Copilăria mea în comunism, ep 14: Jocul preferat era cel cu jucării imaginare, pe care le vedeam în Neckermann

M-am gândit că ne va face bine un exercițiu de memorie. Nu va fi unul plăcut, sau poate va fi, căci ne vom da seama cât de bine ne e acum prin comparație, cât de frumos ne cresc copiii, cât de privilegiați suntem că ne-am născut atunci și nu cu 30 de ani mai devreme.

Vă invit să povestim despre cum ne-am trăit noi copilăriile în comunism, pentru că sunt mulți care nu știu cum era pe atunci, pentru că ce se petrecea atunci în casele noastre, pe stradă, în magazine, sunt lucruri greu de crezut, pentru că nu avem voie să uităm de ce am scăpat, ca să nu cumva să ni se mai întâmple vreodată.

Dacă nu vă regăsiți în aceste povești, vă invit să fiți recunoscători pentru asta și să nu contestați experiențele altora. Nu a fost pentru toți la fel. Aveți, vă rog, respect, pentru suferința altora, chiar dacă (sau tocmai pentru că) vă este străină. Mulțumesc.

Episodul 13, autoare anonimă

Am crescut la țară, ca fată de ingineri din agro-alimentație. Nu simțeam lipsa mâncării din magazine pentru că veneau la tata diverși cu carne, smântână și, uneori, foarte rar, Pepsi, portocale și salam de Sibiu. În plus, locuind la țară, în locuința de serviciu, care era o casă interbelică destul de mare, cu o curte imensă, aveam găini, porc și multe legume și fructe. Dar cumpăram pâine pe cartelă de la cooperativă din sat. Am mers eu, la 6 ani, prin ianuarie-februarie ‘89 să iau cele două pâini negre și rotunde ce ni se cuveneau pe cartela și am stat la o coadă imensă. Vânzătorul mi-a spus tare, să audă tot magazinul: “Crezi că ăștia cu facultăți sunt peste muncitorii noștri? Nu, toți suntem la fel. Știu că soră ta nu e acasă de câteva săptămâni, vrei să furi de la gura muncitorilor jumătate de paine” (așa era, mama nu avea cu cine să o lase, căci grădinița din sat avea program lung doar când era campanie agricolă, așa că o dusese la bunica). Mi-a tăiat o pâine în două și mi-a dat o pâine și jumătate. M-am dus acasă plângând în hohote pentru cum mă umilise domnul acela.

În vara lui ‘89 am făcut o călătorie exotică (cu multă benzină adunată în portbagaj, că să ne ajungă pe drum): din Bărăgan în Timișoara. Acolo mama a întrebat-o conspirativ pe prietena ei dacă nu cumva pe piața neagră din oraș nu ar putea găsi două banane. Mama era foarte supărată că mie îmi dăduse o dată banană, dar sora mea mai mică venea acasă de la bunici abia peste două săptămâni și era deja foarte coaptă banana, așa că m-a lăsat pe mine să o mănânc pe toată. Mai târziu i-am spus surorii mele de trei ani că am mâncat banana, cea mică s-a supărat că ea de ce nu a primit. Și mamă nu mai reușise într-un an și jumătate să mai găsească o altă banană. Ar fi vrut să plătească oricât să îi dea și surorii mele să guste. Așa că prietena mamei s-a emoționat și a scos de undeva unde le avea ascunse bine două banane. Ani de zile i-am considerat pe acești prieteni ai mamei cei mai bogați oameni din lume pentru că aveau banane (deși apoi au devenit banale în comerț).

În 1988, mama a reușit să cumpere un catalog Neckermann foarte gros. Mama îl folosea să copieze modele de haine la croitoreasa din sat. Eu și soră-mea până prin 1994 ne-am tot jucat cu el. Joaca era așa: deschideam catalogul la jucării, ne uităm la fiecare jucărie și ne imaginăm cum ne-am juca cu ele dacă le-am avea. Am făcut asta șase ani de zile. Nu îndrăzneam să credem că vreodată am putea pune mâna pe o Barbie, un Lego sau un bebeluș jucărie ce plânge.

Capitolele anterioare le puteți citi aici: Arhivă copilărie în comunism

Photo by Etienne Assenheimer on Unsplash