Ești mamă săgetător?
O să-ți fie groaznic de greu.
Ești mamă berbec?
La fel ca la mama săgetător.
Ești mamă de gemeni?
Tu ai noroc, o să fie doar moderat de greu, dar oricum, nasol.
Habar n-am dacă asta-i o chestie românească sau nu, rog cititoarele care sunt mame pe alte meleaguri să ne dumirească. Așadar, problema de dezbătut e aceasta, sigur ați observat-o și voi, dacă nu, spuneți-mi unde trăiți, să vin și eu:
De când sunt mamă, adică de opt ani, indiferent de vârsta copilului meu și de motivul de bucurie sau de tristețe publicat pe blog sau pe vreun grup, în maximum trei minute de la publicare apare o altă mamă cu copii mai mari decât ai mei (ăsta e un alt lucru pe care l-am observat de când sunt mamă, cât de enervant este că oricât de mari ți-ar fi copiii, există milioane de alte mame cu copii mai mari ca ai tăi, orice ai descoperi, milioane de alte femei au descoperit înaintea ta, iar asta e musai să te facă să te simți de parcă n-ai înțeles nimic și ce e cu adevărat important abia urmează) care-mi spune: Heheee, bucură-te acum, că urmează... #insert aici ceva nasol care urmează garantat.
De parcă nu e oricum greu, trebuie să fie greu și pentru că, datorită contribuției prețioase a celorlalte mame de copii mai mari ca ai tăi, acum trebuie să trăiești cu sabia deasupra capului că nasolul cu copilul te așteaptă după colț. Deși na, ai trecut și tu prin situații grele, adică ai trăit nouă luni cu altă persoană în tine, ai născut, n-ai dormit, ai plimbat, ai legănat până ți-au ajuns brațele pe podea ca-n desene animate, ai trecut prin febre, panici, îndoieli, dar nimic din toate astea nu te califică, greul abia urmează (zic mamele cu copii mai mari, care orice-ai face tu, mereu vor fi într-un loc în care tu n-ai ajuns încă).
Pe sistemul:
Aaaa, ce bine e să fiu gravidă, mă simt grozaaav! –> Bucură-te acuma, repede, că urmează ultimul trimestru, care e G R O A Z N I C. La mine așa a fost!
Ce bebeluș adorabil am, îl iubesc de nu mai pot! –> Stai să înceapă colicile, eheee, atunci n-o să ți se mai pară așa adorabil. La noi a fost oribil, vai, cât mai urla…
Cum gângurește el, gugugu, ce drăguuuț! –> Acuma e drăguț, dar când începe el să vorbească, să te contrazică, o să vrei să-ți iei câmpii…
A început să facă primii pașii, awww –> Ține-te bine, că acuș o ia la picior și s-a dus cu relaxarea ta, o să te cocoșeze.
A intrat la școală, ce copil mare am, e minunat! –> Hehe, enjoy repejor, că începe adolescența și o să vrei să-ți dai foc!
Și așa mai departe. N-apuci să te bucuri de o clipă de liniște și bucurie că pac, urmează știrile despre apocalipsă.
Dar stai, că și dacă te plângi, tot aceleași răspunsuri le primești.
Aoleu, nu mă odihnesc deloc cu ăsta micu în pat. –> Heheeee, lasă că o să crească și o să mai vrei să stea cu tine-n pat și n-o să mai vrea el!
Vârsta asta de 2 ani mă ucide, numai NU și crize. –> Stai să vezi după 4 ani, o să-ți fie dor de crizele de la 2.
Sunt obosită. –> Ești obosită? Dejaaa? Păi peste cinci ani o să fii așa de obosită că nici n-o să mai ai putere să te plângi cât de obosită ești.
Nu mai fac sex cu bărbatul decât o dată pe săptămână. –> Aaaa, păi e bine, stai să mai crească copiii, să vezi cum ajungi să faci sex de ziua ta și de ziua unirii!
