Am trecut prin depresie de două ori. Prima oară în 2007, după un accident stupid în urma căruia am avut nevoie de două intervenții chirurgicale la obraz, implanturi dentare și multe ore de terapie.
Îmi petreceam majoritatea timpului din zi sub canapea. Pur și simplu nu voiam să ies de acolo. Nu mai aveam dorință de a trăi. Fața mea era desfigurată, mă durea capul, simțeam că nimănui nu-i pasă de mine, aveam un job care mă storcea de orice putere (scriam de acasă niște texte comerciale pentru mai multe site-uri din străinătate). Aveam 27 de ani și mă gândeam des la moarte. Mergeam des la spital pentru controale și verificări, îmi ascundeam fața când ieșeam pe stradă, nu prea mai răspundeam la telefon, mâncam extrem de puțin, dormeam mai mult de zece ore pe zi.
La recomandarea unei amice și disperată că viața mea se scurge pe lângă mine, am mers la o terapeută în apropierea apartamentului în care locuiam cu un amic. Femeia vorbea atât de mult despre ea că plecam de acolo și mai tristă decât mă duceam. Mă simțeam vinovată că nici terapia nu merge.
A doua oară când am simțit depresia cum mușcă din mine a fost la câteva zile după nașterea Sofiei. Nu dormeam, eram bine înmuiată în hormoni de toate soiurile, bebelușa plângea necontenit, îmi doream înapoi viața de dinainte, voiam liniște, voiam să simt din nou că pot, că sunt competentă, că mă descurc. Totul era haos, mă certam cu iubitul, nimic nu era bine, mă târâiam de la o zi la alta, îngrijeam fetița mecanic, nu găseam nimic bun, curat, vesel în viața mea.
A doua oară am reușit să ies din gaura neagră cu ajutorul mamei, la care am mers pentru două luni cu Sofia. Mi-a făcut bine să revin în casa în care am crescut, să mă plimb cu fetița mea la piept pe străzile orașului meu, să mă revăd cu prieteni din copilărie, să-mi citesc jurnalele, să merg la casa bunicii, la țară. M-am întors la București mult mai bine, am reînceput să scriu și am reluat terapia, cu un terapeut bun, de data asta.
Ce am învățat din aceste experiențe foarte dureroase este că cel mai mare pericol în depresie este singurătatea. Ca să ieși dintr-un loc din care nici măcar nu mai ai dorința să mai ieși (pentru că asta e marea capcană, depresia te obosește atât de tare încât nu mai găsești nici o resursă să mai lupți, să te salvezi, nu mai simți iubire, chef de a trăi, bucurie, sens), e nevoie de oameni care să te tragă de acolo. De un terapeut bun. De familie și de prieteni care să te ducă la terapie. Poate chiar de tratament, nu e nicio rușine. E lupta ta pentru o viață decentă!
Depresia nu trece doar pentru că vrei. Nu e un moft. Nu e lene. Nu e victimizare.
În Europa există peste 40 de milioane de oameni diagnosticați cu depresie, adică de două ori populația României. Una din patru persoane este afectată pe parcursul vieții de tulburări de sănătate mintală, depresia fiind principala cauză de dizabilitate la nivel Mondial (sursa).
Depresia poate duce la pierderea serviciului, a căsniciei, a relației cu părinții și cu copiii, poate duce la dependență de alcool sau alte substanțe, la acte de autorănire și chiar la suicid.
Din păcate la noi nu se prea discută despre depresie, intră la categoria boli mintale rușinoase, Doamne ferește să spui așa ceva, te și tratează lumea ca pe un ciumat, fix ce ai nevoie ca să aluneci și mai rău în abis.
Noi, mamele, suntem o categorie vulnerabilă din acest punct de vedere. Multe dintre noi sunt extrem de obosite, au depresie post-partum netratată, nu au ajutor, sunt frecvent rușinate de membri ai familiei că nu se descurcă, au prea multe roluri pe care nimeni nu le poate duce la bun sfârșit.
E nevoie să vorbim deschis despre depresie, așa că am programat un live cu un medic psihiatru pe acest subiect, miercuri de la 22.00, ca de obicei. Dr. Sorin Pletea este șef de secție în cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie “Prof. dr. Alexandru Obregia” București.
Vă rog să priviți acest clip, realizat în cadrul campaniei Să învingem depresia, lansată de Janssen România alături de Coaliția Organizațiilor Persoanelor cu Afecțiuni Cronice (COPAC).
Kintsugi este arta japononeză de reparare a obiectelor ceramice sparte prin lipirea cu un lac cu pulbere de aur.
Tradus ca „tâmplărie de aur”, kintsugi tratează spargerea și repararea unui obiect ca parte a istoriei acestuia, nu ca un eveniment care trebuie ascuns.
