Ani întregi, de fapt, stai, decenii la rând am suferit din cauza altora. Stai, de fapt, nici măcar din cauza lor. Majoritatea nici n-au vrut să mă rănească. Doar au decis pentru sine, iar eu am fost victimă colaterală.
Corect ar fi să spun că ani de zile am suferit în relații.
Oameni care dispăreau brusc când aveam nevoie de ei, după ce le fusesem de ajutor de multe ori în trecut.
Oameni care promiteau și nu făceau.
Oameni care se prefăceau brusc că nu mă cunosc.
Oameni care răspândeau minciuni despre mine.
Oameni care nu-și respectau cuvântul.
Care se purtau frumos de față cu mine, dar mă disprețuiau în prezența altora.
Oameni care m-au mințit.
M-au înșelat.
Care nu au știut să se poarte omenește.
Nu au știut ce să facă cu sinceritatea și dedicarea mea.
De ce nu vă purtați frumos, oameni? De ce nu sunteți și voi cinstiți, deschiși, buni? E ceva în neregulă cu mine?
Nesiguranță, neputință, vinovăție, frustrare, furie, resentimente, regret, frică de a mai relaționa.
Nu cred că am fost mai ghinionistă ca alții, mă gândesc că majoritatea dintre noi suferă în relații.
Posibil să fi fost mai dornică de prieteni de nădejde, pentru că viața mea de familie a fost destul de dezechilibrată și mereu am căutat afecțiune multă și diversă în jur, am vrut să am mulți prieteni, să mă placă și să mă iubească multă lume, ca să ma sigur cumva că supraviețuiesc (o dorință subconștientă).
Cert e că da, m-am măcinat și m-am zdrobit și am bocit lacuri de lacrimi când oameni nu erau pentru mine ce-mi doream, ce așteptam, ce credeam că merit.
Apoi lucrurile au căpătat oarecare claritate. Timpul cu copiii, relația foarte onestă cu soțul meu, terapia, educația ontologică m-au adus în acest loc în care sunt liberă de așteptări de la ceilalți. Nu mă mai amăgesc că un om sau altul va fi perfect în relație cu mine, în felul acesta nu mă mai dezamăgesc când el face cine știe, iar dacă face bine și frumos, mă bucur de surpriza plăcută.
E foarte simplu. Nicio ființă din lumea asta, nici mama, nici iubitul, nici pisica, nici copiii mei, nu trăiesc pentru mine. Fiecare trăiește pentru sine, se poartă cum îi vine, cum dorește, cum simte. Uneori ia în seamă sentimentele altuia, alteori nu.
Singura persoană care trăiește doar pentru mine sunt eu.
Doar eu pot face ce îmi face mie bine.
Nu am dreptul să cer asta nimănui.
Sigur că ar fi frumos ca cei din jur să țină seama de mine, de multe ori ei chiar o fac, dar eu, ca de altfel toată lumea, tind să observ, să simt doar când așteptările mele nu sunt împlinite. Nu o să țin minte toate situațiile când ai fost ok cu mine, dar sufăr enorm pentru cele două dăți când n-ai făcut-o, pentru că ai avut de făcut ceva pentru tine atunci. Nu pot să-ți reproșez asta, nu câtă vreme știu și recunosc că și eu fac același lucru uneori, altora.
Nicio ființă umană nu poate trăi mereu conștient de alții, împlinindu-le lor toate așteptările. Nu se poate. Dezamăgim des, oricât ne-am strădui să nu. Cu cât oamenii gândesc mai mult, mai înalt despre noi, cu atât îi vom dezamăgi mai tare.
Așa că eu sunt într-un loc mult mai confortabil așa, fără așteptări. Prietena mea nu mă sună trei luni, deși știe că îmi e greu?
Altă dată aș fi bocit și i-aș fi scris tone de scrisori să o cert.
Acum o sun, să mă asigur că e bine. O sun de mai multe ori. E bine, doar nu poate să le ducă și pe ale mele acum. Nu-i nimic, nu e obligația ta să faci asta. Ne regăsim când poate și ea.
Soțul meu e absent două zile. Are nevoie de timp cu el. Nu e despre mine, nu înseamnă că nu mă iubește. Sunt aici când revine.
Nu am nevoie de nimeni să mă facă fericită.
Sunt bine cu mine. Îmi sunt de ajuns.
Nu depind de ce fac alții, depind doar de mine.
Dar am grijă să spun celor din jur de ce am nevoie. E important pentru mine ca toată lumea să știe.
