Am citit întrebarea asta aseară la Miruna și am răspuns imediat într-un comentariu: Habar n-am și ce bine că nu trebuie să aflu asta niciodată.
Adevărul este că probabil aș fi fost fericită în orice situație, pentru că așa e firea mea, am mai degrabă nevoie de motive să ies din starea de bine decât de motive să intru în ea, fericirea vine și pleacă de multe ori în timpul unei zile, și la mine, și la voi, oamenii găsesc bucurie în orice, pentru că așa suntem echipați majoritatea.
Chestia e că fericirea de dinainte să fiu mamă am cunoscut-o deja. Been there, done that. E mișto!
E super tare să te trezești când vrei tu sâmbăta dimineața. Să poți lenevi în pat până la prânz, dacă ai chef.
Să mergi în vacanțe nebune, în care chiar te odihnești.
Să faci dragoste cu iubitul de cinci ori la rând, cu toate ușile deschise.
Să fii spontan. Să pleci la mare în cinci minute, doar cu chiloții de baie în poșetă.
Să dansezi într-un club până nu-ți mai simți tălpile.
Să urci pe munți în fiecare weekend.
Să nu ai griji. Fericirea vine și din asta, din imponderabilitatea unei inimi care nu e trasă în jos de frici, panici, îngrijorări.
Libertatea de a iubi oameni care se descurcă și fără tine.
Am trăit deja toate fericirile astea de multe ori. Pe multe dintre ele le pot avea și acum. Nu pe toate și da, uneori mi se face dor de ele, aș fi ipocrită să zic că nu-mi lipsește inima ușoară. Dar în același timp, simt 100% că inima plină (și grea, uneori, în consecință) mă face fericită mai des și mai intens decât toate celelalte fericiri dinainte.
Aseară mi s-a umplut sufletul și corpul de bine când mi-am cerut scuze de la fetița mea. Doamne, ce fericire să-ți auzi copilul cum te iartă și te primește!
Ridicasem vocea la ea mai devreme, în timp ce își făcea o temă la matematică, mi-am pierdut răbdarea după ce am explicat un lucru de cinci ori, iar ea miorlăia cu vocea aia care-mi ridică perii pe cocoașă, îi spun mereu că tonul ăsta al ei mă face s-o iau razna (de vină sunt eu, nu ea, normal), așa că am ridicat vocea, am mai citit o dată cerința, apoi m-am retras. Imediat m-am simțit ca naiba, m-am dus, m-am așezat pe vine în fața ei, am mângâiat-o pe cap și i-am spus că o rog să mă ierte că am ridicat vocea, că o iubesc și o prețuiesc și că o să mă străduiesc mai mult să îmi controlez nervii. Iar ea mi-a zâmbit, m-a strâns tare și mi-a zis:
– Am și uitat, mami, nu îți face griji, eu știu că tu încerci și că mă iubești și nu am nicio grijă când sunt cu tine!
Prieteni, nu vă pot explica în ce fel mi s-a inundat sufletul de pace, de liniște, de recunoștință, de iubire de mine, de dorință de a trăi veșnic ca să pot să mai trăiesc momente din acestea!
Dar nu cred că trebuie să vă explic asta, pentru că voi deja știți, dacă aveți copii.
Și mă gândesc că asta e: fericiri sunt de toate felurile, multe, mari, mici, ele vin dacă le chemăm, dacă le vedem, dacă le lăsăm în noi. Mirosul mării sau al pâinii coapte. Mâna iubitului care o ține pe a ta. Vocea mamei la telefon. O pereche de pantofi. O donație pentru un copil bolnav. Și câte și mai câte, milioane de fericiri.
Dar cele pe care eu le simt de când sunt părinte sunt încărcate și cu alte emoții, de parcă am descoperit această alifie care atunci când vine, unge toate rănile, umple toate golurile, vindecă multe răni, împlinește multe nevoi deodată. Așa simt fericirea de când sunt mamă. Pentru că am înțeles multe, am simțit mult mai multe, s-au deschis sectoare din minte, s-au antrenat mușchi și am făcut lucruri de care nu mă credeam în stare.
Sigur că nu toată lumea dorește să treacă de cealaltă parte a gardului, nu toată lumea vrea și face copii și e foarte bine așa. Mulți oameni se regăsesc mai bine în singurătate sau în cuplu. Câtă vreme decizia asta vine cu pace și acceptare, fără judecată la adresa altora și fără sentimente de ură sau invidie, viața e frumoasă!
Asta am vrut să zic azi, deși aveam alt articol planificat spre publicare. Am simțit că vreau să fiu spontană și să povestesc despre fericirea asta nouă, pe care o brodesc de opt ani și jumătate încoace, mă mai înțep, mai curge sânge (tot mai rar), mai prind acolo și din micile fericiri de dinainte, toate pe pânza asta nesfârșită, moale, mătăsoasă, a frumuseții imperfecte dintre mine, copiii mei și tatăl lor, mama și bunica mea. <3
Photo by Mert Guller on Unsplash
Unele dintre lucrurile enumerate oricum nu prea le mai face nimeni dupa o varsta, sau le face rar, sau cu costuri (de ex. pierdut noptile prin cluburi, dansand)
Dragoste cu iubitul de cinci ori la rand faci in primul an.
Eu am prieteni de varsta mea (36) fara copii, si duc o viata relativ asemanatoare cu a noastra, doar ca nu au copii 🙂
Fericirile descrise sunt fericiri de tinerete, as fi curioasa ce fericiri au adulti fara copii la varsta de aproximativ 40 de ani. Cred ca timpul, asta e cea mai mare fericire. Timp de citit carti, timp de calatorit. Timp de dormit pana la pranz :))
mi-am amintit ca acum vreo douazeci de ani am citit o carte, parca se numea Sa nu astepti minuni de la luna septembrie. In carte o mama are posibilitatea trairii unui destin alternativ, ramanand cu iubitul ei din tinerete, dar nu mai are ocazia nasterii copilului. Alege sa ramana cu iubitul :))
mi s-a parut stupid, dar fiecare cu dorintele lui.
Hm, pot sa-ti raspund eu, in calitate de adult fara copii (si care nu-si doreste copii), ce „fericiri” am: sunt bucuroasa ca nu trebuie sa fac si sa cresc un copil pe care nu mi-l doresc (instinct matern 0, as fi mai miscata daca mi-ai pune o piatra in fata decat un bebelus), am libertate absoluta de a face ce doresc cu timpul si cu banii mei, sunt usurata sa stiu ca nu va trebui sa ma confrunt vreodata cu problemele sistemului de sanatate/educatie/societate din postura de parinte, sunt bucuroasa sa stiu ca nu aduc o alta fiinta intr-o lume pe care eu una o vad ca fiind tot mai defecta.
As putea continua, dar cred ca, dincolo de orice altceva, sunt fericita sa stiu ca nu exista pe lume un alt copil nedorit/ignorat, mi se pare mare lucru sa recunosti ca nu-ti doresti si ca nu ai disponibilitatea emotionala/financiara pentru a creste un copil, copiii se fac pentru ca-ti doresti cu adevarat, nu pentru ca e varsta/asa se face/vor parintii. E bine ca in ziua de azi putem alege.
Si totusi…urmaresc acest blog (in mare parte de „parinteala”) in continuare, in primul rand pentru ca il citesc inca de pe vremea cand Ioana nu avea copii (nici nu primise inca bomboanele Raffaello), dar si pentru ca mi se pare ca transmite idei sanatoase (care se pot aplica si in relatia cu copiii altora, care ma ajuta sa ma inteleg pe mine, ca adult, si care ma ajuta sa-mi fac o idee despre generatia care vine din urma).
Si vreau sa las aici un titlu de carte interesanta, despre vietile pe care nu le-am trait si care poate uneori ne bantuie. Kieran Setiya – Midlife – A Philosophical Guide
Pe mine m-a ajutat intr-o perioada in care aveam regrete legate de traseul profesional ales
Nu de mult am descoperit ca tot ce s-a intamplat sau nu in viata mea, a fost de fapt in binele meu, desi au fost multe rele, din punctul meu de vedere, multe dorinte neimplinite. Bine, teoria cu… Asa ti-a fost dat, karma, Dumnezeu da fiecaruia cat poate duce, etc.. o stiam de mult. De multe ori m-am gandit ca daca as ajunge la batranete, mi-as dori cumva, printr-o minune, o revelatie, sa aflu cum ar fi fost viata mea daca… Daca as fi ales alt drum, daca as fi spus nu sau da, in diferite momente. Dar numai cu conditia sa fiu o babuta fericita, care sa nu aiba regrete. M-ai facut curioasa. Oare cartea recomandata de tine este despre asta? Despre alegerile pe care le facem si care reprezinta intotdeauna exact ceea ce avem noi nevoie la momentul respectiv, desi noi nu le percepem astfel, dar care ne transforma si ne ajuta sa evoluam sau despre a intelege ca fericirea noastra depinde de perspectiva noastra asupra lumii si a vietii?!
hmm… este o carte cu multa filosofeala 🙂 care te poate ajuta sa privesti altfel sentimentele de nostalgie pe care le ai cu privire la trecut, care incearca sa explice mecanismele care te fac sa regreti vremurile in care totul era inca posibil si cele care te fac sa te simti incatusat de viata pe care o duci chiar si cand iti place viata ta (dar ai luat la un moment dat act de faptul ca aia e si chiar si daca nu iti place, tot aia e si tot aia va fi :)))
si despre binele celor rele, cum zici tu, si despre iluzia binelui daca dorintele neimplinite s-ar fi indeplinit
Foarte bine că ai scris 🙂
Ce voiam eu să zic (nu știu dacă ai apucat să citești tot acel articol de lungmetraj)
e că nu-i corect să punem fericirea noastră în spinarea copiilor.
dada, si eu compar cu tineretzea mea de la 25 ani!
Eu sunt fericită așa cum sunt acum, cu 2 copii. Pe primul l-am avut la 33 ani, am experimentat cam de toate pana atunci (mai puțin droguri ?). Și eu la fel ca tine, ma mai gândesc la ce libertate aveam înainte de copii, dar ai mei au mai crescut, simt ca nu mai depind de mine așa de mult și chiar mi-e bine.
Duminică am avut o situație din asta in care eram cu toții in oraș, copiii obosiseră și voiau acasă, noi doi nu încă. Așa ca ei s-au urcat pe biciclete și s-au dus acasă, iar noi am mai rămas, ne-am plimbat, am luat masa la o terasă, am stat de vorbă și ne-am relaxat. Asta in condițiile in care soțul zicea sa mergem cu toții acasă. Apoi, mi-a zis că se bucură că am am avut ideea asta…
Din experienta mea, mai degraba femeile fara copii sunt judecate aspru de cele cu copii si nu invers. Scriu asta referitor la partea din articol cu acceptarea si cu pacea si fara sentimente de ura etc. Sunt de acord, eu am ales sa nu fac copii, nici nu as putea fara eforturi foarte mari, poate ca voi adopta. Sunt extrem de impacata cu decizia mea, nu cred ca ma voi razgandi si mi-ar placea ca societatea, o parte din mamele din jurul meu, chiar si fosti iubiti, familia etc. sa fie la fel de impacati, pentru ca discutiile astea mi se par personale si e tare deplasat obiceiul asta cu „copiii, cand?”. Din fericire se mai schimba lucrurile.