Repararea ceramicii sparte evidențiază crăpăturile și imperfecțiunile unui obiect, reflectând în același timp cât de complex și îndelungat este acest proces. Acest lucru nu conferă doar unicitate unei piese, ci demonstrează și că obiectul a avut o viață proprie și o poveste de spus.
Campania „Să învingem depresia” prezintă în România cinci obiecte de artă create prin metoda Kintsugi, inspirate de poveștile a cinci oameni care au suferit de depresie. Cinci oameni care ne inspiră, cinci opere de artă, cinci povești reale.
Pentru a da viață fiecărei povești, artistul vizual Lidia Alina Nicolae a discutat cu cele cinci persoane și a gândit câte un obiect pentru fiecare. Toate poveștile și obiectele pot fi văzute aici.
Iată una dintre povești, acesta e vasul reparat care-o reprezintă:
Pasul cel mai greu e conștientizarea și recunoașterea, iar pasul 2 este găsirea puterii să treci. Am avut noroc de un terapeut extraordinar. E important să existe cineva cu care să vorbești despre acest lucru. De mult, psihoterapeutul meu mi-a dat o păpușă matrioșca. Pe cea mai mică. Pentru că până la urmă acolo ajungi. La copilul interior, să îl iubești, să îl accepți și să îl vindeci ca să devii un adult vindecat. Mi-am dat seama că depresia te face să nu mai fii atât de axat pe tot ce înseamnă exterior. Te aduce la tine înăuntru. Eu am văzut-o ca pe o binecuvântare, ca pe o pauză de care am nevoie să stau eu cu mine, să zic nu, să recunosc. Le-am spus celor dragi: Trec printr-o stare depresivă. Știu că și vouă vă este ciudat și nu știți cum să mă ajutați. Simplul fapt că voi mă acceptați și sunteți lângă mine mă ajută și o să vedeți că în curând o să îmi revin. Sunt recunoscătoare pentru fiecare gând pe care nu l-am înțeles, pentru fiecare durere, pentru fiecare drum încâlcit, pentru că toate m-au adus aici. Toate capătă un sens la un moment dat. Puterea este în interior. Trebuie doar să fim deschiși să o lăsăm să iasă.
Cum te poți implica tu?
Poți intra pe site-ul https://www.janssen4patients.com/ro/boli/tulburarea-depresiva-majora/sa-invingem-depresia ca să afli mai multe informații despre depresie și despre tulburarea depresivă majoră.
Poți da mai departe aceste informații, acest articol sau propria poveste despre depresie. Poți folosi #SaInvingemDepresia.
Ne vedem miercuri, vom lua și întrebări de la voi, ca de obicei.
*Material susţinut de Janssen în cadrul campaniei Să învingem depresia.
„kintsugi tratează spargerea și repararea unui obiect ca parte a istoriei acestuia, nu ca un eveniment care trebuie ascuns.”
m-a rupt in 2 chestia asta, cred ca tocmai am avut o mica revelatie 🙂
mi se pare senzationala ideea.
tot senzational mi s-a parut si conceptul „wabi-sabi” atunci cand am dat peste el.
de pe wikipedia
„In traditional Japanese aesthetics, wabi-sabi (侘寂) is a world view centered on the acceptance of transience and imperfection. The aesthetic is sometimes described as one of appreciating beauty that is „imperfect, impermanent, and incomplete” in nature.”
japonezii sunt de pe alta planeta, asta-i clar.
noi pe-aici prin spatiul „vestic” suntem tributari ideilor de frumusete si perfectiune, care vin de la greci;
si sunt foarte obositoare, sincer zic 🙂
si nici nu ne dam seama cat de tributari suntem, zici ca e in genele noastre
conceptul asta, kintsugi, mi-a amintit de o carte pentru copii (si nu numai) absolut fabuloasa, „Miraculoasa calatorie a lui Edward Tulane”
De ideea ca japonezii sunt de pe alta planeta la capitolul estetica, fiind netributari unor idei de frumusete si perfectiune nu stiu ce sa zic. Cred ca doar au altele. Au cautat de curiozitate pe google (in fuga, ce e drept) daca la ei sunt la fel de la moda ca la noi operatiile estetice. Breast implants, rhinoplasty, tot tacamul. Bonus: double eyelid surgery. Pare ca suntem toti de pe aceeasi planeta.
Nici nu mai stiu prin cate episoade am trecut, le-am bifat cu succes pe cele clasice, cel fin adolescenta și cel pe care l-ai numit si tu, care a venit o data cu nașterea bebelușului anul acesta.
Cu toate ca acum sunt muuult mai informata, recunosc simptomele, ma asteptam la ultimul episod, tot nu am reușit sa-l evit. Ce vreau sa spun este ca atunci când exista o predispozitie(genetica, episoade repetate) nu poți spune niciodată ca ai încheiat lupta. Si lupta este întotdeauna în interior , doar ca ai nevoie de exterior pentru arme(familie, prieteni , terapeut). În cazul meu încă le caut pe cele potrivite.
Iar din articolul tău am rămas cu ideea ca vreau sa-mi gasesc si eu obiectul care sa reprezinte aceasta lupta. Mulțumesc!
Am trecut prin depresie și chiar printr-o încercare de sinucidere. Nu pot sa va descriu in cuvinte tot ce simți, ce trăiești și cât de mare e durerea din interior. Pe care nimeni nu o înțelege. Am trecut cu ajutorul familiei, mama și tata au făcut tot ce le-a stat în puteri sa ma ajute. Chiar m-au hrănit cu linguriță ca pe bebeluși. Și cu iubire am trecut peste acest episod. Am pierdut multe din cauza acestei boli, dar măcar nu mi-am pierdut viața.
Acum trec printr-o perioada grea, ca mulți alți oameni. Nu știu dacă e depresie, eu cred ca sunt doar greutățile vieții. Ma simt aruncata într-o groapa de unde nu vad cum as putea sa ies. Plâng, dar nu des, nu vreau sa îmi vadă nimeni lacrimile. Nu spun nimănui prin ce trec deoarece îmi este rușine de starea mea financiară. Și singurul lucru care ma face sa ma ridic în coate e copilul meu. Deci cred ca nu am depresie postnatala, deoarece copilul meu e singurul care ma face sa zâmbesc, chiar dacă am lacrimi în ochii. Asa ca uneori cred ca putem confunda depresia cu negazurile și grijile de zi cu zi. Cred ca unii oameni doar își închipuie ca au depresie ca să scape de grijile, responsabilitățile din viata lor. Eu pot face diferența dintre episodul de depresie din viata mea și episodul de neajunsuri și necazuri de acum. Ma simt pe o muchie de cuțit sa nu cedez, da simt uneori ca ma înclin sa cad iar în gândurile ale anegrr de sinucidere, dar gândul în alung repede când ma gândesc ca am cel mai minunat copil. Am o minte puternica, doar pentru el.
nu cred ca e obligatoriu ca toate depresiile sa semene intre ele, chiar avute de aceeasi persoana. mai ales ca oamenii se schimba si ei, iar tu spui ca ai un copil si asta cu siguranta iti schimba optica.
ar putea foarte bine sa fie depresie si de data asta, agravata de problemele financiare si de stresul si oboseala care vin cu maternitatea
Exista, cu siguranta, posibilitatea sa faci terapie gratuit, daca nu iti permiti (stiu ca instititul pentru studiul si tratarea traumei ofera terapie gratuita persoanelor cu probleme financiare, si sigur mai exista si alte variante)
si @CRISTINA, depresia postnatala nu poate fi scoasa din ecuatie doar pentru ca te face copilul sa zambesti.
mai sus am vrut sa spun ca probabil pentru ca ai un copil lupti cu tine sa nu ajungi la fel de jos ca inainte, si diferenta ce o faci tu intre episodul de depresie din trecut si ce simti acum e o iluzie. dar nu cred ca e o lupta ce poate fi dusa pe termen lung si castigata
Cristina, curaj! Ai aici un articol care poate îți va fi de folos. https://www.google.com/amp/s/www.digi24.ro/amphtml/stiri/actualitate/sanatate/locul-in-care-puteti-verifica-gratuit-daca-suferiti-de-depresie-1200077
Ai grijă de tine, oferă-ți dragoste și grijă. Copilul tău are nevoie de tine.
Si eu am trecut prin asta. Mai bine zis „trec”, pentru ca la mine este vorba de o predispozitie genetica (sunt o persoana hipersensibila) plus factori de mediu (copilarie, traume, etc) care au agravat situatia.
Am facut 5 ani de terapie cu o doamna psihoterapeut extraordinara, o recomand oricui vrea sa-si schimbe viata si nu stie ce e in „neregula” cu el. Am devenit un om echilibrat dar mereu vigilent asupra sinelui, pentru ca riscul de recadere este mereu prezent si trebuie actionat la cele mai mici semne.
Am gasit acest clip care explica destul de bine, zic eu, aceasta stare, cum se simte un depresiv, ce nevoi are, etc. M-a ajutat in a transmite altora un mesaj despre mine, cand nu gaseam propriile cuvinte : https://www.youtube.com/watch?v=GGorABGw418
Dio, multumim pt link. Imi poti spune pe cine recomanzi ca terapeut? Multumesc.
Psihoterapeut Carla Manole. Aici poti gasi un contact al ei: https://terapeuti.ro/terapeut-cabinet/carla-manole-psiholog-psihoterapeut-specialist-in-adictii-alcoolism-dependenta-de-droguri-bucuresti/
M-am gândit din ce in ce mai des sa deschid geamul si sa zbor,să se termine toată mizeria asta si singurătatea pe care o simt.
