Weekendul trecut m-am certat cu copiii, care mi-au făcut un mare scandal că am dat print color unei cărți noi pe care voiam s-o arăt pe Facebook într-un live. Regula e că folosim printul alb-negru și foi reciclate ca să dăm printuri pentru școală, contracte și ce mai avem nevoie ca să funcționăm de acasă fără să consumăm prea multe resurse. Uneori facem excepții, de exemplu când printăm poze de pus pe frigider sau când copiii vor să pună în ramă vreun personaj de fim, dar în restul cazurilor, ne atragem atenția unii altora să nu uităm să dăm print al-negru.
Ei, și sâmbătă trebuia să prezint o carte care nu venise de la tipar, dar eu o aveam în varianta electronică, așa că am zis s-o printez și s-o lipesc ca și cum ar fi o carte adevărată, ca s-o vadă copiii pe internet. Și am dat print color, iar copiii s-au supărat. O vreme au argumentat civilizat, iar eu le-am răspuns, dar după asta s-au coalizat și au început să spună răutăți de genul Tu niciodată nu respecți regulile noastre, Nu ești corectă, Încerci să ne păcălești să faci numai ce vrei tu.
Am încercat să rămân calmă, deși simțeam în corpul meu cum crește sentimentul de nedreptate și furia. Doi copii de 6 și 8 ani sunt supărați, se simt la rândul lor nedreptățiți și spun lucruri pe care nu le cred cu adevărat.
Dar și eu eram supărată, am o mare rană de nedreptate din copilărie, mă supără foarte tare când sunt acuzată de lucruri neadevărate, când sunt rănită intenționat. Mai ales că eu sunt o persoană foarte corectă, lupt dintotdeauna pentru echitate și dreptate, și în momente tensionate am și eu undeva între 8 și 10 ani.
La început le-am explicat de câteva ori de ce trebuie să tipăresc color, de ce e important să pot prezenta cartea cât mai aproape de cum va fi ea în realitate, le-am arătat diferența între un print color și unul alb negru într-o carte pentru copii, dar ei deja nu mai erau în conversație pentru argumente, ci ca să câștige disputa cu orice preț. Se răsteau, se instigau unul pe altul, își dădeau coate.
Iar eu m-am enervat tare, apoi m-am întristat tare.
Le-am spus că dacă nu putem avea o conversație civilizată, refuz să le mai răspund. Apoi le-am spus că o să mă duc în altă cameră, pentru că nu o să accept să spună ceva lucruri dureroase și neadevărate despre mine (asta a fost foarte bună). Am încheiat glorios spunând că până la urmă imprimanta, foile și tonerul sunt cumpărate de mine și că atunci când eu consider potrivit, pot să dau print color dacă vreau (exact ca un copil de 6 ani). Asta n-a fost foarte bună, pentru că imediat ei au spus ce spuneam și eu când aveam 8 ani și mă simțeam nedreptățită și oprimată de părinți: Lasă că ne facem noi mari și ne cumpărăm imprimantă și o să printăm color numai noi, iar tu o să printezi doar alb negru!
Bravo, mami, foarte matur.
Dar nu m-am biciuit prea mult, ar fi fost nedrept față de mine, și eu încerc să fiu corectă cu toată lumea, de ce eu să primesc mai puțin?
Și am văzut fetița din mine, pe fetița Ioana. Supărată rău, pentru că ei, copiii mei, au copilării foarte diferite de a mea. Ei au mult control în viețile lor, sunt ascultați, văzuți, primesc foarte multă atenție, au dreptul de a combate și negocia, eu eram trimisă în camera mea și gata. Iar asta mi se pare foarte nedrept față de Ioana mică, ea a primit atât de puțin. Așa că o să o apăr de oricine vrea să o rănească. Dar n-o să rănesc pe nimeni în proces. Sau măcar încerc.
M-am retras, ca să nu spun lucruri pe care sigur aveam să le regret. S-au dus și ei în camera celui mic, umblau nervoși de colo colo, vorbind tare.
