesc, dar nu te pot lăsa să țipi la mine. Nu mă simt bine când țipi, nu merit asta, nimeni nu merită să țipe altcineva la el. Dacă ești supărat, îmi poți spune ce te supără după ce trec nervii.
Și mă depărtez câțiva pași.
Le vorbesc despre eșecurile mele și cum mă ajută ele, dacă le folosesc ca să învăț din ele. Le vorbesc despre talentele mele, cum le-am descoperit, cum cred că pot eu ajuta lumea întreagă folosindu-le.
Îi ajut să își găsească diferențele față de alții. La ce crezi că ești bun? Vrei să încerci asta? Ce îți place? Ce îți aduce bucurie?
Ce e bine să nu facem dacă vrem să creștem copii cu stimă sănătoasă de sine?
Din experiența mea de părinte, din contactul cu atât de multe familii în ultimii ani și din tot ce-am citit, aș zice că e bine să evităm să simtă că nu sunt iubiți atunci când greșesc. Când ne purtăm omenește cu ei doar dacă fac ce vrem noi. Pentru că astfel le anulăm nevoile, individualitatea, prezența.
Să nu le pedepsim sinceritatea și nici erorile.
Să nu îi lăudăm în exces și să nu le atribuim calități pe care nu le au. Nu cred că e corect să le spunem că sunt cei mai deștepți din lume, că nu știm dacă asta e adevărat, și apoi, vrem să îi creadă pe ceilalți proști? Nu spun să nu-i iubim, să nu fim acolo pentru ei, dimpotrivă, spun doar să nu îi umplem de etichete pozitive care nu fac decât să-i dezorienteze și să se creadă prea buni pentru ceilalți. Îi putem împuternici și fără să-i desputernicim pe ceilalți. Laudele excesive nu construiesc stima de sine, dimpotrivă, fac copilul dependent de aprecierea altora, iar asta e dovada unei stime de sine șubrede.
Le apreciem efortul, nu rezultatul.
Nu îi creștem într-o bulă, nu îi ferim de interacțiunile cu alții. Nu îi ferim de viață, dar asta nu înseamnă că le facem noi rău cu bună știință, ca să-i antrenăm. Se va ocupa viața de asta, curând. Episodul cu costumul de balet a fost una dintre situațiile în care viața s-a întâmplat și Sofi a suferit. A trecut ușor peste.
Dacă îi lăudăm în exces pentru orice lucru firesc pe care-l fac, dacă facem mereu lucruri în locul lor, dacă îi lăsăm să decidă lucruri în locul nostru, dacă uităm să le povestim despre cât de valoroși și prețioși sunt și ceilalți oameni, atunci da, sunt șanse mari să creștem un copil confuz, care are impresia că el este cel mai important din lume și ceilalți sunt pe Pământ pentru a-l servi. Acest copil se va adapta greu în lumea de afară, pentru că adevărul e că nimeni nu e cel mai important și că fiecare luptă pentru propria fericire, iar asta înseamnă că responsabil de binele de sine suntem fiecare în parte. Iar un copil crescut astfel, într-o bulă care-l are în centru, nu știe cum să facă bine pentru sine, pentru că mereu au făcut alții pentru el.
Stima de sine crește acolo unde este iubire, siguranță și experiență complexă de viață, cu tot ce implică asta la un an, la doi, la trei, cu dezamăgiri, eșecuri, discuții despre toate acestea, pentru ca fiecare copil să-și descopere comorile din suflet și să le folosească apoi pentru binele altora și al său.
Multumesc din suflet!
Minunat. Ce bine ar fi daca as putea sa întipăresc acest articol în cap,in suflet,ca atunci când sunt intr-o situație care mă depășește sa îmi apară instant,sa nu mă lase să mă enervez,ca apoi sa regret!!
Respect maxim.
Multumesc pentru articol, eu nu faceam diferenta intre stima si incredere de sine !
