Ana, 18 ani: Am învățat să nu mă mai îngrijorez, ACUM sunt bine și pot rezolva orice

O mai țineți minte pe Ana, fata din rândul de la perete despre care ne-a povestit Luca?

A scris și ea. Mai jos este mesajul ei despre propria experiență din copilărie și școală. Nu o cheamă Ana, dar o lăsăm așa. 🙂

M-am născut într-o familie modestă, într-un sat oarecare. Părinții au considerat că școala din sat nu e prea bună, așa că am mers la bunica, mama mamei, să stau la ea cât merg la gimnaziu. Țin minte că m-au întrebat dacă vreau să merg să fac școala acolo, mi-au zis ce de lucruri voi învăța acolo și eu am spus „da„.

Am intrat în clasa I la 6 ani. La grădiniță aveam probleme cu numerele 6 și 7, nu le deosebeam decât dacă luam numărătoarea de la capăt. Am avut dificultăți și la a învăța să citesc ceasul, dar și să citesc și să scriu în general, orice cuvânt peste șapte litere îmi dădea bătăi de cap.

În clasa a II -a citeam foarte greu și îmi amintesc și acum ce spunea mama „Dacă mergi la magazin și te roagă cineva să citești eticheta?”. Am fost mereu premiantă la școală, doar anul trecut am fost pe locul 2 în clasă, în rest, mereu prima. Dar simțeam că am atâtea goluri…

Bunica avea o biblioteca „comunistă” plină, dar neatractivă atunci. Lecturile mi se păreau grele, știu că am citit o carte întreagă și nu am înțeles nimic, absolut nimic. Acum apreciez biblioteca bunicii la adevărata ei valoare.

Bunica nu avea prea multa răbdare, când am început eu școala, fratele mamei abia termina liceul, practic bunica nu a luat pauză de la crescut copii. Mereu mi-am făcut singură temele, bunica le verifica doar și uneori mai luam lecția înainte.

Țin minte că pentru „fene^tre” am primit o palmă pentru că nu reușeam să îl pronunț, mi se părea amuzant și parcă palma a venit din senin. A doua zi la școală am fost singura care a reușit să îl pronunțe, dar nu a meritat.

După clasa a IV-a am fost sigură la teme, bunica nu mai ținea pasul, era pasionată de telenovelele mexicane. Scriam temele în sufragerie, așa că urmăream și eu și tot citind subtitrări, am învățat spaniola. Mai târziu am prins și o carte de gramatică și m-am perfecționat până la C1.

Azi vorbesc română, engleză, franceză, spaniolă, portugheză, înțeleg italiana și vorbesc foarte puțin rusă și germană. Uneori în mintea mea se amestecă și o idee se formulează în trei limbi diferite în funcție de ce cuvinte sunt mai potrivite pentru a descrie situația.

În clasa a V-a și a VI-a am avut o profesoară de sport care mi-a dat coșmaruri. Eram prima în rând, fiind cea mai înaltă dintre fete și conduceam încălzirea. Profa striga comenzile și eu nu știam ce să fac. „Genunchii sus, braț -picior opus ridicat începi cu dreptul” și eu mă uitam la ea, ea mai striga o dată, abia apoi exemplifica și la următorul la fel, eu mă uitam la ea, ea striga, eu nu înțelegeam. Niciodată nu atingeam baremele la viteză, săritură în lungime etc și profa mereu spunea că o să fiu singura cu 4 la sport.

Acum îmi dau seama că eram mai mică cu doi ani față de colegii mei, mai aveam și colegi care repetaseră un an sau doi, nu aș  fiputut să am aceeași capacitate fizică, dar răul fusese făcut. Chiar dacă profesorul a fost schimbat, eu am rămas cu frică de sport.

La liceu sunt printre puținele care participă la oră, multe fete au scutire medicală.

În generală, colegii mereu râdeau de mine și încercau să mă imite cum nu reușeam să execut comenzile, așteptam să termine și gata. M-am împăcat cu sportul în clasa a X-a, când am participat la un semimaraton organizat în scop caritabil. Am fost printre ultimii la sosire, dar am terminat cursa și am înțeles că nu vreau să particip la olimpiadă și că nu mă afectează cu nimic dacă arunc mingea de oină nu foarte departe. E pentru mine, pentru sănătatea mea și atât, nu am nimic de dovedit.

