Am primit un mesaj de la o fostă adolescentă. Dorința ei este ca textul ei să apară în seria #AdolescentînRomânia. Cred că mesajul ei poate fi de folos și părinților de copii mici care sunt stresați că au copii care nu sunt sociabili.
Am fost un copil timid (așa îmi amintesc), deși plin de energie. Dacă mergeam într-un loc nou, parcă îmi era frică. Mă uitam la fiecare detaliu al încăperii și studiam persoanele care erau în jurul meu. Doar dacă mă simțeam confortabil începeam o conversație. Conversațiile le începeam după interesul adultului.
De multe ori eram împinsă să mă joc cu alți copii când eram în vizită, dar acest lucru mă chinuia pentru că voiam să aud adulții și poveștile lor, nu să îmi pierd timpul cu lucruri copilărești.
Nu mă înțelege greșit, îmi plăcea să mă joc și să am aventuri prin uzinele vechi de lângă casa noastră, dar eram mereu interesată de ce poate oferi lumea, îmi plăcea aventura, adrenalina și ce venea cu ea. Aveam o imaginație bogată. Din trei pietre și câteva frunze în capul meu îmi construiam o lume imaginară plină de peripeții. Creierul meu construia ceva tot timpul, din cauza asta eram fericită să fiu singură.
Dar vezi tu, un copil care se joacă singur în țara noastră este marcat ca ciudat. Nimeni nu înțelegea că sunt confortabilă și fericită în compania mea. Îmi era greu să fiu parte din grupuri, să fiu socială. Parcă tatăl meu mă înțelegea, dar el nu vorbea mult. Dacă era supărat mergea la pescuit, unde mă lua și pe mine de multe ori sau își înfunda capul într-o carte în care reușea să evadeze din probleme.
Vezi tu, tatăl meu a avut o copilărie grea, la fel și mama. Tata este fiul unei foste asistente medicale, iar bunicul meu natal a fost doctor. Cumva dintr-o clasă socială medie și bine stabilită până când bunica a divorțat (de 4 ori), ceea ce l-a marcat pe viață. Iar mama vine dintr-o familie enormă de fermieri, dar care din cauza lipsei de educație sexuală nu au avut un filtru la a face copii, iar mama devenise îngrijită de alți oameni din sat.
Nu îmi spune multe despre copilăria ei, dar se vede cât de mult a suferit. Și din păcate suferința ei este oglindită în stilul ei rece de a fi mamă. Așa că am avut doi părinți care au fost atâta de răniți de copilăria lor că nu au știut cum să fie părinți. Fratele meu a crescut cu bunica paternă, iar eu cu părinții mei. Nu a fost o copilărie normală, dar normală pentru standardele românești. Am greșit, am învățat din greșeli, am plecat din țară și acum fiind mamă încep se mă regăsesc ca persoană. Dar nu a fost ușor, am trecut prin multe, mult prea multe și am fost la psiholog mulți ani să ajung la o stabilitate, ca să îi ofer fiicei mele un cămin stabil.
Relația cu fratele meu este una distant, ceea ce doare enorm, tatăl meu nu mai este, deși așa cum a fost îmi era foarte drag, iar cu mama muncesc mult pentru relația noastră din dragostea comună pentru fetița mea, care seamănă foarte mult cu ea.
Știu că dacă nu plecam din Romania când am făcut-o, nu eram persoana care sunt astăzi. Aici nu sunt considerată ciudata sau o oaie neagră, cum descrisă acolo. Aici sunt o persoană inteligentă, care deși e puțin mai înceată, face lucruri bune pentru societate și oameni. Aici sunt văzută ca o persoană normală, cu maniere și dezghețată. Și multe din complimentele pe care le primesc au legătură cu faptul că am găsit un om (partenerul meu de viață, nu soț) care a avut și are încredere în mine și calitățile mele. Un sprijin emoțional de care mulți din România duc lipsă. Emoțiile și sănătatea mintală este acum prioritatea mea în tot ceea ce fac.