Dar primul gand care imi vine imi vine imediat in gand e :cum ramane cu copiii? Apoi,cat o sa sufere? cat de singuri se vor simti?cat o sa le fie dor?Si renunț.O iau de la capăt într-o nouă zi in care trebuie sa ma conving pe mine însămi sa funcționez,sa trag de mine sa fiu bine.E un efort imens.
Nu am pe nimeni alături.Mama sta la 250 de km distanta de noi.Parintii mei s-au despărțit în copilăria mea,tata s-a recăsătorit,ne vedem o dată la 2-3 ani vreo ora daca in drumul nostru trecem si prin localitatea lui.Mama a ales să fie singura.Vorbim aproape zilnic la telefon de serviciul ei,de copii,de ce am mai gătit,de cum e vremea,de știri,dar niciodată de suflet,de tot ce doare,de cum ne simtim noi ca oameni intre toate astea.Am incercat odată si ne-am certat.Fata ei s-a întunecat,a luat o atitudine de autoapărare,nu a putut sa ma asculte pana la capat.Poate pentru ca nici ea nu găsește soluții si atunci prefera sa nu audă,oricum nu e genul ei sa fie omul care asculta,fără să se gândească ca e si o obligație sa faca ceva.Vreau doar sa simt ca e cineva care intelege,cad in intuneric si poate daca ar mai sti cineva despre asta as mai putea duce o perioadă.Vreau sa creasca copiii,sa fie pe picioarele lor,sa nu le fie greu,sa nu se chinuie,sa simtă ca au un sprijin,ca se bazeaza pe cineva oricand,ca nu sunt judecați,ca oriunde si oricât de mult au nevoie brațele mele le sunt deschise pt ca ii iubesc enorm,mai mult decat pe mine.Dar,Ioana e arat de greu…Poate sunt egoistă,unii sunt pe drum sub cerul liber.
Mama lui a murit cand avea 3 ani.Tatal l-a lăsat la bunica si s-a recăsătorit.Niciodata nu i-a dat nimic,nici macar o vorbă tata-fiu.Nu a dorit.Cu frații lui vitregi cand ne întâlnim din întâmplare avem o conversație formala de genul: Ce mai faceti?Si noi la fel,bine.La revedere!
Stăm în chirie.Eu am renuntat la ideea de a lucra dupa ce m-am chinuit destul.Am fi lucrat amandoi cu un program normal si am fi luat împreună cat ia el acum lucrând singur si tot nu e de ajuns.Si copiii nu ar mai fi avut timpul pe care il au acum cu mine si al lor împreună.Din salariile astea trebuia sa plătim after.Daca racea vreunul trebuia sa imi iau liber.Nu pica bine.
De 6 ani fac ce fac acum.Fac curat,spăl rufele,iesim in parc,gătesc,facem teme,incerc sa jonglez cu toate cat mai bine si poate nu asta ar fi principala problemă,dar cum prea bine stim viata de adult vine si cu altele pe cap.
Sotul meu are liber un weekend pe luna,lucrează 12 ore zilnic.Cand e nevoie mai mult.E un om minunat,incearca sa faca cat de bine poate mereu.Neputinta sa se descurce bine cu tot ce e nevoie l-a făcut să acumuleze si el frustrările lui.
Da ,stiu,pare un paradox, lucrează el atât si te plângi de bani.Da…Plătim chirie,facturi,mâncare sănătoasă pt doi copii acasa si la scoala,haine pt toti, mai o carte,mai un laptop pt scoala lor,mai ceva care se strica la o masina care desi nu e tocmai cea mai nouă si mai buna,e necesară,in principal pentru deplasarea lui la locul de munca,programul e aiurea,nu poti depinde mereu de transportul in comun. Făcând un calcul estimativ ajungem cam la 1000 de euro lunar doar pe astea.Orice alt neprevăzut ne da viata peste cap.
1000 de euro in Romania pentru un om normal,nu un director de banca e un salariu care ti se oferă rar.Avem cam 5000 de ron cu aproximație.
Copiii au 9 si 6 ani.Nu am avut o vecina sau pe altcineva care sa vina sa ma ajute cumva.Pe majoritatea nici nu ii cunosc foarte bine,unii sunt chiriași stau o perioada apoi se muta,alții proprietari,dar evită orice contact,mai ales acum de cand cu pandemia.
Am reusit sa leg o relație mai apropiată cu un vecin mai in varsta,un om extraordinar,e operat si merge in baston,il mai ajut cu cumpărăturile.Copiii ii spun tataie,il vad mai des decat pe cel adevarat si ii cunoaște mai bine decat el.El si sotul meu sunt singurii adulți cu care am contact mai apropiat in viata de zi cu zi.
Nu am putut ma ocup mai bine de aspectul asta ce tine de socializare.Desigur sunt si alte mame in parc,dar in grupurile astea de mame nu am gasit niciodata vreun punct comun.Nu sunt vreo sălbatică,vorbim,doar ca nu am mi-am facut nicio prietena mai apropiata.
