Mi-a rămas orașul mic și bunica nemuritoare

– Am alergat mult, tare mult am mai alergat. Acum am obosit, îmi spune, și se uită drept înainte.

Undeva în fața ei, pe o policioară, sunt pozele cu bunicul, cu tata, cu celălalt bunic. Toți vii în altă lume. Dar ea nu mai vede până acolo. Rămânem amândouă tăcute  în timp ce eu îi mângâi mâna stângă. Demult, mâna ei era albă și pufoasă ca spuma de săpun, mirosea a aluat de pâine și a fir de lână toarsă. Acum, pumnul ei e o grămadă de oase. Nu-și mai poate mișca decât degetul mare, restul au rămas strâmbe și nemișcate din pricina poliartritei.

– Cum e să fii așa de bătrân? o întreabă Sofia candid în timpul cinei, o oră mai târziu.

– E greu, îi răspunde rar, tare greu.

– Ba eu cred că e foarte bine, zice Sofia repede, că uite, stai toată ziua întinsă în pat cu televizorul deschis, când ai nevoie de ceva apeși pe buton și vine fata ta și te ajută să mergi la baie sau îți dă apă…

– Dar să nu poți face nimic fără ajutor nu e ceva foarte bun, intervine și Ivan.

– Nu e, recunoaște Sofia.

Mai târziu, aproape de ora de culcare, ne înghesuim toți în patul ei, care e fostul meu pat. Am crescut în patul ăsta până la 18 ani, când am plecat de-acasă.

– Bunica are 89 de ani, copii, e destul de obosită, corpul ei nu prea mai poate.

– 82 de ani, mă contrazice Bunica.

– Frumoasa mea, o mângâi pe spate, în ce an ești născută tu?

– În 1932, îmi spune hotărâtă, și-mi face semn să continuu s-o scarpin pe spate, amorțește de la atâta stat în pat.

Îmi plimb degetele peste bluza care-i acoperă oasele obosite. Nu mai are pic de mușchi, doar oase și piele subțire ca hârtia de copt.

– Așa, iubita mea, și în ce an suntem acum?

– 2014? 2015?

– Suntem în 2020, acuși e 2021.

– Ce repede a trecut timpul… Ai copii mari.

– Așa e, buna mea, sunt mari și frumoși.

– Și iubiți, ce frumos ai grijă de ei…

– Cum și tu ai avut grijă de fetele tale, mai știi?

– Așa e, am avut. A trecut mult de-atunci. Mult și repede.

Închide ochii și știu că nu ne mai aude. Copiii ciorovăiesc în jur, unul așezat pe fotoliul pe care-l avem din 1993, altul cu capul în dulapul în care mama ține casetele audio, jurnalele mele, jocul de remi din lemn lăcuit cu care-am învățat să joc canastă privindu-i pe ai mei jucând nopți la rând cu prietenii lor, într-o cameră plină de fum de țigară.

Simt că mi-a rămas casa asta mică. Orașul mi-a rămas mic. Străzile pe care-mi construiam povești nesfârșite au doar 30 de metri, le văd de la un capăt la altul și le străbat în câteva secunde.

E rândul lor acum, al copiilor mei, să-și construiască povești în orașul acesta, în casa asta mică, dar care pentru ei e plină de cotloane, mistere, labirinturi și camere secrete.

Bunica e aici, cu noi, parcă dintotdeauna. Are părul alb și vocea moale de când aveam eu 3 ani. Acum fac 41 și ea e tot aici, cu noi, cu copiii fiicei fetei ei.

Nu sunt pregătită să se schimbe ceva. Nu vreau să schimbe ceva.

Cu toate astea, știu că ce vreau eu nu se poate.

Asta e greu când nu mai ești copil. Că știi limpede ce nu se mai poate.

Dă, Doamne, să nu uit niciodată seara asta, în care copiii râdeau la picioarele noastre, iar eu am simțit și i-am șoptit că a rămas destul aici pentru noi. Că dacă e obosită rău, noi o lăsăm să meargă să se odihnească, iar ea a oftat și a spus uitându-se drept înainte: cum o vrea Dumnezeu.

Cum o vrea Dumnezeu așa o să fie.

Că dacă ar fi cum aș vrea eu…