Nu am așteptări de la tine, o să mă bucur când ne conectăm, dar te rog nu mă minți, nu mă bârfi, nu mă jigni, nu mă desconsidera. Nu te las să strigi, îți accept supărarea, dar nu pot fi sacul tău de box, o să mă ridic și-o să plec. Poți face mișto de mine cu mine de față, îmi plac glumele bune. Nu-mi ascunde lucruri care ar putea fi importante despre mine. Și nu ascunde vinul ăla bun când vin. 🙂
Nu mă mai supăr când se întâmplă lucruri asupra cărora nu am control. Renunț la relații care sunt dezechilibrate, fără suferință. Nu îmi e bine cu tine, viața e scurtă, hai să ne-o trăim separat. Comportamentul celorlalți nu stă în puterea mea. E ca și cum aș suferi că afară tună. Nu e despre mine că tună. E despre nori, treaba lor. Închid geamul, pun niște jazz și îmi fac un ceai de vanilie.
Asta nu înseamnă că nu am relații frumoase, dimpotrivă. Am prieteni buni, am o relație extraordinară cu mama, bunica mea, cu soțul, cu sora lui, cu mulți oameni care sunt deschiși, vulnerabili, sinceri cu mine, așa cum sunt și eu cu ei. Dar nu mai pun presiune pe niciuna, le las să se desfășoare, eu doar apar acolo și mă bucur de tot ce vine bun spre mine. Iar prietenii mei se simt confortabil așa, ne e foarte bine.
Poate gândurile mele vă ajută să vă eliberați puțin de suferința care vă vine din relații. Eu am avut un declic când cineva, o cunoștință care mi se părea foarte bine cu ea însăși, mi-a spus că ea nu așteaptă nimic de la nimeni, în felul acesta are doar surprize plăcute. Mi s-a părut nebunesc la început, apoi mi s-a părut trist, cum să trăiești așa? Dar de atunci, viața m-a dus în direcția și sensul acesta, spre a învăța să fiu atât de bine cu mine încât vorbele cuiva, purtarea cuiva, plecarea cuiva să nu mă dezechilibreze.
Photo by Shane Rounce on Unsplash
Cat de adevarat este ce ai scris , ma regasesc in fiecare cuvant . Mult succes ! Te urmaresc cu mare drag ! ???
Foarte bun articolul!
Tot legat de prieteni si asteptarile noastre va impartasesc un sfat de la o persoana foarte draga mie: „un prieten care ii vorbeste pe altii de rau in fata ta, te va vorbi si pe tine in fata altora „.
Mi-a mers la suflet articolul asta. Probabil si pentru ca incet, incet, ajung la ce descrii tu. De cativa ani am renuntat la relatii de care trageam, fara sa imi dau seama ca erau toxice, imi faceau mai mult rau, sufeream prea mult. Acum vorbesc cu prietenele respective, dar mai rar, ma bucur cand ne vedem, dar nu mai trag de relatie, nu mai astept nimic, sunt bine fara. Usor incep sa nu mai am așteptări nici de la familie, e cum spui, e bine cand suntem impreuna, ii iubesc, dar fiecare le are pe ale lui. In relatia cu sotul mai am de lucrat la mine, e nedrept pentru el sa renunt la așteptări de la altii, dar in cazul lui nu. Am deviat, ideea e ca voi salva acest articol sa ma reintorc din cand in cand la el, sa imi fac bine.
O noapte buna, Ioana.
Cei mai dezamăgiți oameni sunt aceia care au așteptări.
Ce frumos ai scris…ma regăsesc intru totul, dar încă mai lucrez la partea finala.
Felicitări pentru modul in care îți expui trăirile și nu in ultimul rând pentru ca, copiii mei pur și simplu ii adora pe “Ema și Eric”.
Mi-a rămas dragă vorba unui prieten: poți să stai în gară să aștepți să vină trenul sau poți să stai în gară să ai pretenția să vină trenul.
da, corect, mai ales cand trenurile sunt CFR, e chiar tupeu sa astepti sa vina:)))
si adesea chiar nu vin, si cand vin, vin mereu cu intarziere 😀
Azi m-am hotarat sa inchei o relatie ce ar fi putut fi de prietenie cu cineva care s-a dovedit a fi toxic. In sensul ca atunci cand ne intalnim, toata discutia se invarte in jurul acelei persoane care are intr-o proportie covarsitoare numai lucruri negative de spus despre orice si oricine. Intalnirea cu acea persoana imi lasa un gust amar tot timpul. Si totusi ma simt egoista cand ma aleg pe mine.
Un articol interesant care mi-a deschis ochii! Mulțumesc! ?
Excelent scris! Mi-a mers la suflet articolul asta!
Imi place mult ce scrii…Ma regasesc.
Foarte frumos spus. F frumos articolul.
Extraordinar articol, multumesc! Ai pus punctul pe i pe o problemă foarte comună și dureroasă. Eu cred că are legătură mult cu stima de sine (self-esteem/nu e totuna cu self-confidence) si de modul cum ne percepem in relatia cu ceilalti. Nevoia de ceilalti si de aprobarea celorlati, nevoia de atentie si de iubire semnaleaza si un dezechilibru în cum ne vedem/simțim pe noi înșine vis-a-vis de cei din jur. Eu cred că se învață și se împrumută din familie – partea bună este, cum menționează și articolul, că se poate dezvăța, pas cu pas, cu răbdare și veghe. De curând am dat peste o carte minunată, Building Self-Esteem, scrisa de Jill Weber, PhD, o psiholoaga din Washington. Super utila cărticică, practică și de mult bun-simț. Poate ajută cuiva, de aceea o menționez aici.
Multumesc, o caut!
Ce frumos ai scris!Trist,adevarat dar dureros.Asa este, trebuie să invatam sa nu avem asteptări.Te ador om frumos!Mă inspiri,mă regăsesc in articolele tale.Sănătate maximă!Gânduri bune si spor in toate???!
Da. Foarte adevărat, și am ajuns și eu tot în locul ăsta unde așteptările sunt …minime.
Întrebarea momentului pentru mine este, ce fac cu relațiile toxice din care nu poți ieși? Acolo unde e vorba de oameni pe care nu-i poți evita (mama, socrii); acolo unde așteptările sunt de partea cealaltă și mereu e scandal când nu le poți îndeplini.
Stau cu întrebarea asta de aseară, și mi se pare că probabil merită un alt articol; posibil ca el să și existe pe blog pe undeva …
Simplu. Devii mai nesimtita. Poate ca nu poti evita relationarea cu acele persoane, dar poti sa ajungi sa nu iti pese de ce zic, ce fac…au asteptari de la tine? Sa ramana cu ele. Ia vezi, o sa pice cerul daca nu le indeplinesti asteptarile? O sa fie suparate, o sa oracaie, o sa le treaca. E problema lor, nu a ta. Distanteaza-te cat mai mult de astfel de persoane, dar daca nu se poate fizic, atunci devino nesimtita. Pana la urma, traiesti pentru tine, nu pentru ei.
Anda, primul pas e sa inveti sa te iubesti sa te respecti pe tine. Greu a fost asta pt mine, greu pt ca am un bagaj emotional prost din copilarie. Cand am invatat ca merit apreciere, ca am nevoie de liniste, ca sunt direct responsabila de situatii si evenimente, ca pot face lucruri nemaipomenite, ca daca ma vaicaresc imi umplu mintea de ganduri negative si nu mai am loc de idei constructive, ca e diferenta intre sa imi plang de mila o seara si complacere in situatie, ca pot fi si puternica si cu esecuri si sa imi accept si neputintele etc. – ei bine si prietenii s-au schimbat. Adica nu au devenit ei magnifici ci au venit altii in viata mea sau mai ales le-am vazut alta fata, am descoperit ca cei ce tac si fac nu ies in evidenta, m-am apropiat si invatat mai multe de la oamenii cu sanatate impecabila si responsabilitate ecologica, voluntari la spital si la diferite activitati ecologice etc. Oamenii astia au 30-60 ani, deci erau si inainte!! dar abia de ceva ani am inceput sa ii vad.
Am cateva relatii de familie rupte. Am decis ca le tineam de complezenta si fals si imi faceau rau. Am si unele unde ma vad la ocazii speciale si in afara de Da /Nu /Multumesc, mi-e bine / Ma descurc / asa e, depun mult efort pentru – nu zic nimic – ca e degeaba
Buna si eu am o relatie „toxica” cu parintii , in sensul ca , atunci cand mama spune ceva si eu copilul ei de 47 de ani , nu fac asa cum zice ea ….nu e bine .
si nu stiu cum sa procedez………………………………..
nesimtit mi se pare un cuvant prea puternic, si daca ajungi asa nu cred ca sunt multe sanse sa te simti bine in pielea ta
eu cred ca nu exista oameni pe care sa nu ii poti evita. si relatiile cu oamenii toxici trebuie rupte.In cel mai bun caz, dupa distantare celelalt va invata ceva… in cel mai rau caz, nu, dar tu nu ai de ce sa ramai intr-o relatie toxica indiferent ca e vorba de mama ta sau de mama lui..
Am recunoscut in articolul tau ceea ce recomanda Lazarev, un bioenegetician rus, in sistemul lui de tratare a oamenilor si pentru o conduita sanatoasa in general: sa nu ai pretentii de la nimeni. Bineinteles de aici incolo devii si tolerant cu toti ceilalti si accepti mai usor ce ti se intampla in general. Da, se pare ca aceasta este cheia succesului (si a sanatatii fizice) chiar daca e greu de aplicat.
