Mă frământă acest aspect de mulți ani și cred că a venit momentul să scriu despre asta. Urmează un articol lung, pe care însă îl consider foarte necesar aici și acum.
Sigur că, în țara în care majoritatea părinților încă își lovesc copiii, care sunt priviți ca niște mici animale de casă care trebuie dresate și care au obligația de a sta la mângâiat și la pupat când vin rudele în vizită, în țara în care copiii sunt internați fără părinți și sunt legați de pat pentru a nu face zile fripte personalului medical, în țara în care fete de 11 ani sunt considerate responsabile pentru violurile prin care au trecut, pentru că au fost provocatoare, să vorbești despre consimțământul copilului pare o glumă, însă este absolut necesar să vorbim despre asta, e parte din educarea noastră ca adult și a lor ca viitor adult care trebuie să știe care sunt limitele lui personale, dar și ale celorlalți.
Poate ni se pare că a obliga copilul să primească îmbrățișarea unei rude e o lecție de altruism și bune maniere, dar de fapt, lecția pe care o predăm e: nu contează ce simți, important e să nu se supere mătușa. Ceea ce deschide ușa multor mesaje toxice și comportamente care pot favoriza neadaptare sau chiar abuz.
Zilele trecute l-am auzit razant pe băiețelul nostru întrebându-și prietena de-o viață (el are șase ani, ea șapte):
– Pot să te ating pe mână?
De mulți ani la noi în casă regula mea e asta: nu ating copiii fără să îi întreb înainte. Pare straniu? N-ar trebui să fie. Corpul lor le aparține și cred că trebuie să înțeleagă asta de mici. Copiii nu trebuie obligați să se îmbrățișeze și să se pupe cu nimeni, dimpotrivă, trebuie învățați că este în regulă să nu dorești contact fizic cu toată lumea, că au dreptul de a refuza acest contact, la fel cum au obligația de a nu forța pe nimeni altcineva să le tolereze atingerile.
Este un principiu de bază, foarte simplu și foarte important în relația dintre oameni. Vrem o societate cu mai puțin abuz? Hai să începem cu ce ne învățăm copiii!
Când copilul spune:
– Nu vreau să merg la buni, că mereu mă pupă pe gură și mă strânge prea tare în brațe!
Iar noi spunem:
– Hai lasă că nu e așa mare brânză, e buni și te iubește, taci și rabdă!
Ce înțelege copilul este că nu el decide cine îl poate pupa, strânge și atinge, că adulții știu mai bine, că ce simte el despre asta nu e important, că alte reguli ale lumii sunt mai prețioase, iar de aici până la anularea limitelor personale și ale altora nu mai e mult. E posibil ca atunci când va vrea să-l atingă alt adult și el se simte neplăcut, să nu mai spună NU, pentru că a învățat că ce simte el despre propriul corp nu contează. Ar putea el însuși să atingă alt copil sau adult, deși semnalele corporale ale celuilalt spun clar NU.
Dar dacă în loc am spune:
– Am înțeles, mulțumesc că mi-ai spus, o să vorbesc cu buni să nu te mai atingă fără acordul tău. E absolut în regulă să spui NU când e vorba despre corpul tău.
În acest caz, copilul înțelege că poate refuza orice tip de atingere, că spațiul lui personal e prețios și nu poate fi încălcat de nimeni, nici de familie. E primul pas și pentru a te asigura că al tău copil respectă spațiul intim al altora.
Ce este consimțământul?
În sensul larg, consimțământ înseamnă aprobare, asentiment nesilit, aderare de bunăvoie la ceva. Nesilit!
Putem crește copii pe baza consimțământului?
Sigur că da. Când sunt foarte mici, le cerem consimțământul formal, pentru că ei nu ni-l pot da conștient.
Putem anunța un bebeluș înainte de a-l lua pe sus:
– O să mergem acum să-ți schimb scutecul, bine?
Îi dăm timp să proceseze tonul și expresia noastră, apoi ne vedem de treabă.
Apoi, pe măsură ce crește, îl învățăm despre corpul lui, despre denumirile anatomice ale organelor lui și despre spațiul personal al fiecăruia, care poate fi de jumătate de metru, sau de un metru, în funcție de cum se simte confortabil fiecare.
Îl putem îndruma să inventeze el o metodă de salut care să nu implice îmbrățișări și săruturi.
E important să ne învățăm copiii cum să reacționeze când cineva le invadează spațiul personal.
Dar înainte de asta ajută să ne gândim la următorul subiect:
Cum reacționăm noi, adulții, când ne sunt încălcate limitele personale?
Eu, de exemplu, am crescut smotocită de o grămadă de lume, bunicii mei au fost învățători, mergeam cu ei la școală, că nu aveau cu cine să mă lase, îmi aduc aminte cum mă trăgeau de fălcuțe diverse doamne și domni, copiii mă luau de mână și mă duceau după ei, ne pupam pe gură toată familia, eu cu părinții, cu mătușile și bunicii. Așa am crescut, asta a fost normalitatea noastră și nu îmi aduc aminte să mă fi deranjat cât eram mică. Pe la 10 ani însă, sau poate 12, nu mai știu exact, nu mai doream să fiu pupată și îmbrățișată de tot neamul, dar mi-a fost rușine să spun asta cuiva, așa că și acum se mai întâmplă situații ciudate. Nu am știut niciodată că pot să refuz o îmbrățișare a unei rude, nu mi-a spus nimeni.
Când au început pipăielile la școală, în autobuz, m-am simțit mereu vinovată că urăsc aceste atingeri. De parcă ar fi fost ceva în neregulă cu mine! Nu am îndrăznit decât o singură dată să protestez, eram în troleu și un idiot stătea lipit de mine, deși troleibuzul era gol. M-am îndepărtat de el de câteva ori, a venit după mine, i-am spus să mă lase, nu s-a oprit, și, ieșită din minți, i-am tras o poșetă în cap. Nu sunt mândră de asta, acum n-aș mai face la fel, mi-am ieșit din minți și nu am nicio scuză. Atât am putut. S-a uitat uimit la mine, era clar că nu se aștepta, s-a îndepărtat și a coborât la prima.