Dimineata copiii pleacă la scoala,sotul la servici,eu raman acasa fac curat,gătesc,la prânz merg sa ii iau.Ii ajut la teme,după amiază iesim in parc,intrăm în casă,ne jucam,vorbim,vedem un film,citesc ceva,seara ne pregătim de somn,cand vine tati acasa ne intalnim cu toții,dar e seara si nu ramane mult timp.Intre toate astea nu am timp singura aproape deloc.Uneori seara gătește el sau strânge masa,sau ii mai ajuta la cate un proiect pt scoala.
Ca bărbat si femeie,un cuplu, nu prea existam…Eu sunt stoarsa,el e obosit.Isi doreste mai mult decât mine apropiere fizică ,dar nu reusesc, incerc si parca e inca o sarcina in plus pt mine.
De cand cu pandemia si programul nostru s-a modificat.Cand sunt online amândoi incerc sa ii ajut pe amândoi în timp real,cand e unul la scoala si unul acasa online situatia se schimba…Primavara asta a intrat in somaj tehnic 2 luni.A fost ingrozitor,a trebuit sa caute sa lucreze ceva necalificat pt a sustine si restul cheltuielilor.
Chiria e 350 de euro.Avem 2 dormitoare mai mici si un living.
E.are 9 ani,e fata,doarme singura din dorința ei.A.e băiat ,are 6 ani ,i-a rămas celalalt dormitor.Livingul s-a transformat în dormitor matrimonial,e ok.
Sunt o mamă tânără.Am făcut copii devreme,pot fi judecată pt asta de cei ce nu ma cunosc,dar cu ce drept?Imi cresc copiii frumos,amândoi am facut eforturi sa aiba tot ce le trebuie pt educatia lor.Sunt niste copiii minunați,inteligenti,frumoși, empatici.Pe A. il asemănan cu Ivan de fiecare dată când ne povestești despre el.E un băiețel tare sensibil,cu o inima imensa.
Pe E.o admir atât de mult,o sa fie o adevărată binecuvântare in viata oricui o va întâlni asa cum este si in a noastra.E mereu ca zâmbetul pe buze,iubește toți oamenii,ii place sa vorbeasca si sa ii asculte pe ceilalți.
Eu ma simt ca o babă.Lumea ma intreaba daca sunt sora copiilor mei pt ca ,zic ei ,arat de 18 ani.Ma simt de 80.Am mintea obosită,incep sa uit,am început să imi notez liste pt ca observ ca nu mai tin minte tot si sar peste lucruri necesare.Am zile în care ma simt inutilă,consum fara sa produc ceva vizibil.Da,poate ca produc doi viitori membri ai societății, dar ea nu are răbdarea asta cu mine sa vada daca rezultatul de atunci a meritat sacrificiul de acum.
Ma intreaba cate unii: esti acasa cu copiii? Si ce faci toata ziua? As vrea sa ma filmez ca sa vada.
Sotul are colegi,il suna,vorbeste cu ei,pe mine ma mai suna uneori mama. Am inceput sa fiu geloasă, desi stiu ca nu e vina lui.Am început să fiu geloasă pe orele lui departe de casa ,pe timpul de la servici si am zile in care mi-aș dori să pot face si eu altceva.Suna egoist,dar nu inseamna ca nu e adevarat.
Pentru asta trebuie sa isi ia el o zi liberă si sa pierdem din banii atât de necesari tot pentru noi.Atata timp cat la sfarsit de luna trebuie sa tragem linie și să iesim pe zero nu imi permit acest lux.Doar am vazut foarte bine cum e sa iesi pe minus,sa treci de data scadenta,sa de simti ca ultimul om,sa te umilesti apoi.
Grijile pentru care ma perpelesc par atât de mărunte,de meschine cand le scriu. Ne-am dorit enorm să emigram în Uk.Nu am reusit.Ne trebuie banii de chirie plus avans,aproape 1500 de lire.De unde? Acum ne-ar trebui si banii pt a ne putea sustine in cele 14 zile de carantină acolo. Nu ii avem.
La scoala la fiul meu nu se respecta niciun fel de măsuri.Am vorbit despre asta,am pus problema doar vreo doi parinti din 25,raspunsul a fost ca asta a dispus dna director si dumneaei asa a primit directive de la superiori.Atat…Învățătoarea fiicei are zile si zile.Cand are o zi proasta tipa,nu are răbdare, refuză să explice ceea ce copiii nu au inteles si mai intreaba inca o data.Suntem acasă,face scoala online săptămână asta,deci aud cu propriile urechi.
La serviciul soțului meu e o lupta sa ti se plateasca toate orele in plus,niciodata patronul nu are bani,uneori intarzie o zi,doua sau trei cu salariul pt ca are si el destule pe cap si problemele lui.Atat.