In teorie, suna minunat, in practica, not so much. In mod normal, cand esti intr-o relatie, te bazezi pe celalalt pentru diverse, deci automat ai si asteptari. Tu spui asta acum, din perspectiva actuala. Daca ai avea copii mici si sotul (sau mama) nu te-ar ajuta, si ar trebui sa te descurci tu si cu doi copii, de exemplu, si sa mergi 8 ore pe zi la un job, nu stiu daca ar mai merge perspectiva asta asa bine. Atunci mai bine ramai singur si faci totul singur mereu, ca sa nu mai fie loc de discutii. 🙂 Asta cu neasteptatul nimic de la nimeni merge doar daca esti self-suficient in tot si toate si nu ai nevoie ca partenerul sa te ajute.
Dar faptul ca nu ai asteptari de la nimeni, nu presupune automat si faptul ca de fapt nu te investesti cu adevarat in nicio relatie? Si atunci ce fel de relatie mai e aceea? Suna frumos in teorie ceea ce spui, dar practic, nu vad cum functioneaza. Sau functioneaza doar la suprafata si in relatii de complezenta, unde chiar nu dai si nu astepti nimic si totul pare zen, dar de fapt nu prea e nimic acolo.
Veronica, relatia cu altul nu incepe de la asteptari ci de la oferit. Eu ofer neconditionat timp si dragoste si rabdare celuilalt. Mesajul Printesei e sa nu punem pe primul plan asteptarile ci cele de oferit.
E drept ca inca nu mi-a iesit complet partea sa nu am asteptari, ci le-am redus la nivelul „da’, mi-ar place sa primesc aia, dar daca nu vine o iau cum e si trec mai departe imediat” – un fel de fatalism karmic.
Nu, tocmai, functioneaza foarte bine mai ales in relatiile apropiate, pentru ca nu esti acolo pentru a primi ceva, nu e niciun fel de tranzactie, esti pentru ca asta simti si esti dispus sa te oferi cu totul, indiferent de ce primesti extra bonus in afara de a fi acolo pur si simplu.
Ok, sa zicem ca inteleg cum ar functiona in relatia cu copilul (desi cred ca si acolo e problematic), dar in relatia cu prietenii si chiar partenerul, cat timp poti sa (te) oferi la nesfarsit fara sa primesti nimic in schimb? Eu am renuntat la prietenii pentru ca simteam ca nu primesc cat ofer si in momentul cand am incetat eu sa mai ofer, prietenia s-a dus ca si cum n-ar fi fost – semn ca am avut dreptate si chiar nu era mare lucru acolo in afara de implicarea mea. Cand spuneti ca s-au cernut prietenii sau au disparut unii si au aparut altii, nu spuneti de fapt ca au disparut cei care nu ofereau nimic in schimb si au aparut cei care de fapt stiu sa ofere? Si atunci poate ca discutia nu este despre lipsa completa a asteptarilor, ci despre a invata sa discerni intre oameni si sa-i alegi pe cei care sunt in stare de o relatie echitabila. Deci mai degraba echitate, nu lipsa completa a asteptarilor.
Buna, Ioana, citind articolul tau imi vine imediat in minte intrebarea: cat de perfecta esti tu in relatia cu ceilalti? Sau cat de perfecti suntem noi insine..pentru ca ulterior sa putem fi dezamagiti si nemultumiti de cei din jur?
Pentru mine acest subiect, nu de de rareori intalnit, reprezinta o trista realitate a noii lumi in care traim: avem tot timpul asteptari de la ceilalti, etichetam foarte usor, stima de sine este prea ridicata uneori, ca urmare ajungem sa fim nemultumiti, iar scutul nostru devine indiferenta, in lipsa altei solutii. Ce ar fi daca toti am fi indiferenti..
Orice fiinta umana ajunge in viata adulta cu un bagaj emotional personal, dupa un sir de experiente care il fac sa aiba un anumit comportament fata de cei din jur.
Este atat de usor sa judecam si atat de greu este sa iertam, sa acceptam, sa empatizam, sa iubim, sa fim ingaduitori, binevoitori si modesti.
Arata ca iti pasa mai mult decat ii pasa celui de langa tine, iar binele nu va inceta sa apara.
Este adevarat ca intalnim si oameni cu care nu suntem compatibili sau cu interese diferite de ale noastre; ii lasam sa treaca pe langa noi si atat.
