Ziua de 25 iulie de acum 11 ani

În 2009, ziua de 25 iulie a fost, cred, cea mai caldă din tot anul.

Nici nu era miezul zilei și tot machiajul îmi cursese aiurea (durase 90 de minute să mi-l facă fata drăguță care m-a pictat în balconul mic de lângă Piața Muncii), părul (coafat la cască alte 90 de minute) mi se lipise de cap, o bulină de hârtie roșie de la confetti îmi intrase sub corsaj la finalul slujbei de cununie și din cauza transpirației mele, îmi pătase toate cele cinci straturi de tule ale rochiei, petrecerea nu începuse încă și eu arătam ca o dansatoare epuizată după zece ore pe scenă, cu o pată roșie pe piept (sigur invitații au crezut că am exagerat cu vinul ăla de împărtășanie), lucioasă, asudată, nici urmă de ruj, cu tușul pe obraji, cu buclele linse, lipite de cap, cu rochia venită din China prea mare și strâmtată de croitoreasa de lenjerii, cu trena cusută de mama în dimineața aceea, prinsă cu ace de siguranță care-mi cădeau unul la cinci minute…

Dar ce zi frumoasă am avut!

Cu băiatul ăsta atât de frumos de mână, zână am fost!

Nu m-a deranjat nimic, nimic nu mi s-a părut nepotrivit.

Și nici acum nu mi se pare.

Când m-am uitat la pozele noastre desculți mi-am dat seama că nici pedichiura n-o aveam făcută. Nici manichiura.

Dar e ok, că eu niciodată nu mi le fac cum trebuie, la salon.

N-am considerat că în ziua nunții trebuie să fiu altfel. Acum consider la fel.

Am fost noi ca atunci când ne-am cunoscut, ca în ziua aceea, ca acum.

S-au schimbat multe de atunci.

Am pierdut împreună o sarcină.

Am născut împreună doi copii.

Pe care îi creștem împreună.

Am pierdut eu un tată, apoi el un tată.

Bunici mulți, prea mulți, s-au dus.

Am rămas aici împreună cu copiii noștri, să ne aducem aminte de ei pe chipurile lor, în gesturile lor.

N-a fost mereu bine și ușor.

De multe ori am simțit că nu ne mai găsim unul pe altul, că am pus pauză prea mult ca să fim părinți, că pauza s-a transformat în viața noastră.

Dar cred că niciunul dintre noi nu a încetat să fie acolo, să stea cu mâna întinsă pentru celălalt, chiar dacă celălalt nu părea s-o vadă.

Suntem la fel, chiar dacă eu mai slabă, el mai cărunt.

Facem aceleași glume tâmpite. Râdem ca proștii nesiguri, dar în același timp siguri.

Avem aceeași nevoie organică, simplă, unul de altul.

Habar n-am unde vom fi peste alți 11 ani.

Nu-mi place să spun niciodată și totdeauna.

Tot ce știu e că mâna mea e acolo, în a lui, acum. Și asta-mi dă putere, pace, recunoștință, răspunsuri, confort, surprize, râs, îmi dă o bază și un vârf pe care mă cațăr în fiecare zi, iar de acolo de sus, cu el de mână, cu copiii noștri alături, cu mamele noastre și familia noastră, cu prietenii noștri puțini, dar indispensabili, n-am nimic pe lista de cerut în afară de sănătate.

La mulți ani, omule!

Azi scot rochia de mireasă din dulap după 10 ani și o îmbrac, doar așa, să văd cum îmi mai vine! 🙂