După câteva minute, mă calmasem de tot și am vrut să merg la ei să ne împăcăm, dar când m-am apropiat de ușă am auzit-o pe Sofia zicând:
– Ce enervantă e mama asta, mai bine ne năștea o ursoaică în pădure!
– Da, zice și Ivan.
– Ursoaica sigur nu s-ar fi certat așa cu noi și ar fi respectat regulile casei, nu?
– Da!
– Și cum adică, ea poate să zică că nu acceptă ce spunem noi, dar noi trebuie să acceptăm ce spune ea? E corect așa?
– Nu e, foarte ciudată mami asta.
– Da, e foarte rea, a mai zis Sofi, dar cu vocea mai puțin convinsă.
N-am mai intrat la ei, am tras aer în piept și am mers mai departe să fac live-ul, să le citesc celorlalți copii. În timpul poveștii au apărut și ei, s-au apropiat încet să asculte, au început să facă glume, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
După ce am încheiat, i-am spus Sofiei:
– Te simți mai bine acum, după ce ai spus toate lucrurile acelea neadevărate despre mine?
S-a uitat în jos.
– La început, da.
– Chiar simți asta, că era mai bine să ai altă mamă?
– Nu. Încercam doar să mă simt mai bine. Nu știam că o să auzi.
– Și a mers?
– Puțin. Nu.
– Știu, toți vrem să spunem lucruri rele când suntem supărați.
– Tu nu prea spui.
– Pentru că fac eforturi, uneori mari. Nu e ușor, dar vă iubesc și merită, nu vreau să vă fac rău.
Nu zice nimic.
– O să poți să faci și tu asta când o să mai crești. Important e să încerci mereu să te abții. Furia scoate multe gloanțe pe gură. Cel mai simplu e să ții gura închisă.
– Dar e așa bine să zici, ca atunci când bei apă după ce ți-a fost foarte sete!
– Știu, e foarte plăcut să te răcorești când ești nervos, dar doar câteva secunde, apoi te simți vinovat și parcă supărarea asta doare mai tare decât dacă ții gura strâns închisă, nu?
– Mami, îmi împletești părul?
N-am mai zis nimic, știu că a înțeles. Dar ea știa dinainte. Doar că uneori e greu. Știu prea bine, încă mai scap și eu hățurile, și lucrez la asta de mai mult timp decât sunt ei pe lume.
Episoadele astea sunt importante pentru mine. Îmi arată și alte fațete ale noastre. Ne învață multe despre conflicte și împăcare. Lecții sănătoase care mie mi-au lipsit. Și mă lasă să mă îngrijesc de mine, iar asta e mereu foarte sănătos. Deși nu e ușor.
Nici să scriu asta n-a fost ușor.
Si eu ma straduiesc sa ma extrag din situatiile in care simt ca pierd controlul :).Mai scap haturile, desi mi se pare ca in ultima vreme ma descurc destul de bine. Stiu ca nu ti-a fost usor sa scrii asta si apreciez cu atat mai mult, ma ajuta sa stiu ca nu sunt singura care trece prin asa ceva. Te imbratisez!
?
Doamneee! Am plans la articolul acesta!
Si eu am conflicte cu micuta mea (6 ani) si imi spune foarte des ca daca nu vreau un copil, de ce am mai facut-o! Se rupe sufletul in mine cand o aud asa. Mai ales ca, zic eu, sunt o mama blanda si rabdatoare. Am o mica drama queen care nu suporta nici cea mai mica si blanda critica…
Eu ii mai povestesc uneori (in momentele de liniste, nu in conflict) cum eram eu tratata, cum erau vremurile, cum traiam noi. Ii povestesc pentru ca uneori am impresia ca dramatizeaza mult si imi doresc sa aprecieze binele si bunul pe care il are. Ii povestesc fara a imi invinui parintii si fara a ma victimiza.
E greu sa cresti copii cu blandete, dar ei merita toate eforturile noastre. Si ne ajuta sa devenim mai buni. ?
Te îmbrățișez, Ioana! Mi-a plăcut foarte mult partea asta: ”…mi se pare foarte nedrept față de Ioana mică, ea a primit atât de puțin. Așa că o să o apăr de oricine vrea să o rănească. Dar n-o să rănesc pe nimeni în proces. Sau măcar încerc.”
