Nu credeam c-o să zic vreodată asta, dar acum mă bucur, mă rog, nu e chiar ideal spus, dar cred că a fost mai bine că tata a murit în 2015.
Trăia la Roma de mai bine de două decenii. Nu avea o viață bună, n-a avut o viață bună nici măcar o zi de când a plecat în 1990 să muncească ca muncitor necalificat în Italia (era inginer constructor aici, și era bun). Mânca prost, bea mult, trăia într-un subsol pe care singur și-l amenajase cât de cât, dar nu avea cine știe ce aer și lumină. Era trist, supărat pe viață, amar și furios pe mulți oameni. Trăia de pe o zi pe alta cu banii puțini pe care-i câștiga reparând centrale prin vecini, nu avea economii, nu a lucrat niciodată legal acolo. Era bolnav, suferea de artroză la ambii genunchi, fost fumător, probleme cu inima. După necropsie am aflat că avea și ciroză.
Îmi e imposibil să mă gândesc cât de greu mi-ar fi fost să-l știu acum acolo, fără asigurare medicală, fără bani, fără prieteni, singur.
În fiecare seară când aflu cifrele din Italia, mă ia cu greață.
Și nu am rude sau prieteni foarte apropiați acolo.
Cu toate astea, suferința lor, oamenii care mor singuri, departe de familie, îmi e familiară.
Ani de zile am crezut că tata e mort, că faptul că nu ne dă nici-un semn ani de zile înseamnă că s-a stins singur cândva, gândindu-se la noi.
Apoi a sunat și a fost ca o a doua șansă. Am avut câțiva ani buni, vorbeam la telefon, ne scriam mesaje, el mai venea aici, mă mai duceam eu la Roma. M-a primit, jenat, în casa lui din subsol. Care, deși era o improvizație plină de conducte de canalizare, era curată, iar el în fiecare zi îmi făcea de mâncare ceva bun.
Am trecut peste toate doar ca să-l mai am lângă mine. De fapt, nici n-am simțit că am pentru ce să-l iert. M-am bucurat că l-am găsit și gata. Că a venit aici. Ca a cunoscut copiii. Că s-a jucat cu ei, că acum amintiri atât de prețioase cu ei împreună.
Apoi, în 2015, la final de august, am primit telefonul ăla oribil. L-au găsit mort. A durut. Încă mai doare. De data asta l-am pierdut de tot.
Acum nu mai am pe nimeni acolo, și în același timp am pe toată lumea.
Italia rămâne mereu pentru mine o rană deschisă.
Care acum sângerează.
Mă rog în fiecare zi să se termine odată calvarul, să înceteze suferința atâtor mii de oameni.
Sunt cu sufletul lângă voi!
Poza e din vara lui 2007, la Roma, când l-am revăzut prima oară după 15 ani.
*”nici un” e ori dezlegat, ori legat „niciun”.
e prima data cand il vad cu cratima. e o noua regula?
p.s. timpul le vindeca pe toate
Ce cliseu banal si superficial; timpul nu le vindeca pe toate, sunt rani care nu se vindeca niciodata!
Suferința e și cu și fără cratima.
Martina, inseamna ca esti tanara… eu l am prins si cu si fara cratima pe acest controversat niciun si nicio…
Dar aici e despre suferinta… multa suferinta… regret si dor…
Este mai important pentru dvs. cum stă „nici-un” în text, decât profunzimea trăirii ce o transmite autoarea !?
Am plâns citind cea ce a scris pentru că l-am cunoscut pe Stelian, tatăl ei. ?
Ce frumos ai scris!
Te inteleg perfect! Si eu mi am pierdut tatal si bunica anul trecut! Unul dupa altul! Bolnavi de ani de zile amandoi, de niste boli incurabile oribile!
6 ani am umblat prin spitale cu ei! Cand pe rand , cand amandoi odata !
Zilele trecute ma gandeam ce teroare ar fi trait si ei si noi daca prindeau pandemia asta!
Cum am fi alergat bezmetici prin spitale cu ei , cu securea deasupra capului stiind ca putem aduce acasa la copii nostri ceva grav!
Ce s ar fi framantat amandoi speriati!
Ce am fi tremurat toti de spaima pt ei!
Trecem noi si peste asta… cum, cati… nu se stie. Ganduri bune catre toti aflati in suferinta si pentru familiile lor. Aveti grija de voi si de oamenii dragi!
Sunt lucruri care vor durea pt totdeauna 🙁
Acelasi lucru as putea spune si eu : Romania, gandul la tine doare.
Suntem plecati de multi ani in Spania, am trait mai multi ani aici decat in Romania.
Am facut o facultate aici, muncim aici,avem copiii nascuti aici. Nu avem de gand sa ne intoarcem.
Pt noi, aici este ACASA.