Nimeni nu a intervenit cât el mă pipăia, iar după ce am ripostat, lumea din troleibuz m-a privit ca pe o nebună.
Acum sunt mult mai conștientă de nevoia mea de spațiu personal, deși îmi plac îmbrățișările, prefer să fiu întrebată înainte.
Inclusiv cu copiii, când mă sufocă, le spun onest, și fac asta de când erau mici:
– Puiule, nu pot să respir, poți, te rog, să te dai puțin mai încolo, am nevoie de puțin spațiu.
Ei înțeleg asta foarte bine și se retrag.
Cum îi învățăm pe copii să își protejeze corpul și spațiul personal?
Revenind la ce le spunem despre acest subiect și cum să-i îndrumăm să reacționeze când cineva le cotropește spațiul personal, eu le-am spus alor mei de pe la trei ani, de când au intrat în colectivitate, și deci nu au mai stat numai cu mine în preajmă, să spună răspicat:
– Te rog să nu stai așa aproape de mine.
– Poți te rog să nu te lipești așa de mine? Nu îmi place.
– Te rog să nu mă îmbrățișezi.
– Te rog să nu ma atingi.
– Te rog să nu mă săruți.
– Nu îmi place.
– E corpul meu, spațiul meu, te rog să nu mă atingi.
Să ridice mâna ca pe un scut, dacă e nevoie.
Să ceară ajutorul unui adult dacă vorbele și mâna nu au efect.
Să îmi spună mereu dacă există persoane care le încalcă spațiul personal.
Să stea departe de persoanele care nu le respectă spațiul personal.
Ne-a ajutat și cartea pentru copii pe care am scris-o tocmai pentru a le transmite mai ușor acest mesaj al dreptului asupra propriului corp, Adevărul gol-goluț, care știu că a ajutat multe familii în acest demers.
Nu i-am obligat niciodată să accepte atingeri de la membri ai familiei și nici din personalul grădiniței sau școlii.
Mai mult, eu le cer permisiunea înainte de a-i săruta sau îmbrățișa. De cele mai multe ori vor, alteori însă nu și le respect dorința. Nu o iau personal și nu mă simt neiubită. Știu că este despre nevoia lor de a decide pentru corpul lor. Respect asta și mă bucur că au înțeles cum merg lucrurile.
Nu vă imaginați ceva super formal, de multe ori, acordul se cere printr-o privire, între părinte și copil e, de multe ori, suficient. Sau o întindere a brațelor. Când vine vorba despre alte rude, cred că e nevoie de o cerere verbală a acordului, mai ales dacă interacțiunea cu copilul e mai degrabă rară.
Când vor să mă îmbrățișeze ei, nu se năpustesc spre mine, ci îmi spun:
– Am nevoie de îmbrățișare.
La fel și cu pupatul.
Am eliberat pentru ei aceste vorbe de orice formă de vină sau rușine.
Nu e nimic în neregulă cu a nu dori să fii atins. Există persoane care tolerează bine atingerile, ba chiar le face plăcere, la fel cum există persoane care nu doresc să fie atinse nici de partener sau de părinți.
Ce mesaje primesc copiii noștri când îi sărutăm cu forța, când îi rușinăm dacă refuză să accepte îmbrățișări de la rude și care sunt efectele acestor mesaje asupra lor?
Copiii noștri învață că dorințele și nevoile lor nu sunt la fel de importante ca cele ale adulților.
Că nu e bine să își exprime nevoile și dorințele.
Că alții pot decide în ceea ce privește corpul lor.
Că părintele nu e de partea lor.
Că ceea ce simt e greșit (din moment ce toți ceilalți se comportă ca și cum normal e să te îmbrățișezi cu toată lumea).
Toate aceste lucruri nu sunt congruente cu ceea ce ne dorim de la și pentru copiii noștri: să fie conștienți de ceea ce simt, să comunice asta, să se asigure că le sunt respectate limitele, pentru a rămâne în siguranță, să respecte la rândul lor limitele altora. Dacă noi nu le respectăm limitele, asta va fi normalitatea lor, vor învăța că limitele sunt făcute să fie încălcate, vor permite și altora să le încalce și e foarte posibil să le încalce și ei pe ale altora.
Și dacă le permitem să decidă ei și îi învățăm despre consimțământ?
Din ce observ la copiii mei și la ceilalți pe care îi cunosc, din tot ce am citit și văd și confirmat mai jos de psihologii pe care i-am invitat să contribuie cu o opinie la acest articol, un copil căruia i se permite să refuze îmbrățișarea unei rude sau a unui coleg ori educator:
- știe foarte bine care sunt limitele lui personale
- știe că are acest drept natural, de a decide când e vorba despre propriul lui corp
- simte că este văzut, acceptat, iubit așa cum e
- nu este speriat să vorbească despre ce simte
- știe că părintele e de partea lui
- e în general mai relaxat în prezența altora, pentru că știe că nu trebuie să accepte lucruri care nu îi plac
- va respecta limitele altora
Ce spun psihologii despre importanța respectării limitelor fizice ale copiilor?
Ligia Moise, psiholog clinician: „Până când nu vom înțelegem că un copil este un „om mic”, până când nu vom înțelege că indiferent de vârsta la care au loc evenimentele, amintirea se formează și se fixează în memoria copilului, nu vom putea învăța să respectăm nevoile copilului. Tot timpul vom aluneca în capcana lui „e mic, nu știe el” și vom forța copilul să accepte comportamente care nouă ne fac plăcere – cum ar fi îmbrățișatul, pupatul pe obraji, gâdilatul, ciupitul ușor ca semn de drăgălășenie – dar pe care el, copilul, în anumite momente, nu și le dorește. De ce e bine să respectăm aceste alegeri pe care el le face, aceste limite pe care (ni) le impune? Pentru că astfel el se va antrena pentru viață. Va înțelege încă de la început că nu trebuie să accepte orice fel de atitudine, gest sau cuvânt care îi sunt adresate și care îl fac să se simtă inconfortabil. Chiar dacă e vorba de părinți sau alte rude apropiate. Iar asta îl va ține departe de alte lucruri rele posibile mai ales când va veni timpul să nu mai fie în prezența părinților dar, totuși, să interacționeze cu alți adulți cărora îi va prinde bine să știe să le spună „Nu” sau „Nu-mi place să te comporți așa cu mine.” Respectând limitele impuse de copil îl antrenăm pentru viitor când va trebui să adopte o anumită conduită care să îi permită să aibă o viață frumoasă.”