E o lecție importantă. Mulțumesc ! ?
Si mie mi-a placut partea asta mult. Tot articolul e minunat, multumesc ca l-ai scris!
Salut Ioana! Nu ma intereseaza ca neaparat ca acest comentariu da fie publicat dar am vrut sa-ți împărtășesc gândurile mele.
Copiii tai nu sunt foarte mici – cred ca trebuie sa le explici ca trebuie sa aibă mai multă încredere in deciziile tale de on matur. Asta nu diminuează importanta lor ci ii învață sa recunoască experiența și calificarea altora. Și noi am avut reguli pentru imprimanta, mai ales când am locuit in zone ale lumii in care era complicat sa cumperi cartușe color- copiii puteau imprima color dacă argumentau nevoia lor și diferența pe care are face-o fata de alb-negru.
In alta ordine de idei – nu cred ca suferința Ioanei mici vine doar din experiențele din familie. Societatea in general nu e foarte corecta cu cei care au simtul dreptății ascuțit . Eu imi amintesc clar scene de la grădinița și la școala care dor și acum.
These were my two pennies. Sper sa înțelegi de unde vin. Pentru ca eu simt ca te cunosc pe tine. Din categoria ‘fun fact’ – numele meu este Ioana, nascuta in Decembrie ‘79, am ochii verzi si par saten deshis( mai blond acum 🙂 ), am doi copii – baiat si fata( usor mai mari decat ai tai), mi-am pierdut tatal mult prea devreme ( ai mei nu s-au inteles niciodata) si regret mereu ca nu si-a cunoscut nepotii. Si da, am un simt al dreptății foarte dezvoltat.Dar eu nu am ramas in Romania, am calatorit si locuit in multe tari. Viata asta cvasi-nomada nu e intotdeauna ușoară pentru copii dar sper ca experiența călătoriilor, școlile internaționale și prietenii pe care și-i fac in lume sa compenseze…
Îmbrățișări calde de departe,
Ioana
Bună Ioana,felicitări pentru curajul de a transmite si celorlalti experiențele cu copiii tăi.Mă bucur ca ai reușit să o protejezi pe Ioana mică si să-i fii alături.Foarte frumos.Ca idee pentru viitor si poate te ajută,să le explici înainte motivul pentru care este necesar sa faci acel lucru care încalcă regula si sa ii rogi sa se puna in locul acelor copii care vor vedea cartea si sa aleagă- alb-negru sau color.Le arăti înainte diferenta si cu siguranta ar fi ales color.E o părere.
Am facut asta, doar ca nu a mers. Se intampla uneori sa nu mearga chiar daca tu faci totul ca la carte, depinde ce nevoie au ei atunci….
Te admir Ioana. De 7 ani te tot admir, te tot citesc si mie si lor, insa uneori e asa greu si uneori vreau eu sa fiu sefa si punct. Imi dai putere si speranta si cu fiecare artcol drvin o mama mai buna. Multumesc Ioana.
Experiente ca asta ne atentioneaza pe noi, toate mamicile, ca oricat am dori sa fim de bune, altfel decat mamele nostre pe care uneori le judecam, la randul lor, daca asa vor dori, copiii nostri vor gasi motive sa ne judece pe noi. Vorbele grele pe care le adresam uneori fata de alte mamici (este greu sa nu o facem) mai ales cand citim povesti ale adolescentilor s-ar putea sa fie indreptate si asupra noastra mai tarziu, datorita povestirilor copiilor nostri. In cateva povestiri ale tinerilor am citit „daca mama ar fi fost mai atenta si m-ar fi tinut din scurt, daca m-ar fi scuturat” si in altele „mama era foarte stricta” sau si mai rau „parintii erau indiferenti” cand de fapt, in unele situatii au fost niste decizii proaste sau trairi pe care parintii nu aveau cum sa le stie, banuiasca, sau orice ar fi facut, in momentul ala pentru acei tineri nu ar fi fost bine. Despre cei care spun ca parintii lor au fost foarte buni, ca au avut o relatie buna, de incredere(eu sunt dintre acestia) o spun dupa ce multe momente de criza au trecut, cand se uitam in urma, cand in general totul era bine. Si cand, tot in gereral, au luat decizii bune in viata si n-au avut nevoie sa gasesc vinovati! Spunand asta nu vreau minimalizez situatiile cand copiii sunt cu adevarat traumatizati.
