Știți purcelușul neprietenos din bancuri? E fiu-meu!
Îl aud că pufnește și-și împinge cutia cu Lego.
– Ce e, puiule, te-ai încurcat la joacă?
– Lasă-mă în pace!
– Nu e nevoie să fii așa de nepoliticos, încercam să te ajut.
– Nu mă ajuta. Ia uite ce-ai făcut, gata, mi-a stricat placul de joc.
– Ce e ăla?
– Placul. Îmi plăcea să mă joc și acuma nu-mi mai place, că te-ai băgat tu.
– Scuzeeee…
– Nicio scuză!
Duminică, soare, cald, toamnă blândă.
– Hai, mergem cu bicicletele afară?
– Nu, nimic, nicio bicicletă, eu stau acasă.
– Mă gândeam să mergem la înghețată, e frumos afară.
– Ba nu e frumos deloc, e urât!
– Da’ de unde, e soare, cald.
– Nu e soare, nu e cald!
– Deci vrei să rămâi acasă?
– Nu rămân acasă!
– Vii cu noi deci?
– Nu vin cu voi!
În timpul ăsta el se îmbrăca să vină cu noi.
La masă, dintr-o dată îl văd că strânge pumnii.
– Văd că ești nervos…
– NU SUNT NERVOS!
– Pot să te ajut cu ceva?
– NU!
– Bine, îmi spui dacă te răzgândești.
– Nu-ți spun nimic!
Peste un minut îmi zâmbește și se lipește de mâna mea.
După școală și parc, seara acasă.
– Ți-e foame?
– NU!
Pun masa oricum, observ că balotează cu mare viteză și poftă.
– N-ai zis că nu ți-e foame?
– N-am zis.
– Ivan, te-am auzit toți.
Intervine și Sofia:
– Așa e, ai zis.
– Știu, eu zic NU și când vreau să zic DA.
Singura dată când spune aproape întotdeauna DA fără excepție este când îl întreb dacă are nevoie de o îmbrățișare. Asta nu a refuzat (aproape) niciodată. În rest, refuză tot, inclusiv ce vrea și îi place, primul lui impuls este să spună NU, iată, zice NU și când vrea să zică da.
Acest băiețel de altfel simpatic, lipicios, isteț, cu simțul umorului, care se descurcă foarte bine la școală, se opune și acolo dar mai subtil și mult mai rar, este încăpățânat ca un catâr. Are șase ani.
Da, așa a fost de mic.
Nu, nu mă mai enervez decât foarte rar.
M-am obișnuit. Nu e despre mine, e despre el. Are o nevoie mai mare de control decât alți copii. Are fitilul scurt.
Cu ceilalți e cooperant, politicos, respectă regulile, are grijă de colegele lui și de colegii noi, e glumeț, tot ce aud despre el când mă văd cu profesori sau alți părinți ori copii e ce simpatic e Ivan, super cool, îmi place de el de mor etc
E clar că el cu noi acasă se simte în siguranță și acceptat și se lasă să se exprime așa cum îi este cel mai comod: cu NU.
Era o vreme, pe la 4 ani, când plângea atât de mult când nu ieșea cum își dorea că mă epuiza în fiecare zi.
Acum doar vorbește printre dinți, se încordează, nu mai urlă, nu vorbește urât nu a lovit, nu a stricat. Dar se opune.
Pentru sora lui, care e genul ușor adaptabil la orice, regulile aduc confort. Ei îi place să știe de unde și până unde se poate simți liberă.
El le vede ca pe niște capace de cutie care-l sufocă. Așa că se luptă cu ele.
Pe majoritatea le acceptă în cele din urmă, dar trebuie să simtă că o face pentru că vrea el, când vrea el.
Ce pot să vă zic sigur este că e mai bine pe măsură ce crește.
E extrem de important ca mama să fie odihnită, e greu să negociezi cu aceste spirite rebele când ești nedormit.
E important ca ei să aibă control mult în viața lor, acolo unde se poate. Alegi ziua în care faci duș, alegi ce te joci, unde și când, avem jocuri în care el are putere deplină și eu fac TOT ce îmi spune (sunt foarte amuzante).
Îi primesc NU-urile și mă gândesc că ele vor fi de folos când or să vină colegii ăia ai lui de 15 ani să îi ofere să guste niște droguri.
Nu iau personal opoziția lui, este nevoia lui, este ființa lui.
Îmi aleg bătăliile.
Am mers un an cu el la terapie prin joacă, la psiholog pediatru. A ajutat mult!
Și cred că or să vă ajute aceste articole:
Strategii de a transforma NU-ul în Da
Contrele de la cinci ani și soluțiile noastre pentru ele
Mă omoară cu NU-urile lui
Cum spui NU unui copil independent
Nu ca dovadă de iubire
Cartea Nunicornul
Poza e de ieri.
Uite ca eu pun o întrebare, tangențial cu articolul: cum gestionați aprecierile celorlalți, in condițiile in care ei sunt copii de persoana publica, persoana aproape-celebra in anumite cercuri, destul de vizibila? Cum va dați seama ca nu sunt niște lingușeli sau poate chiar o teama de a critica? Sau, in partea cealaltă, ca unele caracterizări negative nu sunt de fapt din invidie/antipatie fata de părinte? Am trăit toți cred lingușeala ( ca sa nu ii zic altfel) a părinților și chiar profesorilor fata de fiul/fiica cuiva important. Se purta când eram noi elevi, se poarta și acum. Cred ca e ceva din instinctul nostru, chiar dacă constient nu vrem sa admitem ca suntem așa. In școala fetei mari invata și copii de-ai cadrelor didactice, sunt efectiv sufocați de atenția și complimentele colegilor. La un moment dat colegii fetei mele de clasa ( erau mici de tot, sub 8 ani)pregăteau inclusiv mici cadouri pt fiica învățătoarei. Copil mai adorat si laudat decât acea fiica rar am întâlnit. Mama ei nu încuraja deloc așa ceva dar era peste puterile ei sa gestioneze. Așadar, cum vezi imparțialitatea, cum separi părerea obiectiva de pura lingușeala sau dimpotrivă, răutate?
Hm, sincer, nu-mi pasa. Treaba lor! Eu stiu ca el e simpatic, ca e placut de copii, asta se vede din jocurile lor.
Dar ca idee, profesorii de la scoala noastra nu-s deloc asa, multi sunt straini (invatatoarea lui Ivan este din Africa de Sud si este o tipa extraordinara), nu au nicio treaba cu niciun fel de vedeta locala (ceea ce eu oricum NU sunt), cei care nu sunt straini sunt super relaxati si simpatici, sunt destule vedete prin scoala (din cele care apar la TV, oameni cu afaceri, mai sunt si copii de cadre diplomatice etc) si nimeni nu pare afectat de treaba asta, in cazul nostru ce spui tu e o preconceptie, eu nu am simtit niciodata ca vreun parinte sau prof vrea sa ma linguseasca sau sa-si bata joc de mine.
Slava cerului ca nu am astfel de probleme in viata mea. :))
Înțeleg, pe mine m-a șocat atitudinea efectiv lingușitoare a unor copii de clasa întâi, poate a doua cel mult, nu stiu de unde venea ( nu cred ca cineva acasa le-a spus sa fie așa), am senzația ca e ceva instinctiv. Când am văzut ca cei mai iubiti și populari copii din școala erau anumiți copii, complimentele și cadourile mergând la extrem, am rămas uimita. E adevărat ca și copilașii aceia erau simpatici dar cu nimic mai presus de oricare alt coleg, totuși atentie primeau cât zece. Nu înțeleg de unde vine acest instinct, de a te da pe lângă cineva anume, sigur exista și când eram eu mică dar abia de câțiva ani încerc sa aprofundez problema.
Draga Printesa,
Iti multumesc pentru experientele impartasite! Copiii mei sunt la fel, doar cu doi ani mai mici. Asta nu inseamna ca mie mi-e cu mult mai usor sa fac fata celor doua personalitati diferite insa uneori, cand simt ca mi-am epuizat solutiile, vin aici sa vad ce ai povestit tu in urma cu doi ani si perspectiva ta, cu umor, ma ajuta. Asa ca iti multumesc si te pot asigura ca ce scrii e util macar unui alt om.
Parcă l-ai descris pe soțul meu. Nu nu nu nu nu.
Soacra mea zice că așa făcea de mic. O fi fost drăguț în copilărie „uite ce frumos i se dezvoltă personalitatea, dragul de el ce hotarât și independent, pupe-l mama cum nu vrea el nimic”.
Dar ca adult îți scoate peri albi. Pentru orice atâta tras-impins, hai-nu, hai te rog-nu. Facem aia? Nu. Mergem? Nu. Vrei cutare? Nu.
Bine că se simte în largul lui cu mine să facă așa, dar eu una sunt la capătul răbdării. Sau dincolo de el. Evident că e altul raportil mamă-fiu față de soț-soție, dar daca am avea un copil ca el n-aș mai putea să stau așa senină pe lângă nu-urile obsesive. Ca mamă i le accepți cum îi accepți orice, dar un eventual partener de viață nu e obligat să trăiască cu ele.
Pai, si mai poti?
Eu as fi luat-o razna rapid, nevoia mea de colaborare e mare in cuplu.
:-)) Sotul mei nu e cu nu-urile, DAR e supărăcios de nu mai poți. Te-ai atins de orice al lui, se supara, pufneste, ai scapat ceva din mana , sau ai varsat cativa stropi de apa pe jos , pai tu nu apuci sa iei matura sau carpa sa repari ca el a aparut si se supara, Îți atrage atentia de parcă ar fi sfârșitul pământului , ai greșit un drum nou cu noua mașină cu noul Gps , pai te-ai dus, se enervează și îți face capul calendar cu teorii și tantrum chiar daca nu are carnet și ii e frica sa conducă . Totul e un tantrum la el .
Ivan al tău este fix Filip al meu. Așa de mult il regăsesc pe Filip in experientele descrise cu baietelul tau. Ma bucur de fiecare dată când citesc de experientele cu Ivan, imi spun ” hai ca nu e doar Filip așa ” ?. Cand e nervos e nervos fratioare dar si cand e cooperant nu mai pot de dragul lui, parca sunt 2 copii intr-unul singur. Noi inca suntem la crizele de aproape 4 ani, nici el nu refuza niciodată îmbrățișarea mea, doar așa se liniștește dupa fiecare furtuna de furie.
Multumesc pentru articolele despre Ivan, il regasesc in multe aspecte pe baietelul meu tot de 6 ani. Si pentru el e foarte important controlul, mai ales in relatia cu mine. Baiatul meu iubeste foarte mult cartile cu Ema si Eric, zice ca ii plac pentru ca sunt ca in realitate si ma intreaba daca o sa apara carti in care merge si Eric la scoala. 🙂
Hm, daca merge si Eric la scoala inseamna ca sunt deja mari si au alte preocupari decat cele cu care ne-am obisnuit. E o decizie grea si pentru mine.
Cezara ?
Ca mamă de băieți mari iti spun ca nu e neapărat ca nu-ul ăsta sa fie si nu-ul pentru colegii cu obiceiuri rele, ba din contră să devină da-ul de împotrivire la nu-ul de interzicere.
Fiți atente la anturaj! Demolează in 5 minute toată grija noastră de ani întregi.
Draga prințesa urbana, îl regăsesc pe fiul meu de 4 ani jumătate în rândurile tale. Băiețelul care l-a luat pe NU în brațe. Deși cu el câteodată e mult mai complicat, și nu prea știu cum să o scot la capăt.
De celălalt „băiețel” adult din casă nici nu mai vorbim, îl întrece pe cel mic la spus nu. ?
De mult nu mai am răbdare, dar incerc pe cat pot.
Articolele tale sunt minunate. Ajungi la suflet. Îți mulțumesc. Felicitări!
Pe mine m-ar interesa sa știu cum îl cheamă pe terapeutul la care ai fost. Fetita mea are 11 ani, din păcate pentru ca nu am știut sa gestionez acest NU, cred ca am stricat câte ceva. Acum încerc sa repar. Mulțumesc
Luiza Vasilescu (Bucuresti)
2 ani și jumătate:
– Andrei?
– Nu Andrei!
– Ce faci?
– Nu ce faci!
[…] Despre cum gestionăm multele opoziții ale copilului, am scris aici. […]