Luiza Vasilescu (luiza.vasilesc@gmail.com), psiholog pediatru: „De când vine pe lume copilul intră în contact, corp la corp, cu mama sa. Așa începe creșterea, așa începe procesul de dezvoltare a sinelui . Atingerile sunt foarte importante în această perioadă de dezvoltare a copilului. Prin intermediul lor el învață despre sine. Acum se pun bazele a ceea ce mai târziu va deveni pentru copil ‘spațiul personal’. Pentru că un copil să devină conștient de limitele propriului corp, este important ca adulții importanți, mama și tata, să îl învețe acest lucru, iar ei nu o pot face decât dacă sunt, la rândul lor conștienți de limitele proprii. Pentru a învăța despre sine că este o persoană, nu un ‘ obiect’ care satisface nevoia de iubire a părintelui, atingerile bebelușului trebuie să fie mediate de cuvânt, fie că îl pregătesc pentru ceea ce urmează, fie că oglindesc nevoile acestuia sau emoțiile lui.
Pe măsură ce crește, în primii doi, trei ani de viață copilul își descoperă corpul, învață despre el prin intermediul simțurilor, începe procesul de dezvoltare a sinelui, de punere în relație a simțurilor cu emoțiile. El descoperă că anumite atingeri îi plac și altele nu, că aceleași atingeri îi plac în anumite momente și în altele nu. Învață , dacă părintele îi permite, că poate alege, că poate stabili limite. E un mod important de a simți că are putere și control asupra proprie vieți. Când părintele permite o astfel de ‘exprimare’ copilului îi transmite mesaje valoroase: te văd, te respect, validez ceea ce corpul tău simte ( tu simți). Îl învață pe copil să aibă încredere în corpul sau, în ceea ce îi transmite acesta.
Toate acestea mesaje vor deveni parte din ceea ceva fi el de-a lungul vieții sale. Dar dacă nu-i acordăm, că părinți, acest drept copilului?
Dezaprobarea părintelui în cazul în care copilul refuză să fie luat în brațe, pupat, ‘ smotocit, de către un adult semnificativ este tradusă de copil prin ‘ sunt rău’. Deoarece orice copil este dependent de adulții din viața lui , el nu va risca mânia, abandonul sau respingerea acestuia consecutive unui refuz al său și va învăța astfel să ignore semnalele pe care i le trimite corpul, va deveni nesigur de sine, confuz în ceea ce privește ‘spațiul său personal’. Consecința este că va fi vulnerabil în fața atingerilor altor adulți, că nu se va încrede în sine și nu va avea încredere în adulții importanți ca să le vorbească despre asta. Va fi vulnerabil în fața altor copii care ‘ în joacă ‘ îl pot răni, în fața copiilor mai mari care îl pot molesta sau la rândul său, din ‘ victimă’ se va transforma în ‘ agresor’. Copil mic va mușca, va lovi iar când va crește va deveni intruziv cu ceilalți. Devine vulnerabil la a suferi un abuz sau devine la rândul său un abuzator.”
Adela Raluca Moldovan: „Copiii au dreptul asupra corpului lor. Știu că nu suntem obișnuiți să ne gândim în acești termeni la copii, dar este un drept fundamental, indiscutabil. Sigur că în calitate de părinte voi interveni dacă fetița mea de 3 ani vrea să își exercite dreptul de a tăia cu un cuțit foarte mare, dacă vrea să își pună aluat în cap. Dar e important să conștientizam noi când intervenim de ce intervenim și să ne limităm intervențiile la situațiile care îi pun în pericol. Dacă discutăm de cealaltă extremă, încurajarea copilului sau obligarea lui să accepte pupici și îmbrățișări de la alte persoane când el nu dorește asta transmite un mesaj extrem de greșit. Până la urmă de ce facem asta? Ca să nu se supere altă persoană. Și atunci ce mesaj transmitem copilului nostru? ”Sentimentele tale sunt mai puțin importante decât ale persoanei care vrea să te îmbrățișeze”. Nevoile tale, dorințele tale, limitele tale nu contează. Dacă stăm să ne gândim puțin, cred că niciunul dintre noi nu vrem realmente să dăm acest mesaj. Și totuși, în bază unor automatisme și false politețuri adesea ne convingem sau obligăm copiii să accepte încălcări ale limitelor personale proprii. Pe termen lung, ajutăm la clădirea unui adult obedient care nu își apăra limitele, drepturile, nevoile.”
Romelia Dragnea, psiholog, psihoterapeut: „Relația cu noi înșine se construiește pe baza relației cu propriul corp. Încă de la naștere, bebelușul depinde în totalitate de îngrijirile adulților. Din acel moment el începe să își construiască relația cu propriul corp și apoi cu sine în funcție de cum este îngrijit. Dacă el primește blândețe, mângâiere, susținere în stare de stres, va învață să facă asta și pentru el însuși mai târziu. Dacă este neglijat, manipulat brutal sau lăsat să sufere în singurătate, va învăța că lumea nu-ți răspunde nevoilor și că această este un loc ostil și rece.
Pe măsură ce copilul crește, relația cu al lui corp se dezvoltă și aprofundează. Vorbim de relația cu natura însăși, căci nevoile corpului sunt instinctuale, naturale. Putem arăta respect unui copil în primul rând respectându-i corpul, cu nevoile și limitele lui. În această relație cu propriul corp se pun bazele relației cu sinele și cu spațiul personal.