Dar nu putem trai izolati sau intr-un cerc restrans, relatiile cu oamenii sunt o componenta importanta a vietii si a sanatatii noastre mentale, oricare ar fi ele – de familie, cu prietenii, profesionale.
Daca incepem cu noi atunci cand ni se pare ca vedem o problema de relationare, cu pasi mici, vom face lumea mai buna.
Un articol frumos !Și eu mă regăsesc în aceste cuvinte și eu am suferit ,dar …”enough is enough” .
Draga Deia/ Delia?
Esti cam ametita in ce scrii, si ma indoiesc ca esti printesa urbana…De fapt cred ca esti putin rurala, si te fosesti de altii f mult…Blogurile sunt scrise pt bani, de cei ce CRED ca au ceva de spus…Daca nu ai avea asteptari, nu ai scrie atat despre asta. Ai asteptari, vrei reactii:)) O minciuna alambicata tot minciunica e.
Poate ca nu ai atatia prieteni pe cat ti-ai dorii, sau de fapt, atat de buni!!! Eu as suna-o pe prietena mea in fiecare zi, doar ca uneori avem probleme cu apelurile, unii dintre noi, daca pricepi..aluzia…Prietenii adevarati sunt RARISSIMI, si extrem de rar se fac pe bloguri…acolo curge frustrarea, nu prietenia. Va doresc macar un prieten adevarat- subt atat de rari, ca si unul e o minune sa il ai!! Bafta, ,, doamnelor”.
Printesa draga, asa e, ai mare dreptate. Cum ramane totusi cu sotul care este atat de neatent incat aseara cand l-am lasat cu copilul, acesta a picat de 2 ori si s-a lasat cu vanatai si cu sange? Vorbea la telefon. Sau cand isi lasa sosetele peste tot si nu il deranjeaza nici dupa zile sau saptamani? Sau cand nu observa ca ia pe dos tricoul? E drept, lucreaza de acasa si poate nu se observa pe webcam, dar totusi. Sau cand nu se gandeste, ce mananca copilul azi, a baut destula apa, mai avem pampersi, ce mai avem prin frigider care poate expira? Poate ca a avut exemplul tatalui lui, care nu s-a implicat deloc in cresterea copiilor, nu i-a tinut in brate si nu i-a schimbat, etc. Dar pe de alta parte, este mandru cand vede ca este totusi diferit si a facut ceva progres fara de el, in sensul ca este implicat dar dupa parerea mea este cu capul in nori, este delasator, nu stie sa prioritizeze lucrurile si nu planifica nimic. Avem prin casa tot felul de chestii neterminate si nu pare sa il deranjeze. Mie, in schimb imi stau pe creier si le observ mereu. Cand ii aduc aminte de ele, spune: da o sa le fac, dar trec luni intregi si mereu trebuie sa ii aduc aminte. Sunt dezamagita. Cum ramane cu asteptarile mele? Inteleg ca daca nu le mai am, nu ma voi mai stresa, dar cum se fac sa nu imi mai pese atat de mult? Ca asta este problema. Eu ma dau peste cap sa stau si cu copilul si sa fac si curat, mancare, etc iar el nici masa nu o strange cand ii las impreuna.
Pai nu stiu, faci reguli si pentru el. Nu strangi dupa tine, lasi bani ca la restaurant si strang eu. Sau la.urmatoarea masa nu mai primesti. Nu repari scurgerea? Chemi un instalator sa o repare. Gasesti soluti punctuale la toate lucrurile mici. Ii spui ca ai nevoie sa devina reponsabil, altfel nu mai esti dispusa sa traiesti cu el (ii spui asta doar daca e adevarat). Ii soui cum te simti cand el se poarta asa. Ii spui clar ce astepti de la el. sadeade mancare copilului din cratita rosie la ora 1 fix etc. Ii lasi scris etc. Daca nu face niciun efort, eu mi-as vedea de drum. Timpul lui sa fie copil mic a cam trecut…
Bine punctat! Mersi si voi incerca sa fiu mai clara in cerintele la adresa lui! Este un tata foarte bun, dar ca barbat este nefocusat si nu traiaste in momentul prezent – ca multi altii, sau asa imi mai confirma prietenele….
Oare de ce tot noi suntem cele care trebuie sa facem reguli si pentru ei?
Mi-as fi dorit si eu sa imi faca cineva o lista ca sa nu mai am impresia ca trebuie sa ma gandesc eu la tot 🙂
Multumesc, Ioana, pentru acest articol! Imi pare rau ca nu am inteles si eu, mai demult, aceste lucruri…dar nu e tarziu nici acum.
cum se potriveste acest articol pentru situatia mea. desi imi este foarte greu sa aplic asta si anume sa nu mai am asteptari. chiar am citit zilele trecute un citat si anume m-ai avut cu cuvintele dar m-ai pierdut cu faptele. cam asa este cazul meu si stiu clar ca relatia asta de prietenie e inutila pentru ca in ultima vreme am ajuns de la a vorbi des la nici macar un salut fara sa se intample nimic.
e posibil sa am prea multe asteptari de la oameni sa faca ceea ce spun?