Cred totusi ca pentru copiii de 2 ani care fac tantrumuri, propozitia de jos nu se prea aplica, copiii tai sunt mai mari, dar poate sunt mame care inteleg ca e ok sa se poarte asa cu copiii de 2 ani care inca nu au suficienta logica sa inteleaga mesajul asta:
Nu vreau să fiu ținta furiei tale, nu e corect. Putem vorbi când te calmezi, până atunci eu mă duc mai încolo. Te iubesc, dar nu te pot lăsa să țipi la mine. Nu mă simt bine când țipi, nu merit asta, nimeni nu merită să țipe altcineva la el. Dacă ești supărat, îmi poți spune ce te supără după ce trec nervii.
Eu nu am copii, dar din cate am vazut prin autobuze, locuri publice (si am vazut multi copii, toti se poarta la fel), copiii pe la 2-3 ani vor sa planga si sa-si descarce furia (sau oboseala sau orice mai simt ei) si sa fie cineva langa ei care sa accepte asta.
Pai si care ar fi problema in a ii lasa pe cei mici sa isi descarce furia? Nu merge un text foarte elaborat, dar un simplu „esti suparat, inteleg, stiu ca te supara cand nu te las sa . Sunt aici daca vrei sa iti dau o imbratisare, sau un pupic sa te ajut sa te calmezi.” Si stai prin apropiere pana ce se calmeaza. Am avut copil de 2 ani literalmente in varf de munte plantat cu fata in pamant intins pe jos ca era suparat si am stat langa el desi toata lumea se uita la noi. Am stat pana a fost gata de o imbratisare.
Sigur ca da, o sa precizez in articol ca ma refeream la copii mai mari de 4 ani cu abordarea asta, despre crizele de furie la copii mici am scris aici https://www.printesaurbana.ro/2014/12/crizele-de-furie.html
Minunat articolul ! Chiar ce-mi trebuie in momentul asta.
Ma uitam zilele astea la un Video cu Urania Cremene si chiar ma gandeam cum de nu ati colaborat nciodata 🙂
Foarte frumos articolul. Mulțumesc frumos. Ai putea recomanda o carte pe acest subiect?
multumesc pentru articol.
Si mi-ar placea sa mai scrii pe tema stimei de sine. Avem nevoie sa invatam sa avem grija de noi si de copii. Acceptarea emotiilor si evolutia interioara intareste sufletul dar si corpul, dar greu de invatat, ca suntem unici.
Multumesc pentru articol!
Foarte util.
Te rog, recomanda-mi cateva titluri. M-ar ajuta enorm. Multumesc!
Ce faci daca stima si increderea in tine sunt spre zero? Cum reusesti atunci sa ajuti copilul? Oricat m-as stradui, nu imi iese…teoria o stiu, dar cand vine momentul sa aplic, aplic tot ce am invatat in copilarie si apoi realizez si imi pare rau…am inceput lucrul cu mine, in terapie, dar sunt la inceput si merge foarte greu…pana voi ajunge sa ma rezolv, picii mei vor creste :((…
Uite, si eu am stima de sine foarte scazuta, si tot ce am reusit dupa ani multi de terapie (in multe forme), este sa inteleg ca nu voi avea niciodatao stima de sine crescuta. E prea tarziu. Cu toate astea, reusesc sa am o relatie foarte buna cu copiii si sa le ofer contextul bun pentru ca ei sa aiba stima de sine. Cum fac asta? Pentru mine e simplu. Pur si simplu ii iubesc si ii respect pentru ceea ce sunt ei, iar asta nu are nicio legatura cu mine. Ii las sa aleaga. Ii ascult. Ii ajut sa isi gaseasca lucrurile la care sunt buni si fac asta si pentru mine. Stau cu ei cu adevarat. Toate lucrurile astea ajuta enorm si le poti face indiferent cata stima de sine ai.
Imi puteti recomanda niste carti/jocuri despre stima de sine la copii de 2-3 ani, va rog?