Dacă ne dorim ca un copil să își respecte propriile limite și pe ale celorlalți este important să îi respectăm în primul rând noi acele limite. Nu-ul pe care încep copiii să îl spună în jurul vârstei de 2 ani este un mare ajutor în setarea limitelor. Copiii spun „nu” când nu mai vor să mănânce, să se îmbrace cu ceva anume sau când nu vor să fie îmbrățișați, pupați sau când vor să oprească un gâdilit. Dacă noi le respectăm nu-ul îi învățam că ei contează, că limitele lor contează și de asemenea îi învățam să respecte și nu-ul celorlalți.
Dacă nu le respectăm corpurile și limitele personale există riscul ca acei copii să dezvolte un grad mare de frustrare și să devină fie agresivi, fie extrem de permeabili. Pot ajunge să fie ori intruzivi cu spațiul altei persoane, ori insuficient de asertivi cu propriile nevoi și să își lase limitele încălcate de alții.
Respectarea limitelor nu înseamnă doar a nu fi intruzivi cu cei mici ci înseamnă a nu fi nici indiferenți sau insuficient de fermi. Însă, pentru a ne fi ușor nouă adulților să respectăm limitele copiilor este important să ne cunoaștem propriile limite, să știm cum se simte siguranța această de a ști cine ești și cine nu ești. Apoi va fi ușor să facem asta și pentru copiii noștri.”
Camelia Proca, specialist egalitate de șanse A.L.E.G.„Copiii preiau mai degrabă din ceea ce fac alți membrii din familie decât din ceea ce li se spune să facă sau să nu facă. Exemplul e sfânt. Deci dacă vrem să creștem copii care vor avea respect pentru spațiul personal al lor și al altora, trebuie ca noi înșine, ca părinți, bunici etc. să fim non-invazivi și să-i dăm șansa copilului să spună Nu când nu vrea să fie îmbrățișat, pupat, ciupit de obraji etc. Indiferent că e fată sau băiat, e important să-i arătăm că nimeni nu are vreun drept asupra corpului său, nu împotriva voinței sale. Din păcate mulți ne tratăm copiii ca pe niște bunuri proprii, crezând că așa suntem afectuoși. Asta nu-i ajută deloc în formarea unor deprinderi de relaționare sănătoasă: cum să ceară acordul și să accepte mai târziu în viață un Nu din partea altora, fără a-și simți mândria strivită. Mulți bărbați adulți au tocmai această problemă: traduc un NU ca pe o ofensă personală, când de fapt un NU e mai degrabă despre cum se simte cealaltă persoană. Azi pot să spun DA unei atingeri, dar asta nu-mi ia dreptul ca mâine să simt diferit și spun Nu. Nu e de mirare că avem atât de multe situații de abuz sexual din moment ce aceste deprinderi legate de exprimare liberă și consimțământ lipsesc.”
Gaspar Gyorgy, psiholog clinician și psihoterapeut relațional: „Violarea granițelor (limitelor) fizice ale copilului este un aspect al vieții de familie la care puțini adulți se gândesc cu adevărat. De cele mai multe ori, dreptul copilului de a fi stăpân pe propriul trup este o idee care poate părea bună în teorie, dar în practică devine invizibilă. Limitele fizice pot fi încălcate în nenumărate moduri – de către un cadru didactic ce ridică mâna asupra copilului sau îl bruschează, de către o rudă care-l pupă (ignorând protestul sau dezacordul copilului), de către un bunic care-i face baie multă vreme după vârsta la care copilul/preadolescentul și-ar dori să facă asta singur, de către un verișor mai mare (care-l atinge în feluri ce-l fac să se simtă „murdărit“), de către un părinte care-l strânge în brațe sau îl îmbracă cu forța… Asta, fără să facem referire directă la comportamentele cu tentă sexuală explicită. Toate acestea înseamnă violarea limitelor fizice personale, cu efecte psihologice negative – care variază în funcție de magnitudinea violării dreptului la propria intimitate și la propriul trup. Așa cum spune și Janet Woititz, autoare cărții Mai bun decât părinții tăi, respectarea limitelor fizice ale copilului este un aspect critic. Dacă un copil nu vrea să fie luat în brațe, are dreptul să-i fie dorința respectată. Deoarece copiii trec prin diferite etape de dezvoltare, uneori sunt OK, alteori nu mai sunt OK cu îmbrățișările sau pupatul (inclusiv de către părinți). Există însă o diferență între a refuza să fie pupat de un părinte, de exemplu, și a refuza să fie ținut de mână într-o zonă aglomerată. În cel de-al doilea caz, este vorba despre siguranța copilului. Însă, în multe alte cazuri, este bine ca părintele să respecte vrerea copilului – pentru că astfel îi transmite celui mic că părerea sa contează și că nimeni nu are permisiunea de a-i încălca dreptul la propriile limite fizice. Nerespectarea acestor limite îl fac pe copil să-și contureze o perspectivă nepotrivită asupra lumii: una în care el învață că oricine îi poate viola granițele personale sau că el are dreptul să le încalce altora dreptul la propriul trup. Fără să mai amintim de efectele psihologice și emoționale, care adesea rămân adânc îngropate în corp.”
Photo lego by Paweł Czerwiński on Unsplash
Imagine de Alexas_Fotos de la Pixabay
De fiecare dată când citesc materialele educative pe care le scrii, realizez cât de norocoasă sunt pentru că trăiesc într-o țară mai apropiată de normalitate. Nu-i perfect pe aici, dar lucrurile pe care le scrii legate de scaunul de mașina, educația fără bătaie ori simplu fapt că nu-i în regulă să atingi și să pupi copii nimănui, sunt pentru mine evidente doar pentru că trăiesc într-o lume în care majoritatea așa gândesc. Nici nu pot să-mi imaginez o altă realitate, care din păcate există și în care am fost și eu educată.
