– Tată, ți-am adus nepoții!, i-aș fi spus, și el mi-ar fi răspuns:
– Ce bine c-ați venit, haideți, am sosul de paste pe foc! Dar ce mari și frumoși au crescut!
Și ei ar fi sărit pe el și el i-ar fi ridicat în brațe și i-ar fi pupat pe amândoi obrajii, ei ar fi râs, l-ar fi rugat să le cânte ceva la chitară sau la muzicuță, el mi-ar fi făcut cu ochiul, am fi intrat în casă și el ne-ar fi luat bagajele, ne-am fi așezat cu toții la masă și am fi vorbit toți deodată, cu gurile pline.
– Tată, ți-am adus nepoții!, i-am spus, și el n-a spus nimic.
– De ce e mort bunicul Stelian? m-au întrebat copiii, așezați pe marginea mormântului de piatră.
– Pentru că a avut o viață grea, care s-a terminat mai devreme.
– Ți-e dor de el, mami?
– În fiecare zi.
– Te doare sufletul acum?
– Foarte tare. Altfel îmi imaginam întâlnirile cu el și cu voi mari.
Am aprins lumânări la capătul lui. Stă acolo între mama și tatăl lui, toată familia lui, cu toți frații lui morți de mici, în liniște deplină, în odihnă, sper eu, nesfârșită.
Mă doare foarte tare că n-a mai avut timp, că noi n-am mai avut timp cu el. Că n-am apucat să ne spunem, să ne vedem îmbătrânind.
În același timp, măcar aici e liniște pentru el. E cu familia lui, după atâția ani de înstrăinare. E trist și nedrept că s-au găsit abia în mormânt, dar de fiecare dată când vin la ei, îi găsesc cumva bine împreună, sunt tăcuți, nemișcați, dar sunt împreună.
Venitul acasă e și așa, cu întâlniri dureroase, cu saluturi fără răspuns.
E parte din mine și mormântul asta, cu oamenii din el așezați unul peste altul în ordinea în care au murit. Amintirile mele cu ei n-au nicio ordine, vin peste mine grămadă aici, în casa noastră, pe străzi, sub teii din fața blocului, pe strada fostei mele grădinițe, pe strada școlii, lângă stadion, la pârâu.
E foarte mult dor, dar e și liniște. Mă ajută să privesc moartea cu mai puțină frică. O să vină cândva și rândul meu să mă așez în pământ, deasupra sau sub familia mea, iar cei care mă iubesc or să vină să vorbească singuri cu mine, și or să simtă nu doar dor și durere, ci și liniște, împăcare și speranță, cum simt și eu.
Când plec înapoi spre casa mea, departe, iau cu mine tot, nu las nimic, nu pierd nimic pe drum. Azi iau și imaginea asta. E o cruce într-un cimitir, și asta nu e ceva vesel niciodată, dar e și o rază de soare acolo, e cald, e liniște, sunt oameni împreună într-un spațiu despre care nu știu mare lucru, dar știu sigur că există.
E o durere care nu va dispărea niciodată, și multe întrebări fără răspuns. Și tatăl meu a murit, fix cu 3 săptămâni înainte sa nasc fetita. O boala nemiloasa, cancerul, la luat de lângă noi. Ar fi fost un bunic tare bun. Păcat ca nu a apucat sa își cunoască prima nepoata ?.
E nedreapta viata uneori. În egala măsura cu durere, tristețe, simt și furie.
Hmm… cand citesc aceste vb ma gandesc la scorul meu săracu.
Mereu imi amintesc de el sa dus prea repede dintre noi.
Din pacate nu a apucat sa isi copii la casele lor si cei 3 nepoti Ca 3 boboci.
Deși l-am prins f putin in viata doar câteva luni si-a lasat in suflet amprenta.
Va rămâne mereu in amintirea noastră.
Poate de undeva de sus ne vede si se bucură pt noi…
Asta e viata
Dureros…din pacate simt aceleasi lucruri de cate ori merg in Ro cu baietelul,la mormantul surioarei lui.El nu intelege de ce nu o cunoaste,eu nu inteleg de ce ea nu e cu noi,mergem la ea acasa,ii ducem daruri,ii povestim cu orele multe si nevrute.. anul acesta ziua ei ne-a prins in plina pandemie,nu am putut merge…sa ii facem cunostinta cu surioara ei mai mica,nou-venita,sa ii povestim toate cele,si doare atat de tare…o durere de nedescris.Dar la ea e acasa si merg plina de durere,de dor,de greu…si plec goala,pe dinauntru si pe dinafara,fara ea in bratele mele…te imbratisez cu drag,printesa.Esti o mamica minunata si te citesc cu dragoste❤
O imbratisare!
Multă putere, sa fiți bine pentru cei 2 îngerași pe care ii puteți strânge in brate!
Încă doare atât de tare cu toate ca a trecut un an ! A fost un tata extraordinar si un bunic pe masura! Ma uit la pozele lui cu nepoții si ma gandesc ce bine ar fi fost sa mai fie alături de ei macar câțiva ani ! Cel mic vorbește de el in fiecare zi tot așteaptă să apară de undeva sa se joace cu el! Nici macar la revedere nu am apucat sa ne spunem ! Aceeași boala nemiloasă…..
am doar două vorbe pentru tine (fiindcă de 7 ani nu mai e cu mine): after life. serialul de pe netflix.
și o îmbrăţișare.
Hmm… cand citesc aceste vb ma gandesc la socrul meu săracu.
Mereu imi amintesc de el sa dus prea repede dintre noi.
Din pacate nu a apucat sa isi vada copii la casele lor si cei 3 nepoti Ca 3 boboci.
Deși l-am prins f putin in viata doar câteva luni si-a lasat in suflet amprenta.
Va rămâne mereu in amintirea noastră.
Poate de undeva de sus ne vede si se bucură pt noi…
Asta e viata
O îmbrățișare ♥️
Te admir foarte mult!
Citesc mereu blogul tau dar în ultimele luni nu am mai reușit, viața e complicata di dureroasa, câteodată pentru o perioadă lungă de timp.
Azi m-am gândit să mă reîntorc la blogul tău și m-am întâmpinat acest articol…și se potrivesc cuvintele tale, vieții mele. Nu obișnuiesc să las comentarii nicăieri pe unde trec dar acum am simțit nevoia, că și cum sa vorbi unei prietene.
Toți avem gânduri dar nu reușim să le punem pe hârtie. Tu da! Ai un dar…mare! Cuvintele tale se potrivesc cu gândurile cititorului tau, cu viața lui, cu ce ar vrea sa spună și nu poate. Și când îți citești gândurile…ți se așterne zâmbetul pe buze sau îți curg lacrimile pe obraz, ca în acest caz.
Îți mulțumesc pentru aceste cuvinte, chiar daca nu sunt pentru mine, e Ca și cum ar fi.
Au trecut 2 luni de când a murit, și sunt departe, și nu i-am fost alaturi, și 2 ani de când nu l-am văzut.
Și are și un nepoțel, pe care nu l-a văzut decat de 3 ori și pe care îl iubea enorm.
Și ar trebui să mă întorc, și să merg la acel mormânt…
E tare dureros…
Te îmbrățișez cu drag
vazut, mi-a placut mult. dar mult prea depresiv pentru mine, eu nu simt decat acceptare si dor si tristete, nu lipsa dorintei de a merge mai departe.
haaa, mie mi s-a părut despre acceptare și mers mai departe 🙂
mă bucur că ţi-a plăcut.
rămîne îmbrăţișarea.
Las asta aici, poate ajuta pe cineva (si iertare daca deranjeaza):
https://ioanflorin.wordpress.com/2020/02/04/ce-sa-i-spun-copilului-meu-despre-moarte/
Maine se face o saptamana de cand a plecat mama.
Va imbratisez pe toate, sa fiti bine.
Imi pare rau.
Oooof, te imbratisez. Nu imi pot imagina tristetea. 🙁
Tot într-un cimitir e și tata…de 30 de ani…Eu am 40 acum,dar de atunci tot doare…??.Te îmbrățișez!
Te îmbrățișez tare.Tata e tot într-un cimitir,de 30 de ani și un pic… Și tot doare,deși eu am 40 acum.Nu am copii,nu sunt căsătorită dar fratele meu are un băiețel de trei luni,mi-ar fi plăcut să îl cunoască și să-i spună poveștile despre el pe care mi le spunea mie…?????