❤️❤️❤️Ma regăsesc în fiecare cuvânt, e povestea vieții mele scrisă de tine într-un articol, dar din păcate nu reușesc. E tot ce aș vrea să pot spune despre mine. Dar oare când?
“Ca sa evit dezamagirile am invatat sa nu am asteptari de la nimeni” – Fals!
Asa cum este construit, creierul este rezultatul evolutiei omului.
De-a lungul evolutiei sale omul a devenit o fiinta sociala, el traieste in grupuri – grupul fiind un avantaj- in care dezvolta relatii complexe:
– Se naste dependent de parinti pentru o foarte lunga perioada in care acestia il ingrijesc.
– La maturitate are grija de parinti iar apoi de propriii urmasi.
– Are grija de ceilalti membri ai grupului
– Se naste si se dezvolta o constiinta de grup. Intre grupuri cu origine comuna – de rudenie, de limba – se creeaza relatii puternice in care – in fata unui pericol comun, exterior – grupurile inrudite au grija unele de celelalte.
Este usor de vazut de aici cum socializarea naste relatii de intr-ajutorare din ce in ce mai extinse, cu diverse grade de importanta.
Din tot acest complex de variabile se desprind niste concluzii.
“Impreuna suntem mai puternici”
Prima este revelatia relationarii cu ceilalti membri ai grupului. S-a constatat aceasta si la grupurile de primate, la pasari, la alte specii. Grupul este intotdeauna mai mult decat suma partilor. Cooperarea conduce la obtinerea unor rezultate superioare celor pe care le-ar avea individual de unul singur.
“Daca iti dau,o sa imi dai”.
Baza primei concluzii este reciprocitatea. Bunaoara, daca un membru al grupului vaneaza si imparte prada cu ceilalti, o face avand siguranta ca data viitoare si el va primi hrana de la un alt membru mai norocos in ziua respectiva.
“E normal sa fie asa”
In timp, aceste relatii s-au rafinat, odata cu dezvoltarea constiintei, a definirii si utilizarii conceptelor abstracte. Au capatat valente noi in context si au fost ierahizate in diverse grade: “sangele apa nu se face” – referitor la aprecierea si increderea oferita membrilor familiei, “invingem sau murim” – referitor la apararea unei rude, a grupului sau a familiei de grupuri, in cazul unor atacuri externe, “toti sau niciunul” – referitor la supravietuirea in cazul unui dezastru imminent, de orice natura… Acestea au capatat un statut de axioma, de dogma, de adevar natural dincolo de evidenta!
In toate cazurile mentionate, in absolut toate etapele aparitiei si dezvoltarii constiinte umane, la temelia tuturor acestor adevaruri naturale a stat reciprocitatea, acel “daca iti dau, imi dai” care ii confirma celui ce pleca la razboi in apararea tribului, grupului, ca la fel vor face generatiile urmatoare cand el va fi batran, ca atunci cand ofera ceva hrana unui membru invalid la fel se va face si in cazul sau, ca respectand familia altui membru, la fel va fi respectata si a lui etc.
“Cea mai mare incredere o am in omul de langa mine”
Evident ca, fiind omul un animal social, asezat in monogamie prin evolutie, relatia cu partenerul a devenit cea mai importanta odata atins pragul maturitatii sexuale. Cine poate fi mai de incredere decat cel/cea cu care ai facut copiii, decat cel/cea cu care imparti tot, decat cel/cea cu care esti impreuna in majoritatea clipelor tale, cel/cea pe care ai/l-ai ales dintr-o mie de alte personae, decat cel/cea pentru care simti iubire?
Relatia de cuplu a fost, este si va ramane pentru inca o nedefinit de lunga perioada, cea mai profunda relatie umana.
Indiferent de perioada istorica pe care o parcurgem, cand destramarea cuplurilor este mai frecventa ca niciodata, cuplul este viitorul speciei, ca ne place sau nu, ca ne dorim sau nu etc.
Sunt multe explicatii pentru aceste destramari, pornind de la stresul obiectivelor de atins(educatie, cariera, familie, hobby-uri etc), trecand prin emanciparea femeilor(in sens bun, de a fi independente material si emotional, stapane pe propria lor viata ca si barbatii) si pana la propriile noastre cedari psihice, fizice, morale etc. Alta cauza, nu de putine ori, este alegerea gresita a partenerului inca de la inceput datorita lipsei de experienta, educatiei, mediului etc!