Cred că un pas spre normalitate în educație va fi făcut atunci când tinerele mame vor renunța la sfaturile gratuite și greșite ale mamelor, soacrelor și mătușilor în privința educației copiilor și vor începe să citească mai mult, să meargă la școli și cursuri pentru mame. Am observat că asta s-a întâmplat aici în urmă cu câțiva ani, iar pe când eu am născut, deja era bine implementat trend al proaspetelor mămici independente, ce aveau propria lor viziune despre educația copiilor. Mamele, soacrele și alaiul neamurilor primeau instrucții despre cum îți doresc mamele să fie educat și tratat copilul, iar în felul acesta obiceiurile greșite au început să dispară.
Ce parere ai de petrecut timp cu musafirii, rude sau nu?
Daca vine bunica sa te vada, ii poti spune ca te duci in alta camera sa te joci si nu vrei sa vin si ea?
mi se pare absurd sa intrebi pe altcineva ce parere are.
tu ce parere ai, dar copilul, dar bunica? Bunica e o sensibila care o sa alerge plangand la gara trantind usa dupa ea? E o persoana capabila sa inteleaga ca nici copiii nici adulti nu sunt robotei care atunci cand vine cineva in vizita intra in stare de bucurie si de chef de joaca?
dar de ce sa fie absurd sa intrebi pe cineva ce parere are? e tot o situatie ca cea din articol, din care iti dai cu parerea tot din afara, din postura de „altcineva”.
altfel nu am putea discuta astfel de lucruri decat in cadrul familiei.
Noi nu am cerut copilului sa stea in camera X doar ca a venit cineva in vizita la mine. Copila a avut libertatea sa plece daca voia (si deseori am remarcat ca, desi inca nu vorbea, fata cu unii adulti era stinghera si se ascundea dupa noi) si daca voia in alta parte o lasam sa faca ce voia.
Am insistat sa zica un buna ziua, si atat (desi si acest BunaZiua venea tot fortzat de mine)
Foarte necesar acest articol chiar si in Romania, unde asa cum scriai si tu, violenta infantila exista inca in procente extrem de mari iar acest subiect pare a fi unul light, aproape de luat in ras… Cred ca noile generatii de parinti suntem foarte deschisi la minte, receptivi si ceva mai conectati cu noi insine si proprii copii. Asa ca putem in sfarsit intra in detalii legat de respectul fata de copii si drepturile lor ca persoane. Mi-ar placea foarte mult ca parintii sa ia in considerare dreptul de decizie asupra corpului al copilului si in ceea ce priveste gaurile in urechi la fete – facute din motive pur estetice si de placere a adultului (si in acest caz copilul este privit ca un obiect de care adultul dispune spre propria placere, si nu ca un subiect de drept).
ai chef de scandal, vad :-))
eu nu am o problema mare cu gaurile facute cand copilul e mic sau foarte mic, pntru ca nu stie si deci nu-l afecteaza.
sigur, e gender assignment si e facut fara accept (pt ca e imposibil), dar cred ca atat timp cat copilul e liber sa poarte sau sa nu poarte cercei, faptul ca are gauri nu conteaza.
inteleg ca gaurile se fac la varste mici sau f mici pt ca e mai usor pt toata lumea – daca asta nu e adevarat, atunci da, nu prea e motiv sa i le faci.
Si eu m-am gandit des la asta. Daca as avea o fetita nu i-as face gauri in urechi tocmai ca nu poate sa isi dea consimtamintul. Pe mine personal nu ma afecteaza ca am gauri desi nu port cercei. Dar cred ca nimeni nu are voie sa intervina in niciun fel asupra integritatii corpului altcuiva.
De exemplu penisurile circumcise mi se par mult mai atragatoare :))) dar i-as face circumcizie baiatului meu fictiv? Nu.
Si nu e vorba ca e mult mai intrusiv procesul, ci ca regula de baza e respectarea integritatii fizice.
Asta mai mult ca discutie despre etica. E in regula daca parintii aleg sa faca gauri in urechi fetitelor (si baietilor?) sau circumcizie BAIETILOR. 🙂
am facut gauri in urechi la presiunea celor din jur. Am plecat din tara si am vazut situatia diferita. Oricum copila nu poarta – a dezvoltat alergiie la metale (probabil ceva din aliajul aurului e prea mult – nichel? aluminiu? cine stie – medicul a decis ca preventia e suficient de puternica). Gaurile s-au infundat, si prin cresterea urechii s-au deplasat si sunt usor asimetrice.
Eu ma bucur ca am gauri in urechi de cand ma stiu
In Germania gaurile in urechi la nou-nascuti sunt vazute ca o… barbarie. Cand i-am povestit unei amice nemtoaice ca in Ro se fac la nastere nu-i venea sa creada.
Eu nu i-am facut fetei mele tocmai pt ca mi se pare un procedeu traumatizant si pur estetic. Pt copil e un chin inutil. Macar daca l-ar ajuta cu ceva, dar nu… Eu ma gandesc ca nici nu vine pe lumea asta bine si deja incepe traumatizarea… cu gauri in urechi…
Stiu ca la noi se poarta obiceiul asta. Pe aici numeri pe degetele de la mana fetitele dintr-o gradinita cu cercei.
In rest mi se pare de la sine inteles ca cei mici au tot dreptul sa refuze ce nu le convine. Important e ca parintii sa stie asta si sa se comporte in consecinta.
eu nu cred ca dor gaurile in urechi făcute la nou nascut. Am ramas cu impresia asta de cand a fost fetita mea mica.
Pragmatic vorbind, scutești copilul de o durere cand va creste. Mie imi e atat de frica de durere, incat nu mi-aș fi facut gauri niciodată daca nu îmi faceau ai mei.
In schimb, ca principiu, nu mi s-a parut ok sa ii fac copilului o „intervenție”, o modificare, pur estetica, pe care ea nu a dorit-o. Asa ca nu i-am facut gauri fetei.