Uneori îmi vine s-o iau la sănătoasa. –> Te alinți aiurea, ce e la tine acolo e parfum. Mai încolo apar alea grele.
Adică oricum ai fi, bine sau rău, sigur urmează ceva nasol. Și apoi mori, că na, așa-i viața.
Păi cum să nu-i iubești pe acești oameni care atât de mult apreciază și practică optimismul, bucuria, viața și iubirea însăși? Cum să nu vrei să petreci cât mai mult timp în compania lor agreabilă? Atât de bine te fac să te simți! Adică lucrurile astea pe care ei le zic chiar te fac să te bucuri mai mult de prezent, nu?
Nu.
Chestiile astea enervează. Stai bre, că dacă la tine a fost așa nasol, poate la mine n-o să fie!? Poate o atitudine mai pozitivă asupra lucrurilor te-ar ajuta și pe tine, nu doar pe mine? Și chiar dacă urmează nasoale, nu ai vrea să mă lași pe mine să descopăr? Poate am noroc, poate n-am. Dar acum sunt OK, în bucuria sau tristețea mea.
Vrei să ajuți? Uite, mă poți ajuta prin a nu-mi prezenta horoscopul groazei și, dacă o să fie nasol, o să vin eu să-ți cer sfatul sau ajutorul, ce zici?
Foarte multă vreme am trăit cu frica asta teribilă: că după bine urmează rău, iar după rău, și mai rău. Fericirea se plătește scump, etc. Dar de când am copiii am observat că fiecare zi e un carusel. Vai ce mult te iubesc, copile, ah, deloc n-am dormit azi noapte, sunt ruptă, dar fericită, aoleu dacă ți se întâmplă ceva la școală, panică, frică, extaz, epuizare, decizii, calcule stres, ah ce mult îl iubesc. Etapele bune și cele mai puțin bune vin și pleacă, dar una peste alta, e grozav să fiu părinte și cred că mâine, luna viitoare, anul viitor vor fi minunați! Îmi pare rău că nu e pentru toată lumea la fel și sunt aici să ajut cu ce pot pe cei care au nevoie.
Ce poți să zici în loc când o mamă se bucură de ea și de copilul ei?
Poți să povestești și tu ceva drăguț despre copilul tău. Poți să pui o inimioară. Poți să o feliciți.
Ce poți să zici în loc când o mamă se plânge și caută sprijin?
Poți să îi oferi o îmbrățișare în comentarii. Poți să îi povestești ce făceai tu când erai în situația ei, dacă tot ai fost pe-acolo.
Nu poți să zici nimic bun, nu poți ajuta? Există mereu opțiunea de a nu spune nimic. Libertatea de exprimare nu vine și cu vreo obligație de a te exprima. Dacă există vreun risc să faci rău cu vorbele tale, păstrează-le pentru tine. Așa ajuți nestricând.
Imagine de Alexas_Fotos de la Pixabay
Sunt in Italia de 15 ani si aici sunt la fel ??. Inca nu aveam bebe si toata lumea ne spunea sa ne bucuram de timpul liber de faptul ca putem dormi toata noaptea etc etc ( si noi ne plangeam in pumni pt ca de 5 ani si 6 operatii bebe nu venea). Cand in sfarsit am aflat ca sunt insarcinata s-a deschis o intreaga cutie a pandorei. Cele mai crancene zile si nopti noi aveam sa le traim ( asa ne prevesteau astrele). Fetita are 10 luni si cred ca am facut 3 nopti nedormite, este linistita, pot sa merg la baie si ea sa stea in patut sa se joace, pot sa imi fac un dus,sa citesc o carte in timp ce ea se joaca in legea ei.
Eu sunt constienta ca sunt norocoasa ,(am 16 nepoti) si ii multumesc lui dumnezeu in fiecare zi pt asta dar imi place sa le dau peste nas celor care tot imi prezic viitorul cu faptul ca pana la urma urmei eu noaptea dorm ?.
