– Ce faci, frumoasa mea? aș întreba-o și i-aș pipăi mâinile molcuțe, pielea ei fină și fragilă ca o coală de hârtie de copt.
– Ce să fac, ce vrea bunul Dumnezeu, mi-ar spune și ar ofta.
I-aș atinge părul argintiu, i-aș mirosi palmele, m-aș uita la ea ca proasta, să îmi umplu ochii.
Mă gândesc la Bunica foarte des. Mi-e foarte dor de ea. Simt nevoia fizică să o strâng în brațe, așa cum e ea, tot mai firavă, tot mai puțină, dar cu inima și cu mintea toate acolo.
Bunica mereu a fost foarte prezentă, foarte vie, mereu făcea ceva, mereu o căuta cineva, mereu povestea cu cineva.
Acum stă mult și se gândește mult.
Nu știu unde-și trimite gândurile, dar multe ajung la mine.
Îmi aduc aminte atât de bine cartofii ei prăjiți la aragazul mic cu butelie, din bucătăria de vară. De pâinea coaptă în cuptorul cu lemne. Ce dulce și parfumată era!
Roșiile pe care mă trimitea să le culeg din spatele casei, și pe care le mâncam până la bucătărie.
Găleata mare de metal în care aduce apă rece de puț de la pompă.
Găleata mare de metal în care adunam cireșe amare din copac și apoi le scoteam sâmburii cu ace de siguranță. Aveam mâinile negre trei săptămâni după asta. Când era gata dulceața, o mâncam caldă, cu mămăligă.
La pătrunjelul pe care mă învățase de la trei ani să-l deosebesc de leuștean.
De compotul pe care mi-l făcea din vișinele pe care le culegeam crude. Până am rupt copacul, că mă urcam în el deși eram mare.
Merele coapte pe sobă, care erau moi și poroase.
Felul în care fugărea mâțele prin curte, dar le punea câteva ceva de mâncare.
De cei doi lei sau poate patru sau cinci pe care mereu mi-i strecura în palmă, să-mi iau o înghețată, deși eram deja om mare, la casa mea.
Banii pe care i-i trimiteam pentru lemne, iar ea insista să mi-i dea înapoi în rate, la fiecare pensie.
Capoatele ei cu flori mici, care miroseau toate a săpun de casă și soare din curte.
Părul ei des, ochii ei, vocea ei, minutele, orele, zilele pe care și le ia înainte să spună ceva, ca nu cumva să deranjeze, să supere, să întristeze.
Gândurile ei multe și bune care ajung la noi.
Îmi este atât de dor de ea…
– Ce faci, frumoasa mea? aș întreba-o.
– Iacă ce să fac, stau cuminte-n pat.
– Cât de mult te iubesc, ce dor mi-a fost de tine!
Iar ea o să plângă și o să-mi strângă degetele între ale ei.
Așa o să-i spun, așa o s-o strâng și o s-o miros! Nu știu când o să pot face asta, ce mult mă supără că nu știu, cât de dor îmi e de ea, stau cu șervetul țesut de ea alături și-i simt mirosul dulceag al casei noastre de la țară, al casei ei. Sufăr din dragoste de bunica.
Aveam trei ani în poza asta, iar ea, 51. Ce repede a trecut timpul și ce norocoasă sunt că încă o mai pot strânge în brațe (chiar dacă nu chiar acum, azi, vara asta, dar curând, curând…).
Nici nu stii cum e pentru mine articolul asta. Pe 6 martie aveam bilet de avion, trebuia sa vin in tara pentru 3 zile fara copii, ca sa o vad pe bunica pentru ca nu se simtea bine. Locuiesc in Lombardia, deci nu am putut veni din cauza virusului asta nenorocit.. Luni bunica mea a murit
Domnul sa o ierte! ? si la mine a venit cu o mare de lacrimi! De 2 zile orfana de Buna Mea! Am stat cu ea pana la sfârșit! Si deja MOR de dor. ?
Imi e asa de dor de ea si de bunicul meu. Imi este dor sa o vad in fiecare dimineata cand ma trezesc, sa ma astepte acasa de la scoala cu mancare calda, sa mergem in parc etc. Acum am 14 ani, mamaie face 1 an de cand nu mai este printre noi, tataie face 2.. ?????️?
Si eu sufar din dragoste pentru bunica, doar ca bunica mea nu mai e.
Cred ca este motivul pentru care plang cel mai des.
Am 54 de ani. Aș putea să fiu bunică, dar nu sunt.
Am lăcrimat, citind, și fiecare cuvânt mi s-a lipit de suflet.
Plâng, am învățat să plâng și fără lacrimi.
O văd în descrierea ta… pe mama!
Cat de mult ma identific cu tine in anumite aspecte!
Mie mi-a ramas o singura bunica.Maia. Asa ii spun eu dintotdeauna.
Ultima si unica in multe privinte.
In tineretea ei era blonda si cu ochii albastri.
Cand eram micuta si mergeam la ea la tara vara ,imi cumpara cele mai frumoase sandale care se puteau gasi in targ si mingi mari si colorate care se spargeau in doua zile de la pietrisul de pe drum.Mergeam la cotet sa iau oua si faceam „prajituri” cu pamant si apa in diferite forme pana ne-a dat de gol o vecina.Dar ea nu s-a infuriat.Si multe alte traznai.
Peste putin timp parintii mei s-au despartit.Am ales sa raman la divort impreuna cu tatal meu.Tata a trebuit sa plece la munca in strainatate si eu am ramas doar cu bunica.
Nu voi uita niciodata grija ei, iubirea ei, si faptul ca e singura persoana din lumea asta care nu mi-a spus niciodata „NU SE POATE” atunci cand am avut nevoie de ceva, de orice.
Voi tine minte cat voi trai turtele ei in tigaie,gemul de pepene galben, omleta cu sucul de rosii facut de ea in casa, si multe alte lucruri gustoase ce le pregatea pt mine.
Nu voi uita niciodata ca in prima zi cand lua pensia imi cumpara cascaval si pui afumat sau crenvursti. In restul zilelor ne descurcam cu ce aveam in gradina. Pe atunci pensia ei era de 4 milioane. Si jumatate din ea, 2 milioane, imi dadea mie sa imi pot cumpara cate ceva de imbracat sau pt abonament caci deja incepusem liceul.
Ma gandesc cu mult dor la anii trecuti.La zilele de vara in care uda gradina si pastra apa in niste butoaie mari, apa se incalzea, si noi ne balaceam apoi in ele.
Acum au trecut anii, ea este strabunica.Are peste 70 de ani. Nu este foarte in varsta dar este foarte bolnava.Cu un cancer care a tot recidivat si cu multe operatii. Corpul ei este slabit, atacat din toate partile si nu poate primi tratament puternic.
Vorbesc cu ea zilnic. I-as alina durerea, i-as da ani de la mine daca as putea. Vreau doar sa nu plece inainte sa o mai vad macar o data.Aseara era trista, plansa, cu dureri groaznice.
In ziua cand ea se va stinge si in mine se vor stinge multe lucruri.
Pe la unu aseara mi-a trimis un WhatsApp (stie sa foloseasca bine telefonul si asta ii ocupa mult timp si ii atrage atentia de la durere). Nu dormeam. Ma bucur sa mai vad ca inca mai pot primi mesaje de la ea.De obicei mesaje de incurajare si optimism.
De abia astept sa o vad, sa o imbratisez si sa ii spun ca de obicei: Maie, maie cu parul balaie ce dor mi-a fost de tine !
Acum, in timp ce doream sa termin de scris acest comentariu se aude un mesaj de whatsapp.
E maia.
Mesajul de la ea este urmatorul : ” Chiar daca problemele vin ca o ploaie peste, noi, sa nu uitam ca Dumnezeu, va fi mereu umbrela noastra”.
Pt mine, EA a fost mult timp umbrela mea in timpul ploilor.
Aceasta este maia mea.
M-a înduioșat pana la lacrimi mesajul tau ❤️
Am plans…plang…
Nu o mai am pe bunica de 6 ani, de cand s-a mutat in Ceruri, dar amintirile pe care le am din casa ei, care a fost si a mea atata timp, sunt asa frumoase incat acum devin dureroase…Mi-e un dor nebun de ea si, chiar daca o simt cumva aproape, mai ales cand mi-e greu, simt ca as da orice sa o mai tin in brate inca un minut. Draga mea bunica, frumoasa si buna, te iubesc!
Azi, fetita mea de aproape 7 ani a plans ca ea nu vrea sa creasca, pentru ca e asa frumos sa fii copil si atat de greu sa fii om mare…Acum o inteleg mai bine ca oricand, cand amintirile navalesc peste mine. Ce rau imi pare ca nu a apucat s-o cunoasca pe strabunica ei, sa-i aduca inca un plus de bucurie in copilaria ei!
Va multumesc, Printesa, pentru acest articol si pentru trairile aduse de el! Sa va traiasca bunica si mama sanatoase si bucuroase!
M-ai emotionat pana la lacrimi!! Inainte cu vre o 5 luni m-a privit cu ochii ei albastrii si mereu umezi de dorul celor plecați în lumea de dincolo, ca eu voi fi singura care o v-a plânge si ca o sa merg la ea sa i aprind lumina. Stiam ca timpul ei pe această lume urma să se scurteze, dar am refuzat să vorbim despre asta.De cate ori merg la părinți la sat am o tresărire daca cineva sta pe canapea la poarta caci ,atunci cand știa că ma voi duce acasă ma astepta in poarta. Mi-e dor de ochii ei blanzi, de vorbele calde si mainilr ei muncite .Ioana ,esti un om minunat!Te îmbrățișez cu mult drag si ca in fiecare seara asteptam poveștile voastre!
Ce bine ca mai ai bunica…
Speranta, sa fiti sanatosi!
Am 54 de ani. Aș putea să fiu bunică, dar nu sunt.
Am lăcrimat, citind, și fiecare cuvânt mi s-a lipit de suflet.
Plâng, am învățat să plâng fără lacrimi, și mi-e nespus de dor…de mama!
Cred ca toate suferim dupa bunica care nu mai este….si eu imi amintesc rochiile cu flori mici…si clatitele ei subtiri cum nu am mai pomenit, si ochii ei calzi, si dojenile ei si totul. Dar le vom pastra pentru vecie cu noi
Acum 9 luni a plecat si Buny a mea la Domnul!
Acum locuieste doar in amintirile mele! In gandurile mele zilnice! Plang de durere si neputinta! Si de dor! Mult dor!
Dor de vorba ei calma,de optimismul ei, de dragostea neconditionata pe care mi a dat o toata viata mea! De ochii ei ca marea de albastrii !
Bunica mea simte cand mi -e greu si mai ales dor de ea, cred ca in vis ma alina, ca in copilarie, imi ostoieste durerile , pentru ca, atunci cand ma trezesc, ma simt ca dupa vacanta de vara, usoara si senina.Si mai ales viata imi pare atat de simpla, caci simt cum imi da o alta putere de a razbi. Si nu stiu cum, ma trezesc ca vorbesc cu vorbele ei dragi, si privesc lumea prin ochii bunicii, ingaduitori, impacati cu lumea si cu Cel de sus. Draga mea bunica, a plecat „sa moara putin” acum mai bine de 12 ani, dar rana din sufletul meu e inca vie.
Si eu aveam o păpușă identică… ii spuneam Despina! Nu stiu de unde vine numele asta, am o vagă amintire ca asa scria pe eticheta cand am primit-o, dar se poate sa ma înșel! Sanatate multa bunicii!
Acum, ca, vorba lui bunica/buna/buni, „m-am saturat de plans” (asa cum te ghiftuiesti de o mancare) pot si eu sa scriu. Bunica a fost figura centrala a vietii mele, o leoaica cu o energie nesecata. Am crescut la tara cu bunicii pana pe clasa I inclusiv, apoi ne-am dus la „parintii cei tineri”, de la oras, dar niciodata nu m-am simtit „acasa” acolo. Parintii se intelegeau ca matza cu cainele, asa ca cele 3 luni de vacanta de vara erau raiul pe pamant. Bunica era peste tot, in acelasi timp (cunoasteti si voi asemenea oameni?): in ograda la animale; in gradina sau la camp, cu sapa, secera, furca etc; in bucatarie facand bunatati – placinte cu lapte acru de bivolita, mari si pufoase; sau placintele subtiri; sau „zamele” acrite cu jintuiala, pe care le comparam cu ale mamei, spre disperarea ei – copiii sunt cruzi, si cred ca o suparam pe mama, care gateste minunat, dar diferit, mnoah. Nu am mai reusit sa duplicam nimic din ce gatea buna. Mie inca nu imi ies galustele de gris sau pasarelele din laptele de pasare – ei ii ieseau perfect intotdeauna. Dar pe langa mancarea intotdeauna gustoasa, era si o persoana foarte curata si ordonata. Bucataria de vara unde statea cu bunicul nu mirosea niciodata a imbacsit sau vechi; lucrusoarele erau in ordine si curate, peretii impodobiti cu icoane, cu pozele noastre, stergare, paretare si alte suvenire. Isi aducea flori din gradinita si le punea pe bufet, in borcan cu apa (eu nu am flori taiate in casa, ca fac mizerie si imi dau de lucru..). Pana in ultimele ei zile, la aproape 90 de ani, isi spala saptamanal in lighean hainitele, sorturile si halatele de doc, de lucru (mie mi-e lene sa spal cu masina, cateodata).
Era si un om de lume, iubea societatea, era in largul ei „intre oameni”, radea in hohote si avea intotdeauna cuvintele la ea. In orice ocazie stia sa spuna si sa faca „ce se cuvine”, fiind o persoana judecata si inteleapta (cand eram copil ma scotea din sarite replica „tuulai!! pe cine ai mai vazut tu sa faca asa?” in timp ce se lua cu mainile de cap, de naframa . Incerca sa ma educe sa fac lucrurile „cum trebuie”, dar eu am iubit intotdeauna scurtaturile..) . Cand am crescut putin si am inteles cat de multe am de invatat de la ea in acest sens, am inceput sa absorb, dar neavand personalitatea ei placuta, nu am putet niciodata sa stralucesc, ca ea. Om matur acum, o priveam cu uimire, ca pe o minune: cum poate o fiinta sa fie atat de de plina de viata la batranete, cand viata a trecut ca un tavalug peste ea, si nu numai o data (orfana de tata la 10 ani; apoi razboiul, casa si satul intreg arse intr-o noapte de nemti; dormit pe ploaie, in padure, in caruta cu o cerga pe cap; apoi, inca copil, angajata ca servitoare la oras; apoi orfana de mama la 17 ani, ramanand mama pentru fratii mai mici; dupa razboi isi reconstruieste viata „de la lingura si furculita”, impreuna cu bunicul, pentru ca nu aveau nimic. Apoi colectivul, unde lucra mai mult singura la CAP pt ca bunicul lucra in cariera de piatra; speranta ca bunicul se pensioneaza si nu o sa mai duca ea greul gospodariei, spulberata cand bunicul paralizeaza si ramane la pat 7 ani. Apoi moartea singurei ei fete cand ea, bunica, avea peste 70 ani -asta era sa o omoare; a ramas cataleptica un timp. Apoi mici atacuri cerebrale, care au erodat-o si au imputinat-o, dar din care si-a revanit mereu pana la nivelul la care sa-si poarte singura de grija..
Nu o mai am din 2014. A murit singura, urat, asa cum se temea (ii era uracios de ideea de a muri singur, dar si mai mult isi dorea sa nu zaca la pat pentru a nu incomoda pe nimeni
; 3 zile de zacere ar fi fost ideale in opinia ei; D-zeu nu i le-a dat, si a smuls-o dintre noi acum cativa ani, inainte de pasti, printr-un accident stupid; avea 87 ani, era lucida, inteleapta, era inca sursa mea de putere.. Mi-e dor mereu de ea, ma simt vinovata, imi dau filme in cap ce poate s-a impiedecat si a cazut cand a fugit sa raspunda la telefonul meu, iar eu nu am alertat pe nimeni crezand ca e la vreo vecina..
Imi pare rau de postarea lunga si dezlanata, dar de fiecare data cand povestesc despre ea ma mai resemnez putin cu faptul ca nu mai este pe lume. Si, oricum, nu as putea sa spun lucrurile astea nimanui cunoscut, prea m-ar ineca plansul.
Ți-am citit povestea cu lacrimi in ochi…Dar finalul m-a emoționat cel mai tare.
Chiar azi i-am vizitat pe bunicii mei. O vizită scurtă, ca pe timpurile astea grele. Le-am dus mâncare….Și m-am bucurat un pic de ei.
Un gând bun pentru tine și-o pomenesc pe bunica ta. Sunt sigură că încă te are în grijă, de acolo undeva!
Ioana eu, nu înţeleg ce spui că are dreptul să se oprească şi să se odihnească.
Vorbesti la propriu? La figurat?
Ce norocoasa ești Ioana că o mai ai! Mamaia mea a murit în 2007, de diabet, la 71 ani, am atâtea amintiri cu ea! Preotul a spus că doar oamenii aleși ating vârstă asta… Atât îmi aduc aminte, am plans mult… Mirosul de săpun de casa, oalele cu smântână, tuciurile și tuciuletele cu tot felul de lucruri în ele, hainele ei aruncate peste tot prin casa (asta moștenesc de la ea), vorba ei „Poruncește și fă, că ce bine-ti sta”. Ii semăn in multe privințe…
Și maia mea e in aceeași situație ?…89 in curând va împlini. De vreo doi ani e tot mai greu. E tot mai departe de noi, de mine, copila pe care a crescut-o din scutece. Acum câțiva ani puteam să jur că nu mă va putea uita vreodată. Acum, după cateva atacuri cerebrale, se stinge, și o parte din mine odată cu ea.
Demența o înstrăinează tot mai mult de cei dragi. Dar, era o replică într-un film…” ea poate că a uitat cine sunt eu dar eu n-am uitat cine e ea”??
De câte ori plecam de la ea mă milogeam la Dumnezeu să o țină sănătoasă, s-o mai văd măcar o dată. Azi nu mă mai rog pentru viață… mă rog să se stingă in liniște, pentru că, in tot mai rarele momente de conștiență, când realizează în ce situație este, plânge de îmi sfâșie sufletul?
Nu mă voi supăra pe Dumnezeu când o va lua. Toată copilăria mea m-am temut că n-o voi mai găsi data viitoare, ea fiind o fire mai bolnăvicioasă. Așa că, acum, când a ajuns la vârsta asta, Īi sunt recunoscătoare că mi-a lăsat-o atâta timp.
Mi-aș dori doar să fiu lângă ea când va fi să pornească pe drumul cel lung, așa cum am fost pentru tataie, ultimul lui cuvânt fiind numele meu. ???
Stiu tare bine ce spui, suntem cam in acelasi punct. Si simt ca oricat o mai vrem noi aici, ea a obosit si ar vrea sa plece …