Hahaha, sa stii ca m-am gandit de doua ori daca sa aduc vorba sa nu… dar na…. sunt pe blogul Ioanei, nu pe fb. M-am simtit mai safe si cu o sansa destul de mare de a purta o conversatie civilizata. Pt mine nu prea are legatura cu varsta cat cu gestul simbolic… nu intervin pe corpul copilului ca sa-mi satisfac mie o placere, indiferent daca el isi da seama de asta sau nu. Dar înțeleg ca desi mie mi se pare evidenta chestia asta, altora nu… mi-aduc aminte si acum ziua cand am citit ca se pot creste copii si fara pedepse. Nu realizasem niciodata pana atunci cat de înrădăcinată si naturalizata era in mine aceasta idee. Asa ca nu-mi vine sa judec…. doar as vrea mult sa incepem macar sa ne punem intrebari.
Eu inițial m-am gândit să nu-i fac găuri in urechi fetiței, ca m-am temut ca o s-o doară. Dar cum toate rudele au vrut, ba chiar i-au cumpărat si cerceii, pana la urmă i-am făcut, in maternitate. Nu cred ca a durut-o, n-a prea reacționat. Acum, la 5 ani, e foarte mândră de colecția ei de cercei, îi schimbă des, îi arată prietenelor si nu, n-ar fi îndrăznit să își facă acum găuri, ca i-ar fi frică, mi-a spus. De altfel si prietenei ei de la grădiniță îi este frică să-si facă, desi admiră mereu cerceii si ar vrea sa aibă si ea. Cred ca la vârste atât de mici, cerceii sunt mai ușor de scos decât de pus.
OMG, mă bucur din tot sufletul că mama mi-a făcut găuri în urechi când eram bebeluș pentru că altfel nu cred că aș fi avut niciodată curajul să-mi fac din proprie inițiativă pentru că mi-e foarte frică de durere, mai ales două dureri la rând. Posibil că dacă chiar îmi făceam curaj, după prima ureche, fugeam mâncând pământul.
Mi-ar fi plăcut un piercing în buric în adolescență și n-am avut niciodată curajul tocmai din cauza durerii.
Articolul e foarte bun și bine documentat. Aș vrea doar să vă spun, celor care ați pomenit găurile de cercei, o altă părere, pur personală. Ai mei mi-au făcut găuri în urechi după ce m-am născut, în spital, găuri care s-au infectat cum am primit cerceii medicinali. Mi s-au scos cerceii atunci, dar infecțiile au continuat frecvent. La 25 de ani m-am căsătorit, am primit de la mama soacră o pereche de cercei de aur și am decis să-i port la nuntă. În dimineața de după, doctorul de la urgențe a spus că în câteva ore pierdeam lobii urechilor, așa inflamate erau (după 25 de ani găurile nu erau închise). Acum am 45 de ani și continui cu infecțiile acelor găuri în urechi, aproape lunar. Găurile nu s-au astupat și nu cred că se vor astupa vreodată. Doctorii au tot încercat, dar au ajuns la concluzia că „o fi vreo bacterie foarte rezistentă” care nu se dă dusă. Mi-ar fi plăcut mult ca ai mei să nu fi luat pentru mine decizii care să mă afecteze toată viața. Fetei nu i-am făcut găuri, i-am spus că e liberă să decidă dacă vrea sau nu, și dacă da, câte și unde. E tot vorba de consimțământ.
Eu ma bucur ca mi au facut gauri in urechi, nu cred ca ar fi fost deloc simplu sa mi le fac in adolescenta, mi este teama de ace. Si imi plac mult cerceii!
Daca as avea o fetita, i-as face gauri sigur. Alegerea este a ei daca poarta sau nu cercei, evident. Cand e mic copilul e mult mai simplu sa i se faca aceste gauri totusi
Eu am fost foarte suparata pe mama mea pentru ca nu mi-a facut gauri in urechi cand eram bebelus! Eram singura fetita de la scoala fara gauri, iubeam cerceii insa imi era mult prea frica sa imi fac la acea varsta!
Mi-am adunat curajul necesar la 17 ani, insa am suferit toti anii ca nu aveam cercei!
Daca as avea o fetita, eu i-as face gauri ca bebelus, apoi daca vrea sa poarte bine, daca nu, nu.
Daca toti oamenii din jurul tau baga capul in wc, il bagi si tu? ?
Aici unde sunt (Belgia), nu se fac gauri la maternitate. Cand copilul creste, daca vrea gauri in urechi, se merge la un bijoutier si se fac imediat. Exista niste cercei speciali (mai multe modele printre care iti poti alege) cu care se face gaura si care raman in urechi macar 2-3 luni, cat sa se formeze gaura (altfel e risc sa se inchida). Fetita mea a cerut pe la 6 ani si a fost cadou de ziua ei sa mearga sa ii facem gauri si sa-si aleaga cerceii. A fost tare mandra si desi a durut-o un pic in momentul in care i-au facut gaura, pe urma nu a avut probleme. Trebuie evident dezinfectat zilnic, timp de cateva saptamani.
Eu am avut gauri facute la maternitate. Cred ca in Romania in care am crescut, a fost mai bine, nici nu stiu unde se putea merge la facut gauri in urechi si in ce conditii. Daca as fi avut conditiile de acum din Belgia, sigur as fi preferat sa imi fac gauri mai tarziu, sa aleg eu.
Legat de găurile din ureche, în 1983 când m-am născut, găurile se făceau înțepând urechea bebelușului cu un ac, înainte țineai un cub de gheață ca să amorțească lobul. Mama mi-a povestit asta. Mai târziu, pe la 15-16 ani, m-am dus la o bijuterie și mi-am mai făcut 2 găuri în ureche cu un fel de „capsator” care baga direct cercelul medicinal.
Acum, găurile se fac cu un „capsator”, metoda e mai puțin sadică, copiii mei au ieșit astfel din maternitate cu urechile găurite.
Nu consider că am făcut un lucru rău dacă am acceptat să le găuresc urechile și nici nu consider că e ceva sadic sau crud.