In iunie am avut de rezolvat ceva la primărie cu niste acte.Au spus că durează 2-3 luni maxim.Suntem in noiembrie nu s-a facut nimic pt ca au uitat,de-abia acum se apuca.Am rămas cu gura căscată,au uitat…
Am obosit…Cand vine seara acasa eu vorbesc si vorbesc,as vrea sa împărtășesc atâtea.Pe el astea il obosesc,a avut o zi plină.Vad,stiu,simt.Ma retrag cu o carte in mana.El ar vrea sa il îmbrățișez,sa am un libidoul mai mare.Nu-l am.Nu pot.Ma simt neînțeleasa si măruntă.Poate ca si el.Am incercat sa comunicăm.Ajungem la reproșuri,certuri,discuții in contradictoriu din care celalalt iese simtindu-se acuzat si neînțeles .
In puținele zile libere stiu ca ar vrea sa stea in casa,sa se odihneasca.Noi am vrea sa iesim,sa fim impreuna toți patru.
Stie,vede…face ca noi si se simte controlat…Nu a fost mereu asa greu,dar poate ca nu mai am aceeasi rabdare cu viata,aceeasi putere.Mi-e frica pentru tot ce urmează si nu am solutie pentru ceea ce trăim deja.Poate ca asa se simte depresia.
Nu stiu exact de ce am scris…Am scris doar ca sa spun cuiva.Poate ca citesti,poate nu,important e ca am spus cuiva.Iti multumesc!
Rezista, nu va fi mereu atat de greu.te imbratisez!!
Alexa te imbratisez. Mesajul tau m-a emotionat foarte tare; l-am terminat de citit in lacrimi. Te inteleg perfect, am trecut prin prioade de genul acesta cand imi era greu sa fac fata unei zile obisnuite si nu vedeam nici rostul zbaterii. Mi se parea ca am probleme mari, de nerezolvat si in acelasi timp consideram ca sunt prea mici in comparatie cu altele si imi era rusine sa ma plang. Intr-o seara, reactia si replica copilului meu care avea 3 ani pe atunci, m-a trezit la realitate si am cautat ajutor specializat.
Nu am sfaturi sa-ti dau, nu as sti ce si cum, vreau doar sa iti spun ca nu esti singura si ca exista speranta de zile mai bune.
Te imbratisez.
Pentru Alexa de la o alta Alexa
La toți ni greu, dar nu la toți la fel.
Ma bucur ca ai scris.
Te înțeleg referitor la relația cu soțul tău, trec și eu prin ceva asemănător. Atunci când partenerii sunt obosiți, au probleme, alte priorități, puțin timp pentru ei, apare aceasta deconectare sa ii zic așa.
Poate tânjești după mai multa socializare, poate după colegii de la un loc de muncă, dar când locul de muncă scurge și ultima picătură de energie din tine poate preferi sa îți crești copii.
Anul acesta nu e unul ușor, pentru toți, viețile noastre nu mai sunt cum erau odata. Am senzația ca amplifica durerile sufletului.
Toate cele bune îți doresc !
Draga prietena, dacă as putea te-as lua în brate, pentru ca ești oglinda mea și a multor alte femei. Trăim vieți asemănătoare. Copii, soț plecat (cu saptamanile). Zero ajutor, zero libidou, zero socializare. Dar lucrurile se îmbunătățesc. Copiii cresc și odată cu independenta lor, creste și a ta. Copiii mei au acum 12 și 8 ani. Lucrez part time. Asta m-a salvat! Pot spune ca am 2 prietene nou nouțe , tocmai găsite la fotbalul copilului. Abia aștept aceste zile. Mai mult decât copilul, deși el nu are habar!
Vorbește cu soțul, care nu o sa priceapă din prima. Ca nu ești ok asa cum ești acum. Dar va înțelege, deși bărbații tind sa o ia ca pe un eșec al lor personal.
Nu este! Sincer, socializarea este baza pt o stare emoțională bună. Am luat antidepresive 2 ani, și am reușit sa renunț la ele exact în aprilie, când am stat în izolare toti acasa 2 săptămâni. Deci cheia fericirii este sa te simți iubita, valoroasa și sprijinita. Sigur ești și acum, dar tu nu simți asta. Si cauta sprijin la un psiholog sau psihiatru, care poate sa te ajute sa ieși din stare și sa vezi altfel lucrurile și soluțiile. Multa încredere!
Rezista! Cand simti ca nu mai poti, mai poti un pic. Nu uita asta!
Bună Alexa! Nici nu știu unde să încep. Situațiile noastre diferă la prima vedere dar dacă privesc mai îndeaproape sunt foarte asemănătoare. Sunt căsătorită dar nu am copii și nu mai locuiesc in Romania. Acu ceva timp m-am simțit ca și tine, foarte izolată, foarte tristă, vedeam numai problemele și neajunsurile din viață. Totul s-a cam declanșat la sfârșitul anului trecut când mi-am pierdut job-ul, soțul era plecat în altă țară, cu familia lui nu mă înțeleg, diferențele culturale, să le zic, fiind enorme, și nici nu am prieteni. Deci eram destul de izolată și m-a și prins pandemia în situația asta.