Cel mai pretios articol citit de mine pana acum.Iti multumim pentru vulnerabilitate, nici nu stii cat de mult curaj ne transmiti tocmai prin a ne arata si alte haine din garderoba sufletului.
Si totusi, ce bine ca ai scris! Daca am citi numai despre cum e cand e bine tare demoralizati am ramane ca noi facem aproape totul gresit. Dupa multi ani de luat totul foarte personal si pus gaz pe foc in conflicte si asa inutile sunt in punctul in care simt profund valoarea autocontrolului si imi doresc mult sa il exersez cat mai des. Iar pentru asta imi e clar ca trebuie sa am grija de mine si de gandurile mele intai. Sa fim bine cu noi ca sa putem fi buni cu ceilalti! Imbratisare!
Super hugs!
Bună!
Felicitări pentru reușită! Eu as fi izbucnit.
Am o întrebare. Dacă ne abținem sa vorbim urât când suntem nervoși nu facem mai rău? Eu daca ma abțin chiar și o zi, următoarea zi fac foarte urât, îmi pierd controlul foarte ușor. Ce fac cu furia dacă o tot înăbuș?
Nu m-ai intrebat pe mine dar iti spun ce fac eu. Si mi-a reusit. Cred ca nu am ridicat niciodata tonul la copii cand erau micuti (cand s-au facut mari am avut discutii contradictorii si din inertie s-a ridicat tonul dar nu am fost furiosi) si nici la sot nu-mi amintesc sa fi strigat furioasa. Si in conflicetele cu ceilalti, mai ales in familia largita, fac la fel. Astept sa treaca momentul de furie cand imi vine sa sar cu cuvinte intepatoare, furioase. Pana a doua zi nu-mi hranesc gandurile cu „lasa ca-i spun eu!” ci astept sa pot sa gandesc la rece, nu pun paie pe foc in gandirea mea. Sau o ora, sau 5 ore, cat am nevoie sa-mi treaca prima reactie. Apoi, trecand momentul de criza, vorbesc altfel cu persoana care m-a suparat, sau chiar ajung sa decid ca nu este nevoie sa continui conversatia respectiva. Cu copiii, de cand se facusera suficient de mari sa ne putem intelege, am vazut ca nu-i bine sa iau decizii la criza. Asteptam sa treaca( mai ales ca multe m-au luat prin surpriza), apoi, impreuna cu ei discutam despre consecinte „daca se mai intampla asta” repercursiunile vor fi astea, si intotdeauna m-am tinut de cuvant. Asa ca atunci cand se repeta fapta lor, consecintele veneau fara sa-mi mai dau mie timpul sau motivul sa ma infurii, iar ei stiau repercursiunile si la fel, nu aveau motive sa fie furiosi pentru ca stiau ca trebuie sa existe consecinte. Dar si eu, si sotul, am fost consecventi si totdeauna ne-am tinut de cuvant, chiar si cand ne-a fost foarte greu sa o facem.
Mulțumesc pentru răspuns. Voi încerca deși suntem foarte diferite. Eu sunt la polul opus, plus ca la noi soțul e permisiv și nu se ține de cuvânt, iar eu sunt foarte rigidă, strictă.
@ Lăcrămioara – eu nu cred în teoria asta cu abținerea la nesfârșit, nu văd cum îi poate face bine cuiva să țină în sine atâția nervi. Poate funcționează la unii. La mine funcționează doar la lucrurile de care nimic pasă. Dacă mi-a păsat de ceva cu adevărat, furia aceea e în mine și-n ziua următoare și peste o săptămână și peste un an.