Foarte interesanta discutie, dar nu prea inteleg un lucru. Majoritatea fetelor care au comentat sunte fericite ca li s-au facut gauri cand erau bebelusi (si le-au facut respectiv gauri in urechi copiilor lor, tot bebelusi fiind) din cauza fricii de durere. Daca durerea unor gauri in urechi e asa de mare, nu e o barbarie sa o facem copiilor, mai ales cand sunt asa de mici si nu au cum sa se „apere” sau sa spuna ca nu vor? (in alte cuvinte, fara consimtamantul lor?!) Nu e o alegere mai responsabila mai tarziu, cand stii despre ce e vorba? „Da, vrei cercei, o sa te doara dar e o alegere informata?” Nu stiu daca ma fac bine inteleasa, dar mi se pare ca un parinte care alege sa cauzeze durere intentionat unui bebelus fara aparare pentru un capriciu estetic are o problema mai mare de fapt. Sa nu-mi spuneti va rog ca bebelusii nu simt, sau ca bebelusii „uita”, pe motivul asta putem sa-i absolvim si pe cei care isi maltrateaza bebelusii, pentru ca oricum „cresc si uita”. Bebelusii simt durerea la fel ca oricine altcineva, si amintirile si stresul le raman, chiar daca nu se pot constientiza in cuvinte din cauza stadiului de dezvoltare la care sunt in momentul respectiv.
in primul rand ca nu e vorba de stres la bebelusi, nu numai pt ca ei nu inteleg conceptul, ci mai ales pt ca stresul e o chestie anticipatorie, deci daca nu stii ce urmeaza sa se intample nu ai cum sa ai stres.
in al doilea rand, ramane de demonstrat ca o durere pe care o ai la varsta de 1 zi iti ramane in amintire – eu cred ca nu.
ca daca da, atunci nici nu se compara cu enorma trauma care ar trebui sa fie pentru bebelus insasi nasterea.
Stresul poate fi si pre si post traumatic, nu e doar anticipatoriu.
Pe motivul durerii care nu ramane in amintire, putem sa le dam si pumni in gura dar nu o facem, nu?
Asta e un subiect foarte fascinant si pe care nu-l cunoastem destul, dar banuielile mele sunt altele. Am doi copii, dintre care unul (fiica-mea) a inceput sa vorbeasca extrem de devreme. Avea amintiri de la varste foarte mici, mi-a descris inclusiv amintiri din burta (voci, sunete si cantece) si de la nastere. A pierdut toate amintirile astea undeva pe la doi ani, dar a apucat sa-mi spuna destule cat sa realizez ca de fapt noi nu stim mai nimic. Si fiu-meu, cand a inceput sa vorbeasca a descris lucruri pe care si le amintea si care i s-au intamplat bebelus fiind, doar ca el a inceput sa vorbeasca mult mai tarziu si atunci am realizat ca lipsa limbajului nu inseamna lipsa memoriei sau a senzatiilor cauzate de diverse evenimente.
Cand le-am spus la maternitate ca in Ro se fac găuri în urechi la fetite nu le venea să creadă. Durerea e durere. Poate ca nu tin minte, poate ca nu le traumatizeaza, dar le doare. Pentru ce? Pentru cine?
Sunt carti intregi scrise despre trauma nasterii si posibile urmari ale chestiilor intamplate bebelusilor cand erau… bebelusi. Nu trebuie sa fie niste amintire constiente neaparat, ca si inconstientul are rolul lui?. Stiu sigur despre Francoise Dolto, pe ea am putut eu s-o „diger”…
Ceea ce povestesti nu face decat sa confirme studiile din neurostiinta, care spun ca avem amintiri incepand din ultimul trimestru de sarcina. Se numeste memorie implicita, sau subconstienta (cum a denumit-o Freud).
E tare riscant sa ne culcam pe o ureche si sa credem ca bebelusii nu stiu ce li se intampla, nu ii doare etc. Au niste simturi extraordinare si pot suferi traume care se vor manifesta mai tarziu in fel si chip.
Robo, dar n-ai nevoie sa intelegi conceptul de stres ca sa simti stres… si nu, nu e deloc o chestie anticipatorie. E chestie hormonala. Un bebelus simte stres la naștere care in teorie e un stres necesar, bun, in cazul in care mama nu e supusa violentei obstetrice. De asemenea simte stres mare cand e separat de mama. Ala nu e stres bun si cu cat dureaza mai mult separarea cu atat e stres mai toxic si da, ramane in amintire o experienta stresanta de orice fel, ramane in memoria implicita nu in cea explicita. Memoria implicita e memoria corpului, nu a mintii. Si e memoria care ne afecteaza viata la orice nivel. Tot ceea ce traieste un bebelus in uter si in primul an (evident si dupa) ramane stocat in memoria corporala. Iar cu cat e mai expus la stres prelungit, cu atat mai rapid va dezvolta mecanisme de aparare inconștiente si extrem de greu de schimbat… acum, clar mi-e ca 2 minute de durere dupa o gaura in ureche nu va traumatiza un bebelus daca imediat dupa primeste consolare… pt mine discutia nu e despre asta, ci despre interventia pe un corp care nu-mi apartine din motive strict estetice.
Da stiu ca exista si stress post traumatic, ce voiam eu sa zic si poate nu am zis f clar e ca strict in acest caz al gauritului urechilor, o persoana se streseaza mai mult inainte decat dupa, adica e stres din ala care vine din faptul ca ti-e frica de procedura. Nu vad cum ar putea sa fie stres post procedura, ca totusi nu doare asa tare.
Or, bebelusii nu traiesc acest stress anticipativ pt ca nu stiu ca o sa li se faca gauri in urechi.
Adica ce zici si tu – e vorba de cateva clipe de durere care nu au cum sa traumatizeze.
Dpdv etic sunt de acord ca nu e ok sa intervii. Dar nici nu mi se pare mare branza ca intervii. Chiar ma gandeam la chestia asta, de ce incalcarea unui principiu etic cu care sunt de acord nu mi se pare mare branza. Cred ca e din cauza ca nu faci rau sau raul facut e minor.
