M-am gândit că ne va face bine un exercițiu de memorie. Nu va fi unul plăcut, sau poate va fi, căci ne vom da seama cât de frumos ne cresc copiii acum prin comparație, cât de privilegiați suntem că ne-am născut atunci și nu cu 30 de ani mai devreme.
Vă invit să povestim despre cum ne-am trăit noi copilăriile în comunism, pentru că sunt mulți care nu știu cum era pe atunci, pentru că ce se petrecea atunci în casele noastre, pe stradă, în magazine, sunt lucruri greu de crezut, pentru că nu avem voie să uităm de ce am scăpat, ca să nu cumva să ni se mai întâmple vreodată.
Dacă nu vă regăsiți în aceste povești, vă invit să fiți recunoscători și să nu contestați experiențele altora. Nu a fost pentru toți la fel. Aveți, vă rog, respect, pentru suferința altora, chiar dacă vă este străină. Mulțumesc.
Episodul 5, autoare anonimă
Sunt născuta în 1976, aveam 14 ani la Revoluție. Îmi amintesc multe de la 8 la 14 ani, cozile de la alimentara pentru amărâtele de tacâmuri de pui, unt, lapte, portocale …
Nopți întregi pierdute la rând, copii fiind, făcând prin rotație ca sa putem dormi astfel încât să mergem și la școală dimineața! Îmi amintesc vorbele în șoaptă, ca să nu ne toarne vreun vecin la miliție dacă spuneam ceva de Ceaușescu!
Îmi amintesc pâinea cu rația, pe care o tăia vânzătoarea, iar eu speram să primesc bucata mai mare!
Îmi amintesc rândul la tacâmuri noaptea, iar dimineața, când venea camionul de marfă, rândul devenea așa de gros că nu se mai ținea cont de cine era primul sau ultimul. Marfa nu ajungea decât la câțiva din față, apoi cu tristețe și furie mă urcam pe zidurile Alimentarei să pândesc pe geamul mic de unde ne vindeau tacâmurile, să văd cum “nesâmțâtele” de vânzătoare își împărțeau între ele marfa pusă deoparte pentru ele și pentru neamurile lor.
Câtă furie aveam! Dar nu puteam să zic în gura mare, nu aveam voie!
Îmi amintesc cum cântam în clasă în picioare, drepți în fața tabloului lui Ceaușescu, imnul României, Trei culori cunosc pe Lume și Cravata de pionier.
Îmi amintesc cum mamele colegilor de clasă duceau flori la învățătoare să le pună pruncii în primele bănci, ca să poată “ învăța“ mai bine.
Îmi amintesc cum cineva drag mie a luat bătaie la tălpi de la Miliție pentru ca a vorbit ceva referitor la Ceaușescu pe stradă.
Îmi amintesc parada din 23 August, când Elena și Nicolae Ceaușescu au venit la Iași. Eram îmbrăcată în cămașă albă, fustă roșie plisată și teniși “ chinezești “ bleumarin, eram distribuiți pe grupe și făceam exerciții cu umbrele colorate (am 43 de ani și încă îmi amintesc toate mișcările).
Dacă bunicul meu nu aducea de la țară merinde pentru noi, muream de foame, pentru ca în oraș alimentarele erau mai mereu goale. Doar când venea Ceaușescu în vizită se umpleau ca prin minune, așa, să dea bine la televizor, ca să vadă cei din afară că nu muream de foame !
Fac parte din generația de sacrificiu, am terminat liceul cu Bac în 1994. Jumătate de școală în “comunism“, alți 4 ani în “libertate“, haos! Nu știa nimeni ce este de făcut, legi nedefinite, servici nu se găsea, pentru ca începuse privatizarea, la interviu stăteai la coada pentru un loc de muncă serios!
Am rezistat până în 2003. Acum sunt în afara țării de 17 ani și lupt încă pentru România! Am încă încredere că după două generații vom vedea lumina!
Demersul meu #Copilarieincomunism este inspirat din inițiativa Nu trage perdeaua, scurt metraj independent regizat de Andrei Florescu despre un puști care e martor al Revoluției din 1989. Vă recomand să urmăriți pagina, pentru a afla când și unde îl puteți vedea.
sursa foto: Viitorul Romaniei
Îmi aduc aminte de cuțitul cu care tăia pâinea … Unul negru și ruginit pe care îl aseza într-o scobitura făcută în tejghea special pt acel cuțit. Și cozile mari , vitrinele mari și goale , nu vedeam nimic înăuntru – nu aveam ce și nici nu era lumina …
Sunt născută în 77 in Timișoara, am trăit exact tot ce e scris mai sus, inclusiv împărțitul de Moș Gerilă a unei banane in jumătate cu sora mea.
Îmi amintesc cum un (o singura bucata de o singură pasăre) ficățel mic de pui, îl tăia mama bucățele mici mici mici și îl prăjea langa vreo 4 cepe mari și cică aveam o tocăniță 4 persoane!
Fiind mama acum, nu îmi pot imagina stres mai mare decât să îți culci copii flămânzi.