Ce cred eu, însă, că e important, e că dacă te descarci țipând, să nu jignești și să nu etichetezi pe nimeni. Nu striga cuiva anume lucruri urâte și nici lucruri neadevărate. Strigă că esti supărată, că ești nervoasă, dezamăgită, nedreptățită etc, strigă ce simți, dar nu striga cuiva „ești un/o…” sau alte urâțenii.
Eu zic ca toti parintii isi aud la un moment dat si dintr’astea in viata. N avem ce sa facem, pentru ca oricat bine facem, facem si nebine fata de copiii nostri. Si asta fiindca suntem oameni si nu zei?.
Eu am apreciat din articol analiza ta fina asupra a ceea ce se intampla in tine in acel moment dpdv emotional. Si totusi reactia ta a fost una mai mult decat decenta fata de ei.
“Morala” de la final (pe care garantat as face o si eu) nu cred ca schimba mare lucru. E “racorirea” noastra dupa racorirea lor.
Eu zic ca ei invata cel mai mult din fapte. Vorbele sint basca, pt cei mai artisti (ai cuvintelor) dintre noi?.
F util articol.
Apreciem foarte mult ca ati împărtășit cu noi asemenea momente. Cu atât mai mult cu cât la voi pare totul asa mai ușor, ca de basm, dar acum ne-ați dat cea mai mare lecție și va mulțumim. Cred ca e mai greu sa învățăm noi adulții uneori. O îmbrățișam pe Ioana mica cu putere și ii transmitem ca datorita ei mulți părinți sunt sau încearcă sa fie mult mai buni. ❤️
Sper sa nu deranjez, nu este deloc intentia mea. E foarte ok sa nu publici.
Here goes: m-am gandit la situatie si mi se pare ca e ceva in neinregula cu regulile imprimantei. Mi se pare ca in cazul asta s-a stabilit ca toti membrii familiei au dreptul de a folosi imprimanta dar felul in care e folosita e intr-adevar subiectiv (dpdv al copiilor)…pt ca te lovesti de situatii fix ca asta…de ce tu dintr-o data ai dreptul la o exceptie si ei cand vor sa printeze cine stie ce care e foarte important in momentul ala nu.
Eu vad lucrurile asa: fie n-ai acces la o resursa punct (centrala sa zicem dar poate fi orice stabilesti). Fie ai acces dar limitat (iar limitele sunt foarte clare si satisfac pe toata lumea mereu, altfel rediscutam limitele), fie e la liber.
N-ar fi mai bun un sistem de genul: fiecare are voie sa printeze atatea foi color pe luna? (sau saptamana…nu stiu frecventa printarii) Daca ai depasit numarul de foi ai credit din urmatoarea luna si daca esti rau platnic pentru 3 luni ti se suspenda privilegiile pentru 1 luna.
Poate mama si tata au dreptul sa printeze mai multe foi pentru ca au nevoie pt job care ne permite sa functionam ca familie. Altfel, uite, putem sa ramanem fara abonament la X. Sau poate toti avem acelasi numar din start daca e fezabil. Situatia trebuie explicata si depinde de la caz la caz. Sincer argumentul „foile și tonerul sunt cumpărate de mine” desi nu e ok folosit in conflictul asta it makes sense to me.
Nu este o critica in nici un fel. Ma bucur mult ca ai descris experienta si pot sa ma gandesc la ce situatii pot aparea la noi in familie. Copiii mei sunt mai mici si ma preocupa sa gasesc solutii pentru viitor. Ma intreb sincer daca asa ceva ar functiona poate mai bine? Si ma mai intreb daca un copil de 6 ani poate intelege un sistem de felul asta sau trebuie ceva mai simplu?
Ce frumos articol! Si eu mai scap haturile, am și regrete, uneori mai spun cateva vorbe mai grele la furie,încă lucrez la treaba asta! Am 2 fete 4si2ani,iar cea mare imi tot reproșează ca nu o iubesc (atunci când Nu primește ceva),ma doare un pic asta,dar stiu ca nu este asa..ei spun cuvinte mai puțin bune la furie,dar nu ne-ar înlocui! ❤