Mama imi facea asa cand eram insarcinata.
Tatal meu imi zicea ca vin bucurii si mai mari cu timpul, dar si asa ma facea sa simt ca is nimicuri bucuriile alea pe care le povesteam.
Asa ca am decis sa nu mai povestesc decat cu aia care is capabili sa taca si sa se bucure cu tine.
Tare 🙂 imi vine in minte: „life’s a bitch and then you die”.. si o iepuroaica din niste desene animate spunandu-i iepurasului „if you can’t say anything good about something, bettter not say anything at all”, ceva de genul 🙂
Haha, dar tu nu ai tendinta sa faci la fel(macar sa gandesti) de ex cand vine una cu 1 copil si se plange, nu gandesti macar replica(pfiuu, stai sa vezi cu 2)? E in Adn ul ns, si da, nu e bine. Eu am constientizat si nu-mi place ce au d, dar fac eforturi sa nu fac la fel, fac eforturi sa-i inteleg, apreciez si incurajez si pe cei care sunt negativisti, panicati si fara rabdare.
si prin belgia/frantza am auzit chestii la fel. De obicei le iau ca glume si radem, nu le dau raspuns. De obicei. Pt ca acolo unde am rani pe suflet, fiecare replica din asta ma arde, e ca sare pe rana. Mai e pana imi vindec eu ranile astea…mai mananc multa paine pana evoluez emotional.
Da. Îmi amintesc când eram însărcinată și colegele de munca care aveau deja copii mereu ma speriau ca stai sa vezi cum o sa fie, nu o sa ai timp de nimic, parca acel copil era o corvoada pt ele.
Chiar îmi amintesc o ieșire la film între colegi (cele cu copii nu au mers) și îmi zice una din ele, dybte acuma la film ca cine știe când o sa poți după ce naști?
Bai, guilty as charged.am făcut asta de nenumărate ori. Și niciodată ca să ii stric cuiva bucuria. E o forma de empatizare prost exprimata cred eu. Gen uite ca am trecut prin asta și prin și mai multe și am rezistat. Bucură-te ca e ok acuma, etc. Uneori chiar din entuziasmul de a vorbi cu cineva despre copii sau despre orice(adulți, iei!). Anyways, creștem, învățăm sa ne exprimam și altfel și dacă mai vorbim și despre asta, învață și mai mulți. ???
Recunosc ca de ceva vreme, de cand sunt impacata cu mine, cu ce pot face, multumita de orice am, de cand imi repet sa fiu recunoscatoare pt tot (nah nu e mereu usor, toti avem probleme, mai mici, mai mari – dar sunt ale mele, ale nimanui altcuiva), nu mai simt nevoia de a da cuiva o replica de asta cu „las ca mai incolo o sa fie asa si asa”, sau daca nu am aceasi parere, daca simt ca ranesc daca as spune ce imi iese pe gura, mai bine nu mai spun. Prefer sa spun ceva pozitiv cand am ocazia.
Ma rog, ai mei sunt inca micuti, mai micuti decat ai tai. Cred ca am devenit imuna la sfaturile nesolicitate, la judecata altora despre ce fac sau nu fac si la rautati inca nu, dar invat sa nu ma afecteze prea mult. Dar stiu EXACT despre ce vorbesti.
Am auzit și eu din astea.
Și pitix e departe de tot ce am auzit.
Are 4 ani și ne înțelegem perfect. Nopți nedormite nu prea am, poate vreo 15 in toți acești 4 ani și alea mai mult când era bolnava, tantrumuri rar și fără stres, după tantrum am cel mai Zen copil.
Asa ca… Eu sunt cu „o sa fie ok”.
La mine au inceput sfaturile astea binevoitoare inca din sarcina: « Dormi acum cat poti, ca nu o sa mai dormi un an dupa aia ». Cel mai « dragut » a fost socrul meu, care mi-a zis de nenumarate ori sa ma pregatesc, ca toate mamele, citez, « o iau razna dupa nastere ». ?
Poate nu e mereu cu răutate, sau ca să descurajeze pe cineva. Și eu am mai făcut remarci de genul acesta, nu cu intenția de a speria sau de a face rău. Cred că e important cui și cum livrezi mesajul. Adică eu discut cu prietenele mele așa, cele care nu au copii, sau nu au trecut prin niște etape cu copiii lor. Nu știu, eu nu m-am supărat niciodată pe remarcile acestea după ce am născut. Înainte de a naște, da, credeam că își dau cu părerea aiurea. După aceea, mi-am dat seama că veneau în urma trăirii unor experiențe prin care eu nu trecusem încă.
Dar problema e ca experientele nu sunt totdeauna la fel. Uite, mie despre sarcina mi s-au zis o groaza de lucruri care la mine nu s-au intamplat (am avut altele insa). Si cu copiii la e fel. Copiii sunt diferiti, mamele sunt diferite, contextul e diferit. De ce sa incarci pe altul cu problemele tale pana ajunge sa le aiba pe ale lui?
Ha ha 🙂 Nu ma deranjeaza lucrurile astea – mai putin ultimul exemplu, pentru ca nu imi place sa mi se spuna ca ma alint, in nici un context 😀 :D.
Ma deranjeaza doar perspectiva ca s-ar putea sa fie adevarate si pentru mine 😀
Apreciez ca mamele respective doar fac conversatie si vor sa vorbeasca despre experientele lor.
Parerea mea e ca remarcile astea vin dintr-un pesimism al persoanelor respective, care isi aduc aminte greul care le-a marcat si il rememoreaza cu diferite ocazii. Nu le face bine nici lor nici celor care le aud. Poate or fi si unele care spun cu satisfactie ca ai sa suferi si tu ce au suferit ele… Dar vreau sa cred ca majoritatea pur si simplu se exteriorizeaza gresit in astfel de remarci. E adevarat ca ganditul pozitiv e ceva fain dar sa fim sincere, noi toate… Uneori e ataaaat de greu sa o faci, mai greu ca plumbul. Si eu acum am doi copii si am noi provocari pe care nu le-am anticipat dar cu ajutorul lui Dumnezeu, trecem prin toate!
Cred ca e ok sa fie si remarci din astea, pentru a nu te astepta doar la totul ideal si roz si apoi sa pici intr-o mega depresie cand dai piept cu realitatea, gandindu-te de ce ma simt eu asa, cand uite toti sunt zen si odihniti in jur.
„guilty as charge ,too”. Imi pare rau ca am facut-o! De ce o facem? Din mindrie ! Ca sa aratam tuturor cit de greu este, dar cit de bine am trecut noi peste.Si incepem sa dam si sfaturi inutile.Si aici unde locuiesc acum e la fel( Georgia,SUA). Copii mei sunt la prepubertate si tot timpul sunt amenintata cu : las’ ca vezi tu cind ajung la liceu, ca al meu…bla,bla,bla.Mi-as dori ca asta sa nu faca parte din natura umana.Tot ce ar trebui sa facem este sa ne tinem gura, sa oferim un zimbet,o imbratisare si ajutor dezinteresat atunci cind este cerut .Si sa nu judecam!
So true! Din mândrie o facem, clar!
Stau in Norvegia de 5 ani si tot ce am auzit pana acum, in discutiile legate de copii (atat cu colegi de munca cat si cu prieteni norvegieni) au fost comentarii in registrul urmator: trebuie sa fim recunoscatori ca putem participa si indruma copilul sa se desprinda de noi si sa devina un adult. Indiferent de ce povestesc, norvegienii gasesc mereu partea pozitiva a intamplarii/situatiei si o scot in evidenta. Nu am auzit niciodata pe nimeni plangandu-se la modul ala incat sa te faca sa astepti dezastre la fiecare pas. Dar poate am fost norocoasa si am intalnit doar oameni faini.
Cred că cei care fac „comentarii amenințătoare” se simt neînțeleși și vor să își împărtășească greul (că ce mare bucurie trag ei din faptul că tu le asculți sfatul de a te bucura de ceva până nu se întâmplă altceva?).
Poate intenția le este sa transmită că anumite perspective se schimba radical, dar într-adevăr împovărează enorm și chiar condiționează negativ interlocutorul. Și mie mi s-a spus sa profit sa dorm (de parcă aș putea dormi in avans), sa profit sa călătoresc (de parcă a avea copii este incompatibil cu a calatori). Dar cred că oamenii ăștia nu își dau seama că omul se adaptează, iar viața cu copii, oricât de grea ar fi, nu o va egala niciodată pe cea de dinainte.
Daca până acum am răzbit, de ce nu am face fata și la cele ce urmează?
Pai pentru ca pana acum nu ai avut copii! :))
Si e incompatibil oarecum. Tu poti sa mergi in Iran in vacanta, sa dormi in aeroport daca nu iti ajung banii etc. Cu un copil ai multe limitari. Sigur ca poti calatori, dar nu mai poti faci turul europei cu trenul dormind prin hosteluri si gari.
Ce ma deranja pe mine era ca astea erau comentariile celor care inainte de a avea eu copii, imi spuneau ca nu stiu ce e viata, ca sa fac un copil ‘sa am pentru ce trai’.
Si cand am cerut niște păreri, sfaturi concrete, la nevoie, evident, mi s-a raspuns ca nu isi mai amintesc, ca a trecut o vesnicie de atunci.
Ok.. Acum inteleg, uit multe si eu, dar macar nu bat la cap alte femei cu sfaturi necerute. Ca asta ma irita in continuare, datul cu părerea neintrebat.
Exact asa este! Eu am observat ca si invers e valabil, adică la mamicile cu copii mai mici ca ai tăi, daca le povestești ceva negativ, dar totusi normal din viata copilului tau, iau o atitudine de superioritate si de mândrie ca al lor nu face asa, e superb, fara sa țină cont ca al lor e mai mic si exista totusi sansa sa ajunga si ei in acea situație (poate ca nu, dar nu se stie).Acum depinde cum e expusă situatia, poate mamicile din situatia expusă de tine sunt in situatia expusă de mine, adică intervine sentimentul de validare, aaaa al tau e încă mic, stai sa vezi ce urmează si la tine ca tot imi dai senzația că eu dau greș defapt. Nu zic ca e corect, dar suntem oameni si in diferite situatii reacționăm la aceste „atacuri” cum poate nu ar trebui si atunci se trezesc cele din postarea ta, uite mă, nu ma lasa sa ma bucur de copilul meu, fara sa se gândească ca defapt ele au fost primele care au facut rau. Este doar o parere si asta am observat eu ca se „practica”, din pacate…
Ha, ce chestie, abia acum, citind articolul, realizez că am făcut și eu greșeli de genul acesta. Mă număr printre persoanele care s-au plâns mereu, prea mult, de cât e de greu cu copilul si le-am mai speriat și pe alte mămici. Mă bucur că, citind articolele tale, îmi dau seama unde greșesc in educația copilului meu sau în raport cu alte persoane și încerc să mă corectez, iar pentru asta iti mulțumesc.
Am fost amenintata cu o sarcina grea. A fost usoara. Cu o nastere nasoala. Nici gand. Ca raman cat usa. Am 52 de kile, cat aveam si in liceu. Ca nu voi dormi noaptea. Dorm. Ca x si ca y.
Nu zic ca nu sunt chestii si nasoale, ca nu poti creste un om fara oboseala, fara plans, fara spaime, fara nervi. Ca nu e planta.
Dar problemele sunt poate 1% (daca sunt atat de multe) si in rest este extaz, admiratie pentru sufletele astea senzationale, dragoste inmiita, pupaturi, piele fina si fundulete pufoase.
Fie-mea, ca e la varsta in care da tot felul de dume, zicea acu’ niste zile ca ea crede ca e greu sa ai copii si ca nu ar vrea sa faca. Are numa’ 6 ani, deci nu is chiar stresata cu subiectul 😀
I-am spus ca nu e ceva mai frumos decat sa ai un copil si ca nu e nici atat de greu pe cat i-ar parea. Si ca bucuria pe care ne-o face in fiecare clipa umbreste orice oboseala sau problema.
Mihaela, am trei copii și știu ce însemna să le oferi tot timpul tau, ba chiar sa renunți temporar la o anumită pasiune din n motive legate de copii. Nu consider că a avea copii e incompatibil cu a calatori, depinde de context, de cat de mult îți dorești, ce fel de persoana ești, cat de mult reușești să echilibrezi lucrurile,cum reacționează copilul. Trebuie sa fie bine pt toți. Evident că nu mai poți avea viața de la 20 de ani. Si nici la 50 de ani fara copii nu e ca la 20.
Julie, evident ca poti calatori la modul absolut. Nici nu am zis ca nu.
Dar e o schimbare, si fiecare stie cat de mare. Daca mergeai in fiecare vara la all inclusive o sapt-doua, copilul nu va schimba asa de mult din viata ta.
Daca esti genul care planifica sa faca el camino de santiago, e mai greu daca nu imposibil cu un copil dupa tine.
Cum ziceam, eu cred ca e bine sa ai si pareri din astea „negative”. Pentru ca totul pe net e roz cu norisori si pufosenie, si nimeni nu vorbeste de greutati si renuntari. Cred ca si printesa are un articol pe tema asta, diferenta intre trailer si filmul efectiv de a avea un copil.
Si daca la majoritatea chestiilor poti da inapoi (iti dai demisia, divortezi, te muti, vopsesti la loc), la copil nu prea poti da inapoi si sa il returnezi in 30 de zile. Si asa pica foarte multe femei in depresie si vinovatie. 🙁
Multumesc Ioana pentru postarea aceasta .Pentru toate postarile de altfel, dar aceasta m-a impins sa comentez prima data pe blogul tau pe care il urmaresc de la calendele grecesti (pentru toate trebuie sa fie un inceput:) ). Nu realizasem pana acum cat de nocive si neaducatoare de ajutor sunt cometariile de tipul asta. Sunt comentarii pe care le fac si eu pentru ca … nu stiu de ce … pentru ca mi s-au spus la randul meu …. pentru ca vreau probabil sa ma simt si eu superioara …In fine, cert e ca o sa imi masor mai bine cuvintele cand mai vorbesc cu cei din jurul meu.
Primul comentariu – de încurajare:)
Am un adolescent si e minunat.
Am asteptat perioada asta cumva „la panda”, ca din auzite e nasol tare, dar nu, nu e.
Ne intelegem, discutam, ma bazez pe el, nu bea, nu fumează, nu are absente, nu tranteste usa si alte ” asteptari” din astea.
Ne contrazicem, ne susținem punctul de vedere, negociem, în limita bunului simt si cumva reușim să fim cu toții mulțumiți.
Nu mai așteptați adolescenta cu ” vai de mine ce vine” 🙂
Poate fi o etapă încântătoare!
[…] Câte dintre noi n-am primit ceva asemănător sub formă de sfat/ atenționare, când în fapt suna ca o amenințare? Cred că multe. Și poate tot multe dintre noi am spus lucruri sub forma celor de mai sus… Eu așa zic despre mine că nu. Dar cine știe ce altă mamă voi fi supărat/ amenințat în genul celor de mai sus… Are și Prințesa Urbană un articol similar: „He, he, las că vezi tu mai încolo”: mamele și horoscopul apocalipsei. […]