Cum mi-am revenit cât de cât? În primul rând prin sport: am început prin alergat și făcut exerciții de balet în casă (folosesc CD-urile lui Mary Helen Bowers, sunt pentru super începători), am cumpărat un stepper ieftin de la Decathlon. Nu trece aproape nicio zi fără sport, fac dimineața când mă trezesc 20 de minute sau chiar seara mai târziu. Nu am fost niciodată sportivă sau activă.
Scriu dimineața într-un jurnal toate frustrările, îi dureros, dar mă ajută și mi-am dat seama că pe timpul zilei nu mă mai macină gândurile astea.
Pandemia a adus un lucru bun, dacă pot să zic așa, pentru că multe chestii au loc online si sunt gratis, încerc sa particip la cursuri de limbi străine, la conferințe de tot felul. Ascult podcast-uri despre orice, în timp ce fac mâncare, curățenie, cumpărături. Citesc în fiecare secundă liberă pe care o am. Nu am facebook, instagram etc.
În continuare îmi caut un job stabil, am ceva proiecte care îmi mai ocupă timpul. Dar când primesc o respingere nu mai e tragedie pentru câteva zile, găsesc puteri și merg mai departe. Ce mi-ar plăcea? Păi să găsesc un job evident și să leg niște prietenii. Nu mă mai aștept să-mi vină cineva în ajutor, sau să primesc înțelegere din exterior, ci soluția e în mine.
Asta e rețeta mea, sper, sper să te ajute cumva.
Alexa, cred ca e bine sa intri intr-un grup de discutii.
Stiu ca Ioana are unul – iti poate recomanda si altele sunt sigura.
O sa ajute socializarea cred, sa vb de una alta…idei de organizare etc. 🙂
Buna Ioana, spune-mi te rog cum faci live-ul? Este vreun link pe undeva? Multumesc frumos
Va multumesc mult pentru gândurile bune! Nu mă așteptam la vreun răspuns din partea cuiva, sau cel putin nu la unul pozitiv.Uneori o încurajare iti reda un strop de speranta si incredere.Multumesc!
Nu știu dacă e depresie sau nu, dar situația din anul ăsta nu am mai experimentat-o niciodată. In alea două luni din primăvară cât am stat închiși m-am îngrășat vreo 15 kile, am plâns toate lacrimile din lume si m-am gândit la sinucidere de vreo 10 ori minim, pe zi. M-am gândit așa, in detaliu, ca o sa fie complicat să ma ingroape, ca am copii mici si asta sigur le-ar distruge viața (asta m-a si oprit de fapt), ca o sa fac familia de râs, dar tot priveam in gol toată ziua si ma gândeam sa sar pe geam, repede, până se trezesc cei mici, sau sa iau toate pastilele din dulap (nu, asta nu, o sa încerce cei mici sa ma trezească si dacă nu vor reuși…), imi veneau continuu numai idei din astea, in rest totul era blank, pauză, simțeam ca sunt foarte, foarte departe si ca nu ma mai pot întoarce, ca perioada asta nu o sa se termine niciodată. Știu, pare alintatura, de asta mi-e si teama sa merg la psiholog, ce-o sa zic, ca oamenii mor in jur, isi pierd serviciul si altele, iar eu, desi nu am nicio problemă obiectiva, disper la gândul ca voi sta in casă? Mi-e rusine, dar si acum ma gândesc cu groază la un nou lockdown si nu cred ca as mai supraviețui.
În primul rând îmi pare tare bine că nu ai făcut pasul ăla in gol, că ești aici împreună cu copiii tăi. Nu-ți fie teamă să mergi la psiholog, nu te va judeca, nu va fi uimit, va fi de partea ta. Sigur că există oameni care au altfel de probleme și care obiectiv pot fi considerate mai grave, dar faptul că tu te simți rău și nu reușești să te bucuri de viață, nu ii face pe ei sa se simtă mai bine. Adică și tu ai dreptul sa fii ok. E ca și cum nu ai merge la doctor pentru durere de spate pentru că unii oameni au probleme cu inima (deci mai grave).
Ești la fel de importanta că orice alt om și extrem de importantă pentru copiii tăi, așa că te rog, ai grijă de tine și dacă poți, mergi la psiholog!
Va imbratisez pe toti. Haul depresiei mi-a fpst f adanc de multe ori. Inca e acolo deschis. Il stiu, il vad, il aud.