Acasă la părinții mei mergeam doar în vacanța de vară și cea de iarnă. Mereu când veneam acasă era de parcă mergeam la examen. Toate rudele mă întrebau ce am învățat, cum se rezolva, dacă am făcut la școală ceva. Am o verișoară de aceeași vârstă care a rămas să facă școala în sat și cred că de aici toate întrebările. Mă simțeam ca o maimuța la circ.

La liceu a fost o acomodare mai ușoară decât mă așteptam. În primii doi ani am fost într-o clasa , apoi în alta. Acum sunt a XII-a și cred că am luat ce e mai bun din experiența de licean. În clasa a IX-a mi-a fost teamă că nu o să mă descurc cu școala, cu colegii. Am întâlnit 3 fete extraordinare care mi-au devenit prietene, cu care am multe în comun.

În noua clasă nu am prieteni, dar mă înțeleg bine cu toți colegii. O dată am stat mai mult timp cu o colegă la poartă și am vorbit și mi-ar plăcea să o cunosc mai bine, dar nu e aceeași când mai e și altcineva prin preajmă, se schimbă să facă pe plac. Poate mai târziu.

Stau în gazdă, sunt la a patra gazdă, o doamnă de 75 ani, cea mai bună de până acum. Primele săptămâni sunt cele mai grele când schimbi gazda, până te obișnuiești cu casa și proprietarul. Din toate mutările am învățat să pun un pic mai mult, să dau mai mult decât trebuie. O picătură face diferența când e vorba de ajutor sau înțelegere. Și am învățat că nu e mereu vorba despre mine. Uneori e vorba despre frustrările și temerile celui cu care discuți, dar tu ești singura persoană la îndemână, singura care îl poate asculta acum.

Acum 2 ani, a decedat bunicul, tatăl tatălui meu. Când eram mai mică știu că mă speria. Era fumător convins, cu vocea răgușită și cam morocănos. Nu am petrecut mult timp împreună. La înmormântare mi-am dat seama că nu l-am cunoscut deloc. Tot ce știu despre el e din poveștile altora. Cred că mi-a părut mai rău că am pierdut șansa de a-l cunoaște. Știu că am dat teza la Economie, am plecat la autobuz, am participat la înmormântare și seara m-am întors la gazdă. Abia atunci am plâns pentru tot ce ar fi putut să fie.

Tot atunci mi-am dat seama că sunt cam străină și pentru propria familie. Ei aveau altfel de legătură, știau unde sunt toate așezate în casă. Erau acolo și rude mai îndepărtate pe care atunci le-am văzut prima dată, deși erau apropiați de restul familiei. Tata nu a plâns sau să lase emoțiile afară, dar suferea și cred că îl sunam zilnic în acea perioada până vocea lui a redevenit cum o știam.

Când eram la grădiniță aveam părul lung și pieptănatul era un chin, mama se lupta cu el până când m-au tuns scurt, băiețește. Abia la bunica am început să îl las să crească, dar nu a mai fost la fel. Era aspru și dezordonat, încă mai e rebel. Îl purtam într-o coada împletită să nu se mai încurce. Fetele din clasă mă întrebau mereu de ce nu merg la salon să îl filez sau să îi fac ceva să nu mai fie așa banal. Problema era șamponul, bunica era adepta șamponului „de urzică„, care nu era potrivit pentru mine. Tot în generală am avut și un episod de acnee foarte urât. La fel: de ce nu acoperi cu fond de ten etc. Am căutat și pentru față și pentru păr alternative naturiste, dar fără succes. Am găsit o rutină de îngrijire pentru față care merge super bine și nu mai am deloc probleme.

Cu părul alta poveste… eram la prima gazdă când într-o seară eram foarte supărată că se încurcase groaznic și după mult chin la descurcat l-am legat cu un elastic mai jos de umeri și l-am împletit, apoi am tăiat. Coada era lungă și groasă, cam cât antebrațul și 40cm așa împletită. A doua zi am fost la un salon în cartier cu intenția să las coada (aveau un afiș în geam). Cât am așteptat m-am răzgândit de 100 ori, dar nu am plecat. Am predat coada, o doamna a îndreptat ce am tăiat eu și am completat o foaie de donator. Aproape un an mai târziu am primit un mail cu trei rânduri și o poză. Coada a fost făcută perucă (vopsită șaten) și acum îl purta o fetiță zâmbitoare. Adusese bucurie!

Eu de ce să nu îl iubesc, să nu îl apreciez? Poate a fost placebo sau o împăcare adevărată, dar parcă acum arată mult mai bine, chiar și cele câteva fire albe s-au colorat înapoi.

Mama a fost și încă mai este adepta comparațiilor. Verișoara mea are iubit, dă pentru permis auto, ia cursuri de actorie etc. Eu am obosit să tot fiu în competiție, nu am vrut asta.

Eu mă bucur pentru orice reușită are verișoara, e munca ei și merită să fie apreciată. În generală am participat la toate olimpiadele școlare pentru că bunica mi-a spus „Dacă e un concurs trebuie să fii și tu acolo„. Nu mi-a adus nici o bucurie, doar timp pierdut în care mi–aș fi dorit să fac orice altceva, chiar și diploma rămânea de multe ori la școală, nu la mine.  Nu toți avem același start, aceleași posibilități și nici mai târziu nu vom avea aceleași oportunități, cum nu avem nici aceleași piedici și greutăți. E inutil să te compari cu cineva. Poți să te inspiri. Cred că e important să trăim cu noi înșine. Să ne placem așa cum suntem, la interior și la exterior.

Perioada de izolare și școală online a fost ceva nou. Am preferat să o consider o oportunitate. Multe spectacole, evenimente, muzee doar la un clic distanță. La unele nu aș fi ajuns fizic prea curând, poate niciodată. Prefer să cred că data viitoare când vom ieși la o cafea va fi pentru că vrem să fim acolo cu cineva, nu doar să fim văzuți într-un loc cool, să dam checkin și un selfie cu cana, un pupic pe obraz în aer.

Prefer îmbrăcămintea lejeră, din fibre naturale (bumbac, in, lână), cât mai versatilă și ușor de purtat. Nu port ceva ce e la modă dacă eu cred că nu îmi sta bine sau nu e stilul meu. Rochia mea roșie a fost intens criticată pentru că a fost văzută la 1 Revelion, 2 majorate… Mie îmi place și nu e de unica folosință. De asemenea, îmi place să aleg la ce petreceri și evenimente merg, ce e mai bine pentru mine și cât e bine pentru mine. Prefer să stau doar câteva ore la o nunta/majorat./botez și să mă simt bine decât să stau până dimineața și să rămân cu un gust amar când petrecerea se strica. Cel mai mult apreciez degustările, stand-up-ul și karaoke.

M-am tot gândit la facultate și o vreme am vrut să încerc să dau la Științele Educației, dar e tot cu proba vocațională (în condiții normale) adică sport, muzică, desen. Cel mai mult mi–aș dori să merg la Arhitectură, dar nu știu cum m-aș descurca cu taxa și nici ce job pot avea. Cred că merg pe Științe Economice, cât timp exista bani este nevoie de oameni să se ocupe de ei. Eu nu văd nimic în neregula la un job sigur și cald. Daca merge bine pot să fac și a doua facultate. Am o listă de dorințe să spun, pe care mai adaug puncte noi, tai ce am reușit să îndeplinesc.

Am reușit să citesc 100 de cărți, să creez un arbore al familiei bine documentat, să pictez un perete întreg, să fiu Moș Crăciun la centru (la propriu), primul job și vreau să vizitez ruinele antice din America Latină, să obțin permisul de conducere și să am o familie proprie. Cred că sunt destul de organizată. Citisem undeva despre a jongla cu bile de sticlă și plastic în funcție de ce e important pentru tine, cum cele de plastic vor sări înapoi și cele de sticlă se vor sparge. Dar nu pot spune că școala e o bilă de sticlă și prietenii o bila de plastic. Nu sunt 10 bile, sunt 100. Tema de la mate e de plastic, teza la istorie e de sticlă, depresia prietenei e de sticlă, cumpărăturile cu fetele sunt de plastic etc.

Și am mai învățat să nu mă mai îngrijorez în avans, să privesc în jur și să mă gândesc că acum, acum nimic nu mă amenință și că am nevoie de o minte limpede să pot rezolva problema.

Photo by Daria Shevtsova from Pexels