Intorcandu-ne la titlu, la asteptarile si dezamagirile noastre, ma intreb daca propozitia asta are sens, macar atat cat sa se sustina pe ea insasi!?
Ce inseamna o asteptare? Inseamna a spera ca cineva să facă ceva sau să se întâmple ceva.
Dezamagirea inseamna a face(pe cineva) să-și piardă speranțele, iluziile, parerea buna sau sentimentele.
O constructie logica ar suna asa:
Eu, care sunt produsul a milenii de existenta, cu o minte si o educatie primita in acest sens plus o zestre genetica mostenita tot in acelasi sens, aleg o persoana cu care imi doresc sa formez un cuplu. Persoana respectiva este produsul aceluiasi mediu amintit, comun. Sunt create toate conditiile in care asteptarile mele nu pot fi altele decat cele subintelese. La fel pentru cealalta persoana. Este, daca vreti, un micro contract social in doi. Pana aici, nimic nou sub soare! Dar, sa vedem…
Nu suntem identici dar, per ansamblu, mix-ul de calitati si defecte ne da o nota in ochii celuilalt, in functie de ceea ce apreciaza mai mult: ochi albastri, inaltime, greutate, felul de a face sex, educatie, empatie, implicare sau, de ce nu?, felul in care ne mirosim ciorapii la descaltare, felul in care sulfa-n oja ca sa se usuce…habar, n-am, sunt gusturi si valori individuale! Important este ca sunt stiute de la inceput ori, daca nu sunt vazute, ele au fost acolo tot timpul!
Apoi, noi nu mai suntem aceiasi, in timp, ne modificam fizic si psihic, in bine sau rau, asta este discutabil.
Mai departe…, incepem sa ne dorim, poate!, altceva si nu stim de ce!? Incepem sa vedem lucrurile alea care au fost tot timpul acolo, incepem sa obosim tragand si impingand lucrurile intr-o directie sau alta etc. Toate astea in speranta ca familia va ramane, pentru ca important este cuplul si relatia sa din interior!
Ma intreb, si intreb, acum, de unde ar trebui sa taiem din “asteptari”? Ce sa taiem mai intai?
Poate fidelitatea? Sa nu ne asteptam ca partenerul ne este fidel?
Poate increderea? Sa nu ne asteptam ca partenerul sa fie sincer?
Poate iubirea? Sa ne asteptam ca partenerul sa nu ne iubeasca?
Pai, zic si eu ca taranul ala care sta in fund pe buturuga si-si da palaria pe ceafa: s-atunci, la ce-mi trebe’ mie asta, taica?
Fara incredere, fara sinceritate si fara iubire…avem orice altceva decat o relatie adanca, de parteneriat total, de angajament neconditionat!
Cum sa nu ai asteptari intr-un cuplu?
Cum sa nu te astepti ca daca tu ai incredere, sa nu aiba si celalalt?
Cum sa nu te astepti ca daca tu esti fidel, sa nu fie si celalalt?
Cum sa nu te astepti ca daca tu iubesti, sa nu te iubeasca si celalalt?
Cum?
Ce fel de relatie este aceea in care nu poti fi sigur de nimic, nici acum, nici altadata?
Ce fel de relatie este aceea in care nu te angajezi sentimental?
Ce fel de relatie este aceea in care nu te astepti ca partenerul sa nu fie fidel?
Desigur, exista multe feluri de relatii, aproape tot atatea cati oameni pe pamant.
Dar daca iti doresti incredere, fidelitate si iubire esti nebun(a) pentru ca ai asteptari prea mari si poti fi dezamagit din greu? Probabil…
Relatii la distanta, relatii “de vacanta”, relatii “interzise”, relatii “secrete”, relatii de impartit costurile la casa, relatii pentru sex, relatii de distractie sau de impartasit amarul vietii…, insectarul relational este fara de sfarsit!
Daca ne dorim, totusi, o legatura profunda cu o persoana, daca iubim persoana respectiva, nu putem pleca din start cu rezerve, cu retineri, cu calcule… Sa nu ai asteptari este o imposibilitate pentru ca tocmai asteptarile permit sentimentelor sa existe si sa creasca, pentru ca tocmai asteptarile sunt cele mai inradacinate in noi, fie ca o stim sau nu! Asteptarile sunt mostenite genetic si cultural, tocmai pentru asta exista, ca sa ne permita o deschidere toatala catre partener. Asa am evoluat, ele sunt niste proiectii ale unor tipare de viata vechi.