Cred ca asta inseamna ca sunt „consequentialist” sau cum ii zice acelei abordari a eticii care spune ca faptele se judeca dupa rezultatele lor :-))
In definitiv, nici chirurgul care opereaza un bebelus si ii salveaza viata nu are consimtamantul bebelusului.
Mai mult, as zice ca atat timp cat bebe nu-si poate da consimtamantul, tot ce ii facem, inclusiv schimbatul scutecului, este in aceeasi situatie. Si daca zici, da, dar e spre binele lui, atunci suntem de acord ca la bebelusi judecam dupa rezultatul actiunii noastre asupra lor si nu dupa principii deontologice.
Dar asta evident se schimba din momentul in care copilul poate exprima cat de cat clar ce vrea si ce nu vrea, adica devine capabil de o forma de consimtamant.
PS mai voiam sa zic ca gaurile in urechi nu tin numai de estetic, dupa cum vezi sunt doamne pe aici care zic ca au suferit pt ca nu au avut gauri/cercei.
e vorba de identitate, de integrare, de imaginea de sine etc nu e doar estetic
adica e parte din „gender assignment” – ca e bun sau rau e de discutat, dar e clar ca nu e doar o chestie estetica
Vezi ca nu iese scandal? 🙂 se mai pot purta si discutii civilizate…
[…] Cum ne învățăm copiii ce este consimțământul și că au dreptul de a decide în ceea ce prive… […]
Pentru mine a fost foarte bine ca mama a decis sa-mi faca gauri in urechi cand eram mica. Mereu am vrut niste gauri in plus si a durat pana la 32 de ani (anul trecut in noiembrie) sa-mi fac curaj sa-mi fac. As fi trait 32 de ani fara cercei probabil, ceea ce n-ar fi fost o tragedie :))) dar mi-ar fi parut rau cu siguranta.
Pentru cei care vor extra gauri in urechi, dar le e frica de durere: gaura in lob se poate face cu pistol si nu doare deloc! Dar ingrijirea de dupa (sau cand te mai atingi din greseala) dureaza si e dueroasa cateodata. Ce as face diferit ar fi sa nu-mi fac gauri in ambele urechi in acelasi timp, ci pe rand, ca sa pot sa dorm mai ok – cand te intorci noaptea pe ureche, ohooo :))) De asemenea, vindecarea totala dureaza aproximativ un an.
Gaura in cartilaj se poate face cu pistol, dar NU este recomandat, deoarece poate sparge cartilajul. In cartilaj e recomandat sa fie folosita branula, dar evident, va fi putin dureros procedeul. La saloanele ok, varsta minima pentru piercing cu branula este 16 ani. Acum imi fac curaj pentru primul piercing cu branula, dar o sa mai dureze :)))
Foarte interesant articolul si citindu-l m-am simtit iar o fetita inocenta de 12 ani. Si l-am vazut pe unchiul meu, sotul surorii mamei mele, un barbat de vreo 38-40 de ani, care, intr-un moment in care eram singuri si-a trecut mana peste sanii mei abia formati. Eu m-am retras surprinsa si el a ras. M-am simtit foarte rau dar, invatata cu „smotocitul” adultilor de pana atunci, nu am stiut ca nu sunt obligata sa accept un asemenea comportament, ba , chiar mai mult, ca ceea ce a facut el e chiar un act condamnabil prin lege.
Cred ca e important si subiectul gaurilor in urechi, dar sunt si gauri care nu se vad, gauri in suflet, care dor toata viata, despre care nu indraznesti sa vorbesti nimanui, pentru care ajungi sa te simti tu de vina-nu-i asa?- si nu-ti permit sa ai mai tarziu o viata normala.
M-a captat foarte mult ce ai scris, posibil si pt faptul ca m-a trimis in copilăria mea. Nici eu nu am știut ce înseamnă spațiul personal, respectarea intimității si de altfel nu am știut niciodată cum as putea reacționa la un gest ce nu mi se parea potrivit.
Abia acum, după ani de ședințe psiho si cu un bebeluș in casa, învăț sa am timpul meu, spațiul meu, intimitatea mea. Invat sa trăiesc de la capat dar cu certitudinea ca opinia imi este acceptata.
Robo, mi-a placut mult partea asta pe care ai scris-o:
„Dpdv etic sunt de acord ca nu e ok sa intervii. Dar nici nu mi se pare mare branza ca intervii. Chiar ma gandeam la chestia asta, de ce incalcarea unui principiu etic cu care sunt de acord nu mi se pare mare branza. Cred ca e din cauza ca nu faci rau sau raul facut e minor.”
Citind, mi-am dat seama ca iti dau dreptate si m-a ajutat sa-mi clarific ce anume ma deranjeaza de fapt la acest obicei. Faptul ca e un obicei care nu e chestionat. Ca e facut pe pilot automat, fara un proces de gandire, de cantarire. Realizez ca nu am absolut nici o problema cu ideea ca niste parinti ar putea spune fix cuvintele tale si apoi sa termine cu „asa ca am decis totusi sa ii facem gauri”.
[…] Un articol despre cum ne învățăm copiii să își apere corpul și limitele găsiți aici. […]
[…] înseamnă o educație sexuală corectă?Cum ne învățăm copiii ce este consimțământul?Ce le spunem fetelor noastre despre schimbările prin care trece corpul […]
[…] îmbrățișări și pupici (despre de ce și cum le cer, fără să mi le iau direct am povestit aici, într-un articol vast despre consimțământ și respect față de limitele corporale ale cop…), și ei vin des în brațe, ne giugiulim și ne mângâiem des pe parcursul unei zile, și acum, […]
Nu ar fi tare plăcut ca din tot articolul să mă leg doar de un aspect: „datul cu geanta în cap”. Nu cred că trebuie să fie rușine atunci când te asiguri că „Nu înseamnă Nu”, chiar dacă asta înseamnă și o geantă în cap.
După acest articol am să fiu și mai atentă la nevoile copilului meu