Referitor la perspectiva articolului, cred ca o comparatie mai echitabila ar fi cu cineva de varsta ta, dar fara copii 🙂 Adica nu stiu cine mai rupe cluburile asa des, eu cu siguranta nu. Foarte multi parinti, am observat eu, idealizeaza mult o perioada din viata lor care nici macar nu a fost chiar asa misto cum isi amintesc ei. Ni se intampla tuturor, de fapt, iluzia asta a libertatii din tinerete e greu de sters.
Imi place mult tonul echilibrat al articolului tau. Chiar foarte mult. Treaba atata de frecventa cand se dezbate acest subiect, cu „nu ai cunoscut fericirea adevarata daca nu esti mama” o consider eronata din foarte multe puncte de vedere. Oricum, insusi conceptul de fericire e asa de subiectiv si diferit si pentru multi parinti e foarte greu, copiii nu vin ca o alifie vindecatoare, ci ca una care le provoaca sensibilitati de tot felul, e foarte greu sa pui asa o eticheta generala si cred ca perspectiva din acest articol e justa.
Am 40 de ani și nu am copii, dar pentru mine nu a fost o alegere. Am avut 2 care au murit la naștere, pe urma un șir de sarcini pierdute, pe urma o boala din cauza căreia nu mai pot avea (și nici adopta pentru că nu îndeplinesc criteriile de sănătate pentru a putea deveni părinte adoptator). E marele meu regret, însă încerc să nu îmi definesc viața prin prisma asta și să trăiesc cum pot mai bine. Pe de altă parte, am grija de mama bolnavă de cancer în stadiu IV
( sunt singurul copil) și deși știu că nu aș fi făcut niciodată copii in acest scop, realizez ca doar familiei apropiate îi pasă de tine când ești bătrân și bolnav (asta in cazurile fericite) și poate unor prieteni apropiați, iar dacă aș fi in locul ei, nimeni nu ma va întreba niciodată: Mamă, cum te simți? Nu e nimic patetic in asta, e o realitate de care vorbesc detașat, am acceptat-o de mult așa cum e. Nu vad nimic gresit in a nu iti dori copii și a nu a face, din anumite puncte de vedere viața mea e mai simplă decât a oamenilor cu copii, pe de altă parte sunt sigură că sunt bucurii pe care nu le voi cunoaște niciodată.
Te îmbrățişez.
Am ales sa nu am copii, O alegere personala pe care de ceva ori am fost presata oarecum sa o explic…pana cand am ajuns intr-un punct al vietii mele in care am incetat sa dau explicatii. Nu am regrete. Daca vreodata voi avea, imi asum alegerea. Am luat asta in considerare cand am decis sa nu am. La un moment dat ma iritau tipele care imi autodefineau sensul vietii mele: „nu esti completa daca nu ai, pierzi atatea etc…” . Asa cum ma irita non-argumentul: „tu nu ai copii, cum sa stii tu?” Am inteles in timp ca pe unii chiar ii deranjeaza enorm ca nu le validezi alegerea care e diferita de a ta. Eu consider acest subiect atat de personal incat nu as putea sa pun aceasta intrebare cuiva sau sa comentez pe aceasta tema cand cineva alege sa da sau sa nu. Imi gasesc fericirea in ce cred eu ca imi face bine si nu nu simt ca pierd nimic. Daca as simti, mi-as schimba alegerea. Doar pentru ca unii nu avem copii, nu inseamna ca suntem mai amarati, depresivi sau ca avem sau nu o viata muult mai lejera sau comfortabila…doar e diferita de cea a celor care au si da, e f bine ca fiecare sa aleaga ce e mai bine pentru el fara sa isi asume dreptul imaginar de a judeca, si/sau invalida traitul de viata al altuia. Eu in intrebarea acelui articol simt un regret si o dorinta de validare a unei alegeri deja luate…se poate sa ma insel.
Cristiana, nu stiu cum naiba, dar de data asta rezonez cu fiecare cuvant din comentariul tau (chiar daca am copii) 🙂
Hihi, inca o dovada ca ceva ceva avem toti in comun daca avem rabdare sa cautam suficient 🙂