Si da, am zis bine, daca iubim persoana, pentru ca asta este ordinea naturala. Intai iubim si asta nu-I putin lucru! Rareori oamenii pot iubi de doua ori in viata. Iar cei care pot sunt printre cei norocosi, raritati.
Iar daca ratiunea nu gaseste o cale sa se impace cu sentimentele, nu exista nici o relatie! Precum nu exista nici invers: sa creezi sentimente in urma unei judecati rationale! Pentru ca am auzit si asta: “eu aleg pe cine sa iubesc!” Posibil, daca iti controlezi sentimentele in asa masura incat sa bati testul poligraf, in asa masura incat sa te trezesti intr-o buna zi si sa spui “azi vreau sa ma indragostesc” dupa care o si faci. Ca si cum ar exista un buton de ON/OFF al iubirii!
Intai au fost si sunt emotiile.
„Rațiunea este și trebuie doar să fie sclavul pasiunilor” – D. Hume
Eu cred ca o relație asumată ar însemna o decizie conștientă de a-l alege pe celălat in fiecare zi. Sa te bucuri de tot ce ai construit alaturi de acea persoana, sa o respecți, sa vreti sa experimentați lucruri împreuna, fără asteptari. Sa inveti limbajul de iubire a celuilalt. Și in acelasi timp, sa te respecți pe tine însuți, sa fii sincer cu tine și sa ai grija de tine.
Iar dacă intr-o zi nu te mai vrea si e gata sa renunțe la tot ce ați crescut împreuna, ce rost are sa il mai ții pe celălalt cu forța?
Este imposibil sa nu ai așteptări în viața de la ceilalți oameni sau de la situațiile prin care trecem. Total imposibil! Înseamnă că suntem neoameni, roboti sau sadici. Este cu totul altceva să fim conștienți de faptul că oamenii se pot schimba in timp, pot evolua în bine sau in rău, nu avem mereu discernământ fata de caracterul și personalitatea oamenilor cu care relaționăm, suntem toți de multe ori pe nisipuri mișcătoare din punct de vedere psihologic, la un moment sau altul al existenței noastre și în aceste situații ne amăgim singuri în ceea ce privește așteptarea pe care o avem de la semenii noștri sau de la anumite contexte de viață. Acest lucru reprezintă altceva, înseamnă că ne-am amăgit singuri, că am avut de a face cu oameni înșelători sau într-o anume situație „socoteala de acasă nu a fost aceeași cu cea din târg”, dar sa nu avem așteptări ….hm …. poate un neom ….. ! O ființă umană întotdeauna are așteptări, chiar în articolul initial se menționează ceea ce așteaptă autorul când enumera ceea ce dorește de la oameni (așteaptă respect …..și mai sunt enumerate mai multe ASTEPTARI), așa că este un concept greșit, complet nerealist, acela de a nu avea așteptări! Se poate discuta și despre încredere, câtă încredere avem în oameni în anumite contexte, de la oameni cu caractere urate, psihopați …. in aceștia nu se poate avea încredere, trebuie sa avem discernământ pentru a ști cum sa ne ferim din calea lor, dar aceasta este o alta discuție, despre altceva! Dar sa nu ai așteptări de la oameni, de la cei din familie, de la cei de la serviciu, de pe strada …..aiureala completa! Mii de scuze pentru cuvântul aiureala!
Am unica şi cea mai de valoare relaţie şi prefer să mă limitez la ea. N-am nevoie de nimeni şi de nimic. La nevoie,mă pot muta şi fizic undeva unde nu mă cunoaşte nimeni. Chiar cred că ar fi ceva minunat asta,deoarece m-ar scoate din nişte cercuri şi nici în altele nu m-aş include. Prefer să rămân cu mine că-i mai bine şi mai cald. Unica relaţie care chiar contează.
[…] prietenă de-a mea a distribuit un articol scris de Prințesa Urbană pe care vă invit să-l citiți. Este și despre mine și ce anume simt […]
Chiar și fără așteptări de la oameni e ok să te lovești de nevoi normale ,de a avea sau cunoaște oameni cu care să legi o legătură prin prisma vrei să fii acceptat macar de o singură persoană sau să ai o șansă reală la ceva concret ,eu cred că e totul o loterie în viața și dacă nu ai deprins anumite aptitudini sau îți lipsește charisma ești invizibil, totul pare să se rezume la digital la așa zisele rețele de socializare sau cultivare a imaginii nimic mai mult Eu nu am avut nici o relație sau șansa să fiu observat sau macar să dorească cineva să mă cunoască si am 36 de ani plus nici macar la nivelul la care mai cred că am speranțe, desenul sau talentul la desen nu îmi conferă o portiță