Vă propun un joc azi. Hai să închidem ochii (după ce citiți acest text, eu o să-l fac în timp ce scriu) și să ne mutăm în timp acum trei luni. E 14 februarie, Valentine’s Day sau any other day, copilul la școală sau la grădiniță, partenerul la job, tu pe drum spre serviciu sau deja la birou, cu cafeaua sub nas. Perfect. Simți mirosul cafelei, auzi colegii țăcănind la tastatură, simți aerul recirculat din corporație cum te bate în ceafă.
Și vine cineva și spune tare, în birou:
De luni, nu mai aveți voie să ieșiți din casă decât pe declarație scrisă și semnată și doar pentru strictul necesar.
Plimbările: interzise.
Petrecerile: interzise.
Restaurantele se închid.
La fel și terasele, barurile, cafenelele.
Aeroporturile se închid.
Nimeni nu mai pleacă în nicio vacanță.
Nu îți mai poți vizita rudele și prietenii.
De Paști nu mai poți călători nicăieri.
Se interzic slujbele.
Se închid mall-urile și toate magazinele care vând lucruri considerate ne-esențiale.
Da, și școlile. Vei sta cu copilul acasă pe termen nedefinit.
Mulți oameni vor lucra de acasă sau își vor pierde joburile.
Se închid toate grădinițele, afterschoolurile, locurile de joacă.
Saloanele și sălile de sport.
Practic, o să stați numai în casă, mai ieșiți doi pași pe stradă cu copiii și la farmacie sau la magazinul de colț, după lapte și ouă.
Când ieșiți, mască și mănuși obligatoriu.
Veți face asta niște luni, nu se știe cât.
Veți face asta pentru binele vostru.
Îți stă cafeaua în gât. Apoi îți iese pe nas, mori de râs. Tragi cu ochiul la colegi, se prăpădesc de râs. Iar a luat-o razna colegul de la Beneficii pentru angajați, acuma face stand-up, și unul extrem de dubios…
Auzi la ăsta, să se închidă… Ce-ai citit, băi nene? Sau mai bine zis, ce-ai fumat, să-mi fac și eu rost!
După emoția asta de neîncredere și amuzament, hop, vine ideea că… dacă e adevărat ce zice? Te trec fiori reci. Ce nenorocire ar fi aia să vină așa brusc să schimbe lumea? Nu, nu ni se poate întâmpla nouă. Și dacă o să ni se întâmple, o să fie groaznic. O să… o să… n-o să rezistăm sigur, cum să ne descurcăm fără grădi, fără doamna care vine la curățenie, fără salon, fără ieșirea la terasă, fără prieteni, fără familie, fără vacanțe? Nici nu-mi pot imagina așa ceva, te gândești.
Acum hai înapoi pe 14 mai. Trăiești acest scenariu distopic, de necrezut acum trei luni. Nu doar că îl parcurgi pas cu pas, dar n-ai murit în mijlocul lui. Uite că te descurci fără una și fără alta, că ai găsit soluții pentru majoritatea, iar pentru restul ai găsit posibilitatea de a amâna, de a nu renunța la viață. Copilul tău e bine lângă tine, nu-i e ușor, dar putea fi mult mai rău?
Ai fi zis asta despre tine atunci? Ai fi crezut așa ceva despre tine? Că o să te descurci atât de bine?
Ai descoperit pe pielea ta că vă sunteți de ajuns unii altora, că există oameni care ajută enorm, există încă bine între noi, că nu ai nevoie de atât de mult, că sunt și lucruri mai importante decât niște obiceiuri la care iată, poți renunța fără ca viața ta să fie schilodită.
Ai schimba totul dacă ai putea? Dacă te-ai putea întoarce în 14 februarie și ai putea schimba soarta lucrurilor, ai renunța la tot ce ai aflat despre tine, doar ca să îți continui viața liniștită? Probabil că da. Cred că toți am face-o, mai ales noi, cei care ne-am pierdut oameni dragi în filmul straniu pe care-l trăim.
Nu putem da timpul înapoi. Nu putem reveni la cafeaua dinainte, la sentimentul de pace, de împlinit pe care l-am avut ante covid, nu dacă acceptăm realitatea. Dar putem să prețuim ce am învățat despre noi în perioada asta, lucruri pe care le vom folosi de azi înainte, lucruri care ne vor face să nu ne mai speriem din orice, să avem mai multă încredere în noi.
Toate astea ne vor fi de folos când vom face terapie pentru a vindeca urmele lăsate în noi de perioada asta. :)) Glumesc.
Fac și eu ce pot să rămân în echilibru, unul foarte fragil, dar mai bun decât căderea liberă. Mă ajută să schimb perspectiva, să caut utilul în orice, și apoi să râd de toate, viața chiar e un circ. Deloc nu ne plictisim, prieteni!
PS: Acum, că starea de urgență se ridică, e important să avem și mai multă grijă de noi, suntem pe cont propriu!
Photo by Olga Serjantu on Unsplash
Ce perspectiva interesanta si cat adevar!
Dacă dăm filmul încă puțin înapoi vedem că pe 23 ianuarie se instituiseră deja măsuri de carantină în China (Wuhan și alte orașe), deci pe 14 februarie să fim anunțați că vor fi instituite astfel de măsuri și la noi nu ar fi fost chiar ieșit din comun. Totul ține de perspectivă.
Interesant exercitiu.
Eu sa spun drept, ma simt mai impacata si implinita in situatia asta – stiu, suna foarte ciudat, dar e specific situatiei noastre, cred. Adica, cateodata am impresia ca e ca intr-un film, mi-am petrecut zilele dinainte de confinement ingrijorandu-ma la cum se va schimba viata familiei noastre din momentul in care eu ma intorc full-time la servici, cum n-o sa mai avem ocazia sa luam prinzul impreuna cu copiii, cum se va simti cel mic la after-school, cum o sa facem cumparaturi, curatenie, mincare cu doi parinti care lucreaza full-time …
Si uite vine o situatie care imi rezolva intr-o singura mutare toate problemle 🙂 Suntem acasa cu totii, impreuna. Am timp sa gatesc, sa fac cu copiii activitatile pe care le bookmark-uisem de ani de zile. Parintii mei sunt prinsi de carantina linga noi si avem si ajutor, si timp sa stam cu ei. Avem timp sa exploram locul unde stam, de unde inainte fugeam ca apucatii unde vedeam cu ochii, in orice vacanta sau week-end prelungit. Nu mai sufar de FOMO (you know, fear of missing out) pentru ca iaca, toata lumea sta in casa, nu mai sunt 1000 de activitati din care sa aleg, nu mai am alternative. Pot sa ma bucur in tihna de cate o plimbare lunga prin padurile din preajma. De cate o carte. De cate un puzzle.
Stiu, situatia noastra este privilegiata, mult peste media a ceea ce se intampla in lume. Mi-e si jena sa admit cu voce tare de multe ori. Dar daca ne gandim ca era inevitabil (statistic si istoric vorbind) ca si generatia noastra sa treaca printr-un fel de catastrofa, prin ceva mega-eveniment care sa ne perturbe stilul de viata din temelie – putem totusi zice ca a fost cea mai usoara forma de catastrofa care ni se putea intampla, nu? …
(Sper sa nu luati asta in nume de rau, stiu ca pentru voi, personal, catastrofa a fost mult mai mare si mai distrugatoare, si imi pare rau. Filozofez si eu pe marginea acestui articol.)