Suntem izolati de o saptamana si un pic si mai avem de stat in izolare inca 3 saptamani.
Se circula ziua doar pt a merge la munca si cu adeverinta care sa sustina aceste lucru ( ex : cei din transport, personal sanitar, alimentatie).
Atat pe strada cat si in masina se merge INDIVIDUAL, nu ai voie doua persoane ( doar daca e vorba de un minor sau persoana in varsta care are nevoie de insotitor).
Nu ai voie sa iesi din casa nici pt a alerga, nici pt orice alt sport, si nici macar sa mergi intr-un loc retras, o padure, etc. NIMIC. DOAR ACASA.
La ora 20:00 , in fiecare seara fara exceptie, iesim toti la balcoane aplaudand pe cei care lupta in acest razboi : personal medical,politie,soferii de camioane care lucreaza pt a nu ne lipsi nimic in magazine, vanzatoarele,etc.
Si cand citesc stiri despre CUM traieste romanul din ROMANIA avertizmentele de A STA ACASA, ma ia groaza. Nu generalizez, dar sunt multi. Destui cat sa contagieze pe altii si sa colapseze subredul sanitar din Romania.
Sfarsitul acesta de saptamana am vazut oameni in Romania la iarba verde si batrani in piete aglomerate.
Fratilor, nu stiti ce va veni peste voi!
Si ma DOARE 🙁 Nu stiu de ce, dar ma doare.
Am vazut dezastrul din Wuhan. Parea departe. E in China la ei acolo, nu va fi la noi la fel. Apoi a venit ca o bomba peste Italia, cu mii de morti. Acum in Spania, traim zile critice cu aproape 30.000 de mii de infectati ( dintre care 3000 de persoane sunt personal medical) si aproape 1800 de morti. Si inca nu am ajuns la apogeu. Zilele grele abia de acum vin.
Deja sunt cateva spitale colapsate, unde pacientii stau efectiv pe jos aliniati pe holuri, nu exista paturi pt toti. Dar macar spitalele sunt curate si medicii te trateaza ca pe pe un OM, FARA SA II DAI UN CENT.
Romania,care a vazut toate acestea dinainte, nu este in stare sa se OPREASCA?
ROMANII, NU SUNT IN STARE SA STEA IN CASELE LOR INAINTE SA VINA TAVALUGUL PESTE EI?
Ma gandesc de asemenea cu groaza ca de Pasti, multi kamikaze se vor intoarce in Romania.
Cei care vin acasa aducand si virusul cu ei, NU SUNT DIASPORA!!!NU NE REPREZINTA!
Asa cum su mai spus si altii inaintea mea, e o categorie speciala de oameni care a ramas fara ocupatie.
Ce om intreg la minte, s-ar deplasa in aceste conditii?
Imi doresc sa nu ajung sa citesc in presa : Romania mii de contagiati, sute de morti, etc, etc, etc.
Romania, gandul la tine doare 🙁
Foarte frumos si realist scris! Multa sanatate!
Cat de cald mesajul dvs! Cat de realist si cat de pertinent! Va multumim! Din pacate nu stiu cati aud, cati asculta, cati citesc, cati inteleg… si nu ma refer la cei de aici… ci la cei de dincolo de aceste randuri…
Draga Ioana, imi este atat de familiara povestea ta, pentru ca am trait-o si eu: tatal meu s-a stins in 2012, in Madrid, Spania, eu am primit telefonul care ma anunta acest lucru la inceputul lui iunie. Era plecat de mai multi ani acolo, a fost inginer aici, in Romania, apoi a fost nevoit sa plece, ca si atatia altii cu care viata a fost nedreapta in Romania dupa Revolutie. Au fost vremuri in care nu am stiut nimic de el, apoi ne-a sunat intr-o zi, si am reinnodat relatia. Am fost si eu acolo, a venit si el aici, in Romania, insa nu si-a mai gasit locul nicaieri. Din pacate, nu a mai apucat sa isi cunoasca nepotii, insa el traieste in continuare prin ei, care ii seamana f. bine, si in sufletele noastre. Suferinta mea insa nu s-a stins si nu cred ca se va stinge vreodata.
Multumesc Cristina!
Asemenea va doresc si voua : multa sanatate!
Aveti grija de voi toti!!! Sanatate tuturor celor ce citesc aceste randuri, sanatate Printesaurbana, sa ne revedem/reintalni aici cu zambet pe chip, cu bucurie in suflet, cu ochi stralucitori indreptati spre cer… nimic nu va mai fi la fel, dar sper ca vom renaste… va fi dureros pt noi toti…cand ne vom ridica, cei ramasi, si vom privi in jurul nostru, va fi ca dupa razboi… fum si gri… dar soarele va fi tot acolo sus si poate ne va zambi!
Multumesc!
Va doresc tuturor putere si rabdare ca sa iesim cu bine pandemia aceasta!