Cand pare totul gri si ca nimic nu ajuta…pe langa terapia de specialitate
va recomand ca balsam pt minte si suflet sa adoptati un suflet de pisica sau caine. Mereti la un centru de adoptie si o sa va gasiti unul pe altul. Uitati-va o secunda mai mult la sufletele mai in varsta , mereti la un centru si nu incurajati productia pe banda a animalutelor. Pura terapie pe care sufletele acestea o ofera fara sa astepte nimic in schimb, este de necrezut.
Poate veti zice…cand sa mai am grija si de un animalut? Atunci cand decizi…sa ai grija de tine intai.
Buna recomandarea de a adopta animale (si a nu cumpara) dar, in aceeasi masura in care oamenii nu ar trebui sa isi oblojeasca ranile, nemultumirile si neajunsurile in viata/relatie facand copii, nu ar trebui sa adopte nici animale doar pentru a le tine companie cand sunt deprimati. Animalele sunt o responsabilitate enorma si ar trebui tratate ca atare, trebuie sa ai in vedere costurile mari pe care le presupune intretinerea lor (extrem de mari pentru cineva care de-abia se ajunge cu banii de la un salariu la altul), timpul si atentia necesare (pe care poate acum in pandemie le avem, dar cand o sa revenim la normalitatea de dinainte de pandemie e posibil sa nu mai dispunem de ele, mi-e teama sa ma gandesc ce se va alege de toate animalutele care au fost adoptate in aceasta perioada, doar ca sa le dea posesorilor ceva de facut pe timpul pandemiei). Deci, ca si la copii, ar trebui sa analizam biiiineeeeee de tot ce presupune ingrijirea unui animal inainte de a lua o astfel de decizie (indiferent de cata alinare ne-ar aduce, nu asta e criteriul dupa care decidem).
Nu stiu de ce (cine stie ce proiectez :))) am ramas cu un sentiment usor neplacut pentru ca la un comentariu de mai sus nu s-au primit incurajari, dar la comentariul Alexei da, desi cel mai probabil Alexa trece printr-o etapa grea si suprasolicitanta, dar la Cristina chiar pare sa fie depresie si deznadejde.
Alexa, cum cred ca si zice cineva mai sus, o prietena ar putea sa schimbe mult lucrurile in viata ta, mai ales ca ai scris undeva ca esti geloasa pe telefoanele pe care le primeste sotul tau de la colegi etc. E greu sa mentii relatii de prietenie cand ai familie, cand timpul e putin, dar prietenii sunt atat de importanti incat ar trebui sa fie o prioritate. Si sunt multe femei in situatia ta, nu se poate, daca ai obiectivul asta in minte si inima/ bratele deschise, sa nu gasesti pe cineva pe aceeasi lungime de unda cu tine, o persoana cu care sa poti rade, bea o cafea, in fata careia sa iti versi uneori naduful – printre mamele din parc, printre parintii copiilor, printre persoanele din lista de facebook
Cristina, cauta ajutor specializat. Nu cred ca este benefic sa ii zambesti copilului cu lacrimi in ochi si cred ca daca o minte puternica ar fi un antidot pentru depresie, nu atat de multa lume ar suferi de asa ceva
@Alina M
Servus, Alina. 1000% de acord cu tine!
De acord ca este o imensa responsabilitate sa adopti un animalut! Eu o consider una pt toata viata; sincer, nici nu m-am gandit ca nu s-ar fi subinteles acest fapt. De acord ca un animalut nu este o jucarie pentru „acum si aici” si ca inainte de a face acest pas fiecare sa isi analizeze situatia si sa se uite si spre viitor cam ce si cum.
Nu consider ca adoptia unui animalut cand esti in depresie este una pentru a-ti obloji el dragutul ranile tale si de transfer a furtunilor noastre mentale asupra lui.
Consider ca interactiunea cu un animalut poate ajuta sa vezi un dram de lumina la capatul tunelui; grija acordata lui iti ia din timpul acordat propriilor ganduri toxice repetitive si iti redirectioneaza focusul mental in a realiza ca in jurul tau sunt lucruri de facut si suflete bune care te pot tine ancorata in prezent pentru a putea trece printr-o alta zi (mindfulness), mai ales in zilele cand mintea este tintuita in griul labirint al depresiei…de aici si exprimarea mea de mai sus „pura terapie”.
Eu mai cred si simt ca a acorda atentie, timp, empatie si grija unui animalut (pe langa toate necesare zilnice), incet incet te autoeduca sa ti le acorzi si tie insati cand poate ai cea mai mare nevoie de ele. Eu cred…ca devenim mai buni si cu noi insine cand oferim bunatate fara a astepta nimic in schimb.
Ca noi ca specie am domesticit si exploatat spre folosul nostru o gramada de animalute este un punct demult trecut peste; de aceea adoptand unul care are nevoie de tine cand altcineva s-a spalat pe maini de aceasta responsabilitate, poate insemna un pas spre a cumva compensa pentru ce am tot luat de fapt de atatia amar de ani…daca o astfel de compensare este posbila vreodata.
Sanatate!