Ce este și ce nu este educația cu blândețe?

Întâi de toate, trebuie să spun că nu știu să existe acest tip de parenting, educație cu blândețe, în vreo categorie oficială, științifică, în vreo carte sau vreo revistă de specialitate. Este ceva ce am construit în capul meu în primii ani alături de copiii mei, fără ca asta să însemne că nu există pe undeva definit oficial acest tip de educație, e posibil să existe și să nu știu eu. Ce știu este că nu m-am regăsit în niciun stil de parenting 100% (nu că ar fi nevoie, nu trebuie să ai vreun stil anume ca să-ți crești copiii frumos), rezonam cu lucruri din parentingul bazat pe  respect promovat de Magda Gerber și Janet Lansbury (RIE), cu câteva lucruri din attachement parenting, apreciez multe aspecte din educația Montessori, altele din Waldorf, și că am simțit nevoia să așez tot ce am învățat despre copii și părinți sub o singură umbrelă, pe care s-o denumesc cumva, pentru mine. M-am gândit mult ce termen i s-ar potrivi cel mai bine. Și într-o zi când stăteam cu Sofia pe piept și ea sforăia, iar eu nu mai puteam de uimire, mi-a venit acest gând. Educația cu blândețe. Da, asta vreau să primească ea, copilul meu, și următorii după ea, dacă vor vrea să mai fie. Și mi-am văzut de ale mele.

Apoi însă am început să scriu despre asta, să primesc întrebări de la părinți care, ca și mine, voiau să fie cu copiii lor altfel decât au stat lucrurile în propriile copilării, dar nu știau ce să pună în locul pedepselor, palmelor, condiționărilor. Și mi-am dat seama că poate această umbrelă a educației cu blândețe poate feri de ploaie mai mulți părinți. Le poate oferi idei, sprijin, înțelegere, răspunsuri. Că specialiștii din țara noastră, psihologii, dascălii care cred și ei în această umbrelă, pot contribui la schimbării mentalității românești în ceea ce privește creșterea copiilor. Și sunt atât de mulți și de generoși și de implicați! Așa au apărut grupul de Facebook, atelierele, conferințele gratuite, multele articole cu specialiști, colecția de cărți pentru părinți numită chiar așa, Educație cu blândețe. Între timp, îmi place să cred că a devenit un principiu, un stil de viață care va deveni din nișă, normalitate, majoritate. Atât de mulți oameni îmi scriu cu bucurie că da, această cale le face bine, li se potrivește, rezultatele sunt evidente, da, e greu, dar da, merită!

Speranța mea este ca în câteva generații, niciun copil din România nu va mai fi lovit nici de părinți, nici de bunici, nici de dascălii lui. Că vom reuși până atunci să vindecăm traumele vechi care ne fac acum să credem încă în palme ca metode de educare, că vom afla până atunci și că sigur se poate și altfel, și cum anume.

Pentru că văd foarte des multe confuzii despre ce este educația cu blândețe, cred că e nevoie să povestesc cum vă eu acest tip de educare părinte-copil-părinte, pentru că eu simt că e un proces care merge în ambele sensuri, mereu.

În primul rând, ce NU ESTE educația cu blândețe?

Nu este lipsa educației. Dacă-mi las copilul de capul lui, dacă nu cresc alături de el, nu-l educ cu blândețe, doar nu-l educ.

Educația cu blândețe nu este lipsa de NU, de limite, de respect. Dimpotrivă. Doar că impunerea acestor limite se face respectuos, cu blândețe.

Educația cu blândețe nu este o invenție de mame perfecte. Este un efort (uneori uriaș) de a-ți trata permanent copilul ca pe o ființă completă, așa cum ești și tu. Câtă vreme tu nu înveți când ești lovită sau umilită (nimeni nu învață din frică), câtă vreme tu simți ură când cineva te lovește, chiar și ușor, câtă vreme îți dorești să fii auzit și respectat, exact atât și la fel dorește și copilul tău.

Educația cu blândețe nu este un curent extremist al parentingului modern. Educația cu blândețe există pe lume de când există și părinți. Mereu au existat oameni, în toate locurile pământului, care nu și-au lovit și condiționat copiii indiferent de epoca sau civilizația în care au trăit. La fel cum mereu au existat și oameni care și-au lovit și condiționat copiii indiferent de ce era la modă, legal, recomandat sau învățat prin tradiție și obiceiuri de familie.

Acum avem timpul și mijloacele să observăm aceste lucruri. Acum avem studii nenumărate care ne arată de ce educația autoritară, bazată pe pedepse (inclusiv corporale), nu funcționează pe termen lung. Acum, în multe state ale lumii, lovirea copilului chiar și cu  palmă, este ilegală și considerată infracțiune (România este printre aceste state).

Nu, când vedem copii de 8-10.-14 ani care înjură, se bat, aruncă pe jos, aceia nu sunt copii crescuți cu blândețe, ci sunt fie copii care din păcate nu au beneficiat de timp cu părinții lor, nu au primit educație, foarte probabil au fost înjurați și loviți la rândul lor.

Copiii crescuți cu respect și blândețe au și una, și alta. Văd la copiii mei, care nu ar umili niciodată pe cineva. Văd și la alți copii crescuți la fel, din jurul nostru. Unii ajunși adolescenți.

Dar ce ESTE educația cu blândețe? Ce presupune ea?

Pentru mine, pentru că repet, nu există, sau cel puțin nu am găsit eu, un manual sau vreo listă cu principii universal acceptate (dar poate o facem noi acum împreună), practicăm o educație cu blândețe împreună cu copiii noștri atunci când:

  1. Suntem dispuși să înțelegem și să acceptăm cum sunt și cum nu sunt copiii noștri la fiecare vârstă, ce pot și ce nu pot face, de ce reacționează uneori în anume feluri, ce nevoi au ei de la noi
  2. Suntem dispuși să căutăm, să acceptăm și să vindecăm în noi acele lucruri care nu au legătură cu copilul nostru, ci cu noi și experiența noastră din copilărie, și care ne fac să ne enervăm pe copil (deși, de fapt, nu e vina lui)
  3. Înțelegi și întrupezi (adică simți asta cu toată ființa ta) că copilul tău este egal cu tine în demnitate și nevoi (nu și în responsabilități, putere, capacitate de decizie etc)
  4. Știi că puiul tău are nevoie de limite ferme și nu te temi să le anunți și să te asiguri că sunt respectate, fără a folosi forța sau manipularea asupra copilului.
  5. Știi să asculți nevoile copilului și pe ale tale. Ce DA îți spui tu acolo, copile, când mie îmi spui NU?
  6. Alegi calea cooperării cu copilul și nu pe cea a forțării sau manipulării prin pedepse sau recompense. De ce îți e atât de greu să îți faci temele? Hai să ne gândim împreună. E ceva ce pot eu face să-ți fie mai ușor? Poate o schimbare de oră? De durată? De loc?
  7. Nu lovești copilul niciodată, nu-l ameninți, nu-l jignești, nu-l trimiți la colț, pentru că te străduiești să îți gestionezi furia (care este responsabilitatea ta, nu a copilului) și îți asumi responsabilitatea de a găsi soluții pentru a gestiona altfel conflictul.
  8. Îți permiți să greșești, pentru că a cere perfecțiune de la tine însăți înseamnă a pune o presiune atât de mare pe tine încât îți vei provoca frustrare, vină, furie care se va revărsa tot asupra copilului. Îți ceri iertare și faci tot ce poți să nu repeți greșeala.
  9. Nu consideri copilul responsabil de faptul că ție îți e greu. Te străduiești să nu uiți că tu ești cel care a decis să facă și să crească un copil, nu el.
  10. Ceri ajutorul altor adulți pentru sprijin atunci când îți e greu. Cauți ajutor în terapie.
  11. Spui copilului adevărul, pe înțelesul lui.
  12. Creezi pentru copil și pentru tine un spațiu de încredere și siguranță orice-ar fi. Mama și tata sunt aici pentru tine.
  13. Îți vezi și îți asculți și accepți copilul așa cum e el, nu așa cum ai fi vrut tu să fii sau cum ai fi vrut să fie el. El este cine este și e extraordinar așa!
  14. Te străduiești să petreci timp alături de copil, timp frumos, de conectare adevărată, cu joc, ascultare, sau doar cu stat împreună.
  15. Îi oferi informații despre spiritualitate, explicându-i în ce crezi, fără a-i impune să creadă la fel.
  16. Îi explici regulile lumii folosindu-te de adevăr, de logică și de consecințe naturale, nu de minciuni, șantaj, distragerea atenției sau manipulare. Dacă mai lovești copii în parc, înseamnă că îți e greu să fii aici și să respecți regula asta de siguranță, așa că va trebui să mergem acasă. Când crezi că ești pregătit să încercăm din nou, venim înapoi. 
  17. Tot ce îi dai bun copilului tău îți dai și ție, îi dai și partenerului tău. Acceptare, ascultare, iubire, siguranță, adevăr. Și părinților tăi, dacă poți.
  18. Îți susții copilul să devină independent, să facă tot ce poate imediat ce poate. Îi ceri ajutorul în casă, îl lași să încerce, chiar dacă se supără că nu îi iese din prima.
  19. Îți înveți copilul să nu lovească, să nu umilească, să respecte toate celelalte ființe, să intervină și să ceară ajutor când altcineva e agresat.
  20. Îți înveți copilul să ia decizii, lăsându-l să ia decizii pe măsura puterii lui, arătându-i ce înseamnă gândirea critică, care îi sunt drepturile și obligațiile în societate.
  21. Îi spui adevărul despre corpul lui, despre limitele lui și ale altora.
  22. Nu te crezi mai bun decât copilul tău doar pentru că te-ai născut mai devreme.
  23. Îl înveți să respecte mediul, natura, pe ceilalți.
  24. Îi oferi o educație financiară realistă și funcțională.
  25. Îl iubești fără să-l sufoci, îl vezi ca pe o ființă separată care are nevoie de îndrumare și iubire.
  26. Nu te sacrifici pentru copil, ci te bucuri alături de el de fiecare zi împreună, iar dacă asta nu funcționează, ceri ajutorul adulților din viața ta pentru a primi sprijin și a face ordine în sarcini, nevoi și soluții, astfel încât să te poți bucura de viața alături de el.
  27. Îi citești copilului de mic, îi oferi acces în lumea magică a poveștilor, ca să-l înveți despre puterea cuvintelor și a imaginației

Nu este nevoie nici de bani, nici de cărți sau de jucării anume pentru educația cu blândețe. E nevoie doar de părinte și de copil care au încredere unul în altul, se văd și se respectă (copiii mereu au încredere în noi, ne văd și ne respectă, noi, adulții, nu prea reușim să facem asta). Educația aceasta se poate face și într-o oră pe zi, dacă muncești mult și asta e tot ce ai.

Ce contează cel mai mult?

Cel mai important lucru între noi și copiii noștri e relația, spațiul dintre noi, pe care-l putem hrăni cu iubire, povești, joc, iertare, efortul de a face mai bine, sau dimpotrivă, cu delăsare, cu negarea propriilor experiențe și urmări (lasă că și pe mine m-a lovit mama și ia uite ce bine am ajuns), cu scuze (n-am timp, n-am bani, astea-s fițe de mame perfecte), cu abandonarea copilului și pe sine în fața ecranului. În al doilea caz, relația se usucă, se izește ca un material de care tragi prea mult timp, imediat ce se vor putea desprinde, copiii se îndepărtează, obosiți, triști, invalidați, cu încredere spre zero în sine, cu valori date peste cap și un model de iubire parentală care nu e bun. În primul caz, sunt șanse mari să rămâneți prieteni toată viața, iar copilul să devină un adult care poate da mult din tot ce a primit: respect, acceptare, răbdare, iubire, blândețe.

Nu cunosc niciun adult care să fi fost crescut așa cum zic eu mai sus și care să fie acum un om în derivă.
Dar cunosc mulți oameni care au crescut cu jigniri și bătăi care acum sunt fie în negare, fie în vindecare, dar puțini sunt bine cu adevărat (aș zice că niciunul). Au stimă de sine joasă, nu își pot controla furia, au relații disfuncționale, nu se pot bucura de nimic, suferă de complexul inferiorității,

Fiecare pas pe care-l facem e o alegere. Și când lași pilotul automat să vorbească în locul tău, tot o alegere e.

Eu n-am vrut să-mi crească pilotul automat copiii. Am vrut să-i cresc eu. Dar despre asta, poate reușesc să scriu altă dată.

Sper să vă fie de folos micul meu ghid.

Resurse utile

Vă las cu o serie de resurse care poate vă oferă lucruri utile.

Cărți de parenting care promovează principiile educației cu blândețe

Există copii care nu pot fi educați cu blândețe? (interviuri cu psihologi români)

Despre educația cu blândețe cu psihologul Diana Stănculeanu

EDUCAREA CU BLÂNDEȚE NU ESTE SINONIMĂ CU A CREȘTE UN COPIL FĂRĂ LIMITE ȘI RESPECT

Cum învățăm copiii regulile lumii fără pedepse și recompense?

Podcast pentru mamele la capătul puterilor

Grupul de FB Educație cu blândețe

Imagine de serrano1004 de la Pixabay

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4263

26 comentarii

  1. Nu știu cât ani are copilul tău, dacă acum nu e violent, asta nu înseamnă ca nu va putea fi la un moment dat. Lucrez cu copiii și am văzut copii crescuți in cel mai blând mod posibil și cu înțelepciune și la un moment dat sa fie violenti sau sa arunce cu lucruri in jur. Am auzit de multe ori afirmația ca dacă îți crești copilul cu blândețe, acesta nu va fi niciodată violent. Este total gresit.. și spun asta din experiența, nu din auzite. Contează f mult temperamentul copilului, fiecare copil este unic și reacționează in mod diferit. Astfel ca și metodele trebuie sa fie in funcție de temperamentul copilului pentru a avea rezultate.
    Din câte am înțeles ai un singur copil, cu siguranța dacă vei mai avea un al doilea va fi diferit de primul. Eu am 2 copii și sunt total diferiți. Fiecare are temperamentul lui. Ce funcționează la unul, nu funcționează neaparat si la celălalt.

    • Buna, am doi copii, de 6 si 8 ani (sunt cateva mii de articole aici despre ei doi, iti va fi usor sa gasesti in cateva secunde ceva care sa iti aduca mai multa ), cunosc multi copii, lucrez cu copii de multi ani, sunt inconjurata de copii, cu tot felul de temperamente, din tot felul de medii, cu tot felul de experienta. Sigur ca nu poti spune niciodata care si cum va face, nici despre noi insine nu putem baga mana in foc, insa din experienta mea, sunt sanse mici sa vezi un copil de 8 ani care e crescut cu respect si limite sanatoase sarind la bataie, iar psihologii cu care tin legatura constant imi confirma ca indiferent de temperament, tratamentul demn si bland este calea corecta. De altfel la finalul articolului la care comentam exista un articol fix pe acest subiect, concluzia specialistului fiind ca da, orice copil se poate educa eficient cu blandete, indiferent de temperament.

      E adevarat ca agresivitatea face parte din fiinta umana, si uneori, oricat de bine suntem invatati sa ne-o gestionam, iese la suprafata. Si asta nu inseamna ca educatia a dat gres, ci ca suntem oameni.

    • toti oamenii sunt diferiti, da, dar sansele ca un copil crescut fara violenta fizica si psihica are cred eu sanse mai mici sa devina un adult violent sau traumatizat… sau nu crezi? ca eu sincer nu iti inteleg comentariul …
      Pana la urma copilul nu va interactiona doar cu parintii, ci si cu alte persoane din familie, prieteni, colegi de la scoala, profesori, oameni de pe strada, vecini. Multe interactiuni isi pot spune cuvantul intr-un mod negativ… de exemplu daca acasa are parte de blandete si la scoala este agresat de alti copii sau de vreun profesor care nu are toate tiglele pe casa, atunci copilul poate rabufni in diferite forme. Sau poate rabufni mai tarziu, ca si adult.
      Sau poate nu rabufneste ca are acasa un mediu sigur si bland unde sa se refugieze si sa caute consolare.

    • Exact, agresivitatea face parte din fiinta umană și nu îți pot da cu presupusul atunci când vezi un copil agresiv, cum ca a avut parte de o educație agresiva. Categoric ca sunt pro educație cu blândețe, însă asta nu înseamnă așa cum scrie in acest articol,un copil crescut cu blândețe nu poate fi agresiv, este total gresit. De mulți ani lucrez cu copii și din păcate f putini, dintre cei care au fost crescuți cu blândețe, nu au recurs la violenta la un moment dat. Nu poți generaliza și sa spui ca dacă îl educi cu blândețe nu va fi violent. Asta o aud frecvent de la cei care promovează parentingul și se pare ca este un trend, dar este total eronat.
      Draga Andreea, dacă nu ai înțeles comentariul meu, înseamnă ca nu ai citit cu atenție. Este cât se poate de clar ca nu contest educația blândă,ci siguranța asta care se da ca nu va fi violent. Temperamentul copilului își pune amprenta profund și in funcție de acesta vom putea modela copilul. Așa cum 2 frați sunt total diferiți, la fel sunt de diferite și metodele folosite in educație.

    • Ce spui tu e ca educatia nu poate prevala asupra temperamentului, caz in care nu inteleg de ce sa ne mai chinuim cu educatie cu blandete.

    • Draga Robo, sunt parinti care au 2 copii, unul predispus la ravratire, la năzbâtii și este greu de modelat și altul liniștit care trebuie sa-i spui o singura data și înțelege. Spune-mi, te rog ce reacție va avea cineva care are ideea ca dacă copilul este violent nu a fost educat, parintii nu s-au ocupat de el și este etichetat ca fiind un copil needucat și îl vede separat pe copilul cu un temperament liniștit care este un exemplu și toată lumea îl lauda cât de educat este. Oare cei 2 nu au fost educați de aceeași parinti? Temperamentul contează, tu îl poți modela, găsind metodele cele mai potrivite pt el, dar asta nu înseamnă ca nu va fi niciodată violent sau nu va arunca cu obiecte. Ceea ce am vrut și vreau sa scot in evidentă este ca nu putem afirma ca un copil care arunca cu ceva nu este un copil educat sau parintii nu au petrecut timp cu el, așa cum am citit in acest articol. Nu știm cât timp au investit parintii aceia in copii. Am cunoscut parinti care și-au dedicat viața pentru educația copilului și din păcate au fost momente când a fost violent. Sau invers copii liniștiti care nu au avut parte de educație și nu au fost violenti niciodată. Nu putem cataloga astfel un copil ca fiind educat sau needucat.

  2. Cum poți sa spui ca dacă vezi un copil de 8-10 ani ca lovește sau arunca pe jos nu este un copil crescut cu blândețe?? Deja ai etichetat acel copil. De unde știi cât au investit parintii lui in educație?? Mi se pare f gravă aceasta afirmație.. ai spus ca lucrezi cu copiii.. cu tot respectul dar ma îngrozesc cum sunt etichetați acei copii.

  3. tot familia traditionala mi se pare cea mai buna formula: TATAL e seful, capitanul, cel cu drept de veto, cel care ia decizia finala. nu! nu inseamna ca e dictator asa cum nu este dictator presedintele Islandei, sau premierul Suediei si fix aceleasi lucruri fac. MAMA este mediatorul, arbitrul, puterea judecatoreasca. ea cu blandete explica copilului ca trebuie sa faca ce zice seful, capitanul pentru ca exista o ierarhie asa cum exista in orice societate civilizata si cum singur va afla la maturitate si in cara va trebui sa se integreze. o familie nu e o democratie unde se voteaza daca „azi mancam numai inghetata” sau „nu mergem la doctor ca ne face injectie”. evident nu vorbesc de dictatura, violenta, patriarhat (atentie democrati, liberali si feministi) pentru ca exista ceea ce tot de traditie tine: bunul simt! acesta nu are nici cea mai mica legatura cu „democratia” sau cu niste notiuni maret-pompoase gen „drepturile omului”, „drepturile copilului”… cine le sustine, imediat, e obligat (tot de bunul simt) sa spuna si care sunt obligatiile omului, obligatiile copilului. EXACT. ca in orice JOC! exista drepturi dar si OBLIGATII! in ce joc sunt trecute ca reguli doar drepturi?!? aud?

    • Deci tatal decide, iar mama, pe langa ca nu are dreptul sa decida si ea ceva, mai are si responsabilitatea de a explica copilului pana o doare gura. :)) foarte buna afacere.

  4. Ca mama singura de gemeni (5 ani), sunt de acord cu totul, mai putin cu trasul concluziei, la prima vedere, ref la educatia copiiilor cu comportamente rebele,…
    De prisos sa detaliez cat de diferiti sunt picii mei desi cresc in acelasi mediu zilnic si sunt tratati absolut egal, fara cea mai mica discriminare de orice fel, si fara subterfugii.

    Guess what: desi acelasi lucru le explic amandurora, ce se face si ce nu, ce avem voie, ce NU vom cumpara din oras daca iesim doar la plimbare, ca sa n-avem tantrums in public etc… intelegi ideea, ca blogul tau mi-a fost de mare ajutor 🙂 ,
    exista tot timpul riscul ca unul din ei, baietelul de regula, dar si fetita uneori, sa devina dovada vie ca socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ…
    Daca i-ar vedea cineva intr-unul din acele momente, ar crede ori ca eu sunt nanny (ei sunt mulatri dar nici macar la trasaturi nu-mi seamana), ori ca sunt o mama vaishamar… ceea ce nu consider ca am ajuns (inca :)) ), desi ma identific si cu ceea ce sa nu facem ca parinti, din articolul asta.
    Dar nimeni nu ramane inca 5 minute in preajma sa vada cum se vor fi calmat dupa ce am discutat si ne-am imbratisat, sau cum ne intelegem cand suntem acasa…

    In alta ordine de idei, te felicit pt acest blog si tot ce ai realizat prin intermediul scrisului si actiunilor tale 🙂 te citesc dinainte sa am copii (si te recomand si altora, incl strainilor – au deepl.com pt traducere :)) si plec tot timpul cu sufletu-mpacat de aici 🙂

  5. Buna, mamici! Imbratisez metodele educatiei cu blandete si ma stradui sa le urmez impreuna cu sotul, insa recunosc ca nu sunt putine momentele in care se vede influenta educatiei primite de la parintii nostri si ranile copilariei. Fetita noastra are aproape 3 ani si a inceput perioada in care spune NU cu multa hotarare si plange cu disperare cand aude NU (urmat de argumente) din partea noastra. Eu in copilarie nu eram lasata sa plang cat simteam nevoia, si la urmatoarea clipa de tristete incepeam din nou sa vars lacrimi, iar ai mei ma faceau plangacioasa si neascultatoare. Maraiam si miorlaiam exact ca fetita mea si nu eram ascultata. Mi se spunea: De ce miorlai? Vorbeste-mi clar si frumos!. Ei bine, am observat ca nici eu nu suport „miorlaitul” fetitei mele iubite si nici plansul ei mai mult de 10 secunde… Am momente cand ma controlez, ma opresc si o las sa mai planga, ii spun ca ii sunt alaturi si o ajut, insa nu e voie ce vrea ea sau nu se poate acum deoarece nu avem etc… Am momente de oboseala cand ma mai rastesc la ea, la fel si sotul. Din pacate si nu inteleg de ce, plange mai mult in preajma mea exact din momentul in care intru pe usa.. iar tati spune ca nu a facut asa deloc in acea zi si cu el nu isi permite, desi eu cred ca ea doar se abtine fata de el… Cand sunt obosita si o linistesc mai greu iar plansul ei trece in tipat, el ii spune sa se calmeze sau va merge la somn, si ea tace in cateva secunde apoi se joaca bucuroasa… Nu mi se pare o metoda buna pe termen lung, dar ma mira reactia ei calma si pozitiva imediat dupa ce aude asta, iar cu mine plange foarte mult se tavaleste pe jos si mai sta suparata ceva vreme dupa asta. Stiu ca e mai sanatos sa isi descarce emotiile…dar sunt frustrata ca „nu ma asculta”, ca este mai greu asa si ca ceilalti din jur cred ca eu ii permit orice si uite cum face… Dati-mi un sfat, o incurajare va rog deoarece ma simt disperata uneori. Mi-e si frica deja cand ajung acasa de la munca si incepe lupta cu plansul.. Este foarte mica sa inteleaga toate argumentele pe care i le aduc, desi nu obosesc sa ii vorbesc si sa-i explic…

    • Ana nu stiu daca acesta ar fi raspunsul pentru tine, însă imi aduc aminte de o situație cu o altă mămică exact atunci cand am nascut. Eram amândouă in rezerva si au venit la ea in vizita familia sa vada copilul. I l au adus si la un moment dat copilul a început sa plângă. Au început toti sa se agite , ce sa ii faca , cum sa ii faca….sa se întrebe dacă ii e foame …daca trebuie schimbat …mămica era cea mai panicată dintre toti desi cumva aparent toti se ingrijorau cu calm…la fel si mama. La un moment dat a venit asistenta si i a poftit pe toti afara , nu mai retin daca inclusiv pe mămica sau nu. Cert este că asistenta a luat nou nascutul in brate si copilul s a linistit instant. Am inteles ca nu avea nevoie de nimic , ci doar de calm. Dar nu acel calm aparent , cand pe dinafara esti chill iar in suflet un carusel de emoții și temeri. I a chemat din nou pe toti in salon, a așezat copilul in bratele mamei si i a spus mamei sa se calmeze pentru ca ii transmite copilului orice stare de agitație sau teama si acesta o.preia. Se uitau toti contrariați iar soțul ei il întreba pe al meu neincrezator: ” Ce i a dat frate ? ” Cand i s a răspuns că nu i s a dat copilului niciun calmant, era in negare maxim :)))) Chiar nu i se dăduse nimic copilului doar a primit calm si liniste si si a însușit o. Am aplicat aceasta metoda ori de câte ori a fost nevoie cu piciul meu , și cand altii se dădeau de mama focului cu el , iar el nu mai conteaza cu plânsul, incercam sa ma detașez de toata agitatia aia , sa imi gasesc liniste nu doar in voce si gesturi ci si in mine in suflet si liniste. Il luam in brate, începeam să îi vorbesc cu calm, gesturi lente si sigure care denota siguranta si liniste si se calma instant.
      Ceea ce vreau sa spun e ca se intelege cumva ca esti super stresata , și chiar daca zici tu ca nu exteriorizezi, temerile tale ajung la copil si ii declanșează acea stare. Încearcă să te calmezi vu adevarat si sa nu te gândești că ajungi acasa iar cea mica atat asteapta , ca sa explodeze. Cred cumva ( posibil sa ma insel) ca tu esti trigger ul acelor emoții pentru fiica ta. Chiar daca plange si vrei sa o calmezi , ai grija la tonul tau , la gesturile tale ce transmit. Am o bunica , care procedează la fel cu băiețelul meu , și cand acesta incepe sa plângă o face si mai tare si mai acut cand ea este in preajma. De ce ? Simplu! Tonul face muzica! Si ea ii spune tot ceea ce ii spun si eu , il ia in brate , il consolează însă…tonul vocii usor acut, o ușoară disperare ce se simte in voce, pupici excesivi pe ” zona vatamata” etc Mie personal imi transmite o stare de disperare indiferent ca argumentele ei sunt bune . Dacă vreau sa il calmez , il iau de mana si ies cu el din camera. Calm pășim amândoi, ma aplec spre el si incep sa vorbesc. Vorbesc de obicei incet ca astfel el sa fie forțat să nu mai urle ca sa reușească să audă ce ii spun. Ii repet cu calm ca nu pot sa il ajut daca nu inteleg ce zice, pentru ca plange si urla si nu inteleg. Il încurajez sa se calmeze ca sa imi spuna ce a pățit ca sa il pot ajuta . Incet incet se calmează, reușește să imi spuna si reusesc sa fiu langa el. Cu aceleași sfaturi zise de bunica , cu aceiasi pupici etc. La ea se lamentează de zici ca acum moare , iar la mine se calmează. Dar si eu sunt mai mult decat zen , nu doar in actiuni dar si in mintea mea. Cumva copiii simt incarcatura emotionala, mai ales cand vine vorba de mame. Nu e vorba aia batraneasca legata de buricul comun cu mamele degeaba. Zic si eu ! Daca as fi in locul tau , m as calma eu in adevăratul sens al cuvântului si apoi as incerca sa calmez copilul. Sper sa iti fie de folos in vreun fel.

  6. trebuie totusi mentinut un echilibru intre a fi un parinte dur si brand…trebuie totusi impusa putina autoritate in fata copilului altfel lucrurile pot degenera foarte usor incepand cu varsta de 14-15 ani, adica exces necontrolat de droguri, alcool, sex, furturi, talharie, pacanele etc…stiu o gramada de cazuri cazuri de familli bune a caror copii au luat-o razna si nici la 30 de ani nu s-au pus pe picioare…

    • Sa inteleg ca exista o cauzalitate dovedita intre educatia cu blandete si excesele adolescentine de mai tarziu? Ar fi interesant sa stim si noi care sunt studiile care au dovedit asta, cum o educatie cu blandete ii transforma mai tarziu in dependenti de droguri, alcool, sex, furturi, talharie, pacanele.

  7. Buna, urmatesc de putina vreme cea ce scrii și ma inspir in cea ce privește educația copiilor … am doi băieți 14 și 7 ani. Trăiesc in Germania de 17 ani. Cu cel mare a fost mai ușor era cuminte ii spuneam odată și intelegea, a venit al doilea plin de temperament și foarte vorbăreț care negociază și când trebuie sa vina la masa … nu e ușor dar cu blândețe și iubire pot sa ajung la el mult mai bine decât dacă urlu la el sau ii impun ceva, sunt și momente când am impresia ca metoda aplicată in Copilăria mea iese la suprafața ….îmi impun mie sa ma controlez. Soțul meu Neamț de origine are răbdare se joaca glumește când cel mic e nervos pana îl face sa râdă…. Agresivitatea e in noi sau poate chiar le-o transmitem noi uneori… educația cu blândețe nu are cum sa aducă traume sau neîncredere… copii au caractere puternice sau mai puțin puternice cu iubire si înțelegere nu greșim niciodată …

  8. Copilul uman este mai prost decat puiul de orice animal si cel mai mare terorist daca il lasi. Educatia corecta se face cu limite si fermitate, cu blandetea ti se urca in cap.

    Pe termen lung ii faci si mai mult rau pentru ca se va lovi de sistemul din educatie, din munca si va descoperi ca nu este un minunat unic si mirific cum l-ai educat in prostia ta sa creada.

    Si va fi pus la punct destul de urgent.

    • Ok Gaelex dar limitele si fermitatea nu sunt incompatibile cu blandetea. De altfel cred ca asta rezulta si din in articol, vad ca scrie de limite etc 🙂

  9. Ati vazut filmul Meet the Fockers? Acolo se vede diferenta, desi un pic dusa la extrem – in familia Barnes copilul era educat spartan iar in familia Focker, totul era complet diferit. Simpatic film…

  10. Buna Ioana ,
    Ma bucur nespus de mult ca in vara anului 2021 am comandat un pachet de carti care fara sa imi dau seama sunt toate coordoante de tine .
    Prima pe care am citit-o este ” O sa te tin in brate cat vrei tu si inca o secunda „. Mi-a placut atat de mult sa o citesc , radeam cu lacrimi la unele expresii de se uitau oameni din metro la mine ca la un extraterestru. Ma bucur mult ca am putut sa iti gasesc blogul pentru ca citind cartea imi imaginam cum arati tu si copilasi tai !!
    Ma bucur foarte mult cand citesc ceva atat de autentic abea astept sa comand si colectia pentru copii mei .

    Cu drag si sinceritate,
    -ROXANA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *