Bucătăria. Camera preferată a inimii.
Primele Hai la masă pe care le amintesc sunt ale Bunicii Veronica. Eu mă jucam prin curte și numa-i auzeam vocea moale cum strigă din ușa bucătăriei de vară: Haideți, că se răcește!
Venea Bunicul din vie și ne adunam în jurul mesei de lemn, cu scaune acoperite cu covorașe țesute iarna de bunica. Bunicul tăia cu ața mămăliga vârtoasă, apoi îmi trântea în castronul de tablă ditamai bolovanul aburind. Bunica punea lângă cea mai bună bucată de pui la tigaie, când avea. Când nu, mâncam mămăliga cu cartofi prăjiți și pepene murat, cu brânză de burduf sau cu lapte bătut. Ciorba acră, cu multe legume și leușteanul pe care-l aduceam din spatele casei, convinsă că e pătrunjel. Merele coapte sus pe sobă. Turtele prăjite pe plită. Cozonacii aliniați pe cuptor, să se răcorească.
La 3 ani, m-au luat bunicii de la oraș la ei. Bunica Sofia avea altfel de iubire în farfurie pentru mine. Rar mă chema la masă. Nu avea nevoie. Se plimbau aromele în apartamentul mic de trei camere atât de slobod că în câteva minute de când scotea capacul de pe oală, sosea și Ioana în bucătăria de cinci metri pătrați. Pilaful cu pui care se lipea de fundul crăticioarei, și eu răzuiam cu lingura arsura aceea și o mâncam mormăind de plăcere. Fursecurile ei pufoase, cu un miez de nucă lipit în vârf. Ouăle ei ochiuri în tigăița mică, moi la gălbenuș și crocante la albuș, pe care mi le punea pe masă cu tigaie cu tot, că știa că-mi place să bălăcesc coaja de pâine în untul cald în care prăjise ouăle. Mâncărica ei cu gogoșari în vin, pe care nimeni niciodată nu mi-a mai făcut-o după ce ea s-a dus. Tăvălitele ei cu nucă, la care o ajutam înainte de Crăciun, mă rog, e mult spus că o ajutam, ce făceam de fapt era să îi fur cu degetul sosul de cacao și să-i ronțăi pe ascuns bucățelele de aluat pregătite pentru tăvălit.
La 7 ani, m-au luat acasă mama și tata. Mama, cu oalele ei cu borș, cu zilele de duminică în care mereu aveam piure și pui cu sos și usturoi, prăjitura ei cu miere și foi sfărâmate, mămăligile cu brânză, tocănițele de cartofi, fasolea cu afumătură, șnițelele ei fragede și mici. Când mă chema la masă și ne așezam, eu, mama și tata, ei vorbeau, eu mă uitam de la unul la altul cu farfuria plină sub nas și adulmecam mâncarea cu sentimentul că nimic rău nu ni se poate întâmpla niciodată. Câtă vreme eram toți în bucătărie, viața n-avea cum să fie altfel decât bună.
În weekenduri mergeam la țară sau la bunicii de la oraș și le umpleam bucătăriile, iar bunicile ne umpleau inimile și burțile. Plecam cu oale la pachet, plini și roșii în obraji.
Apoi a murit bunica Sofia, tata a plecat și bucătăriile s-au golit pentru o vreme.
Am plecat la facultate la București și mama s-a reapucat de gătit, ca să-mi pună pachete. Bucuria colegilor de palier când sosea sacoșa de 15 kilograme de la Piatra Neamț? Nemăsurată. Supe, ciorbe, chiftele, sosuri, sarmale, zacuscă, câte-o ceapă roșie (deh, avea două acasă, una mi-o punea mie), castraveți murați, prăjituri, sărățele, câte-o sticlă de suc și dulcețuri. Împărțeam cu toată lumea (pe mulți nici nu-i cunoșteam, dar le recunoșteam foamea și pofta de acasă), apoi spălam caserolele goale și le puneam la tren înapoi, să se întoarcă pline. Pachetul de acasă m-a ajutat să n-o iau razna în timpul facultății, de multe ori mi-a fost foarte foame, foarte dor, foarte singurătate.
Au trecut mulți ani de atunci, douăzeci. Bucătăriile bunicilor nu mai există, casele s-au vândut, stau goale sau cine mai știe.
Dar e plină bucătăria mea, și de două, trei ori pe an o umplem pe a mamei, care acum o cheamă pe Bunica la masă.
Acum e rândul meