Foamea copiilor în vremea izolării

Ca un fel de dragoste în vremea holerei, doar că e cu foamete în timpul coronavirusului. altfel, foametea copiilor și dragostea lui pentru ea în cartea lui Garcia Marquez sunt la fel: infinite.

Circulă pe internet această glumă.

Dar eu cred că cel de mai sus e programul copiilor care au rezerve considerabile de dulciuri și pufuleți la ei în cameră, cum adică să întrebe ce e de mâncare o dată la 17 minute? Cine a scris asta ori n-are copii în izolare, ori își pune muzică la căști, ca să nu-i mai audă.

Să vă zic cum e la noi de 14 zile fix, de când suntem în autoizolare la domiciliu (sănătoși și vânjoși, doi copii de 6 și 8 ani, doi părinți de 47, respectiv 90 de kg).

Ei se trezesc pe la 7. De foame, normal. Eu nu mișc până la opt, oricât se roagă de mine.

– Ne e foame!
– Dorm, meri la tată-tău!

Tatăl e hiperactiv pe vremurile astea, e vremea lui să fie Bear Grills și să-și salveze familia, îl trezesc de pe la șase strategiile de supraviețuire.
– Să vă facă el de mâncare, dacă tot n-are somn. Eu am.

Peste o oră vin iară:
– Ce mai e?
– Ne e foame!
– Nu v-a făcut tac-tu de mâncare?
– Ba da, dar noi vrem să vii și tu.

Sfinte virusel, care mă lași tu să dorm până la ora 8,30 în zi de școală (pe vremea Î.C., adică înainte de Corona, ora de sculare era 7,30, că la 8.20 se pleca la școală), la asta cu foamea copiilor nu te-ai gândit.
Mă dau jos din pat, mă spăl, mă pun la masă.
Copiii bagă.
Omletă, ou fiert, lapte cu cereale, pâine cu unt, castraveți, humus, avocado (cea mare, că cel mic mănâncă pâine cu pâine, niște ou și lapte gol).
– Ce mâncăm la prânz?
– Ciorbă de perișoare de ieri și pui cu sos indian și orez.
– Bine. La cât e lanciul? (adică prânzul pe limba reginei).
– La 1 fix, după școală.
– Acuma cât e?

– Aproape 9.
– Mai sunt șase oreeeee, ăhăhăhăăăăă! zice ăl mic.
– Mai sunt cinci, Ivan, nimic nu știi, îl corectează greșit soră-sa. Mami, o să MURIM de foame în astea cinci ore.
– La 11.30 avem gustare de fructe.
– Aaa, și până atunci?
– Școală!
– Nu, de mâncare.
– Nimic.
– Meheee, dar ne e foame.
– Tocmai mâncați.
– Știm, dar nu ne ajunge.
– Mâncați mai mult.
– Nu mai intră.

Încep școala, 20 de minute se uită pe orar, se văd online cu colegii și învățătoarele.
– Mami, faci sport cu mine?
– Mă ajuți să repet înmulțirile?
– Mami, știi să îmi citești portativul ăsta?
– Ce am la Phonics, îmi explici?
– Ține-mi piciorul așa, te rog, că am yoga și e musai poziția asta.

E momentul în care mă prefac că am brusc de pus rufe la spălat și mă reped în debara, unde după conservele de porumb am ascunse bomboanele cu rom. Îndes în gură câte intră. Sug toată zeama aia. De ce n-am luat DOUĂ pungi?
– Mami, cât mai e până la fructele alea?
– O oră.
– Putem să le mâncăm mai devreme?
– Bine, ce doriți, măr, banană, portocală?
– Da.

Mănâncă din toate.

Revenim la școală. Mate, engleză, română, eu învârt în cratiță, mai dau cu aspiratorul, mai o bomboană cu rom. E în scop terapeutic, pe cuvânt.
– Cât mai e până la prânz?
– Două ore.
– Vai, nu cred că mai rezist. Ce ziceai că avem de mâncare?
– Ciorbă și pui.
– Am putea avea ciorba acum?
– Ai burta plină cu salată de fructe.
– Știu, dar mi-e foame.
– Nu ți-e.
– O gustare, poate?
– Nu.
– Ceva dulce.
– Nu avem.
– Pâine goală?
– Nu mâncăm între mese.
– Dar e datoria ta prin lege să nu ne ții flămânzi.
– Da, și nici să vă bat n-am voie, of.
– Ce-ai zis?
– Nimic, ah ba da, am zis să sunați la 112 și să le povestiți cum refuz să vă dau de mâncare a treia oară în două ore. Să vedem pe cine arestează.
– Auzi, mami, la închisoare primești de mâncare?
– Normal.
– De câte ori pe zi?
– Trei, cred.
– Și gustări?
– Fără gustări.
– A, nu, atunci nu e bine. Cât timp a mai trecut?

Suficient cât să mai am nevoie de o bomboană.

– Putem mânca la 12 în loc de 1?
– Nu.
– 12.30?
– Bine, fir-ar să fie.

Pun masa, toată lumea ciorbă cu perișoare. Se mănâncă.
– Ce avem felul doi?
– Pui cu sos picant și orez, ai farfuria în față, așteaptă să termini ciorba.
– Mai vreau o porție.
– De ciorbă?
– Nu, de felul doi.
– Dacă termini ciorba și felul doi, îți mai dau o porție din felul doi.
– Sigur o să mai vreau!
– Nu cred că o să mai poți!
– Mai pot!

Nu mai poate. Dar peste juma de oră:
– Când e gustarea?
– Sfinte căcat, peste trei ore, la 4!
– Și până atunci ce mâncăm?
– Nimic. Beți apă.
– Dar ne e foame.
– Greșit, burțile sunt pline cu ciorbă și perișoare și pui și orez, au nevoie de niște ore să se digere, burțile vostre sunt PLINE.
– Nu știi tu ce e în burta mea. Ce avem la gustare?
– Paste cu pesto.
– Pot să le primesc mai devreme?
– Nu.
– Mami? Te iubesc.
– Și eu te iubesc.
– Îmi dai ceva dulce până la gustare? Ce ai tu acolo, în debara.
– N-am nimic. NU vă dau nimic. Paste la ora patru.
– Niște pocporn cât ne uităm la film?
– Bine, vă fac popcorn la ceaun la ora 3. Numa tăceți.

La 2 mănâncă două castroane de floricele. Fiecare. După 5 minute:
– E ora 4?
– Nu, de ce?
– Nu măncăm?
– Abia ați mâncat cât 20 de găini la un loc.
– Pocpornul nu e mâncare!

Mă rog, știu niște antropologi care v-ar contrazice în privința mălaiului, dar să zicem. Până la 4 se mai vaietă de 6 până la 8 ori că le e foame și ce om rău sunt că nu le dau de mâncare.

La 4 mâncăm paste cu peste și parmezan.
– Mami, desert avem?
– Noi nu măncâm niciodată desert.
– Unele familii mănâncă.
– Nasol de voi că nu locuiți cu una dintre ele.
– La ce oră e cina?
– La 19.30.
– Și până atunci ce mâncăm?
– Creierii mei la tigaie.
– Ce-ai zis?
– Nimic. Mâncați nimic. Aer.
– Dar nu rezistăm așa, este neuman.
– Mă, când mergeați la școală, ce mâncați?
– Mic dejun acasă, un fruct la școală, lunch pe fugă, apoi ciuguleam ce ne aduceai tu la 4 când ne luai și cina.
– Aha, deci trei mese și două gustări mici. Atunci nu vă era foame?
– Nu aveam timp să ne gândim la asta. Nu schimba vorba. Ce mai mâncăm?
– Mai avem niște clătite cu banane de alaltăieri.
– Dar, mami, mai sunt bune? De fapt, nu contează, le vrem.

Mâncăm clătitele, sunt încă bune. E ora 5. Încă două ore și jumătate până la cină.
Îi țin ocupați, ne jucăm, citim, ei se văd cu prietenii online, facem sport, ei mai fac ce cursuri de dans și baschet mai au, la fiecare sfert de oră unul se uită cu jind la frigider și întreabă cât mai e până la cină. Nu le dau nimic.

Vine cina, bagă ca flămânzii pâine cu unt, brânzeturi, castraveți, vinete, humus, ling farfuriile:
– Mami, crezi că îmi ajunge peste noapte cât am mâncat?
– Cred că îți ajunge până peste două zile.
– Cât mai e până la micul dejun?
– 12 ore.
– Vai de capul meu, mai bine mai mănânc puțin, îmi mai prăjești o felie?

Se culcă întrebându-mă:
– Mâine ce avem de mâncare la prânz?
– La fel ca azi, că eu nu-s restaurant. Poimâine fac altceva.
– Ce faci?
– Ardei umpluți.
– Te iubesc, mami.
– Ăhă.

Partea nasoală e că nu mai am bomboane. Și nici nu cred că se califică la alimente de strictă necesitate.

Photo by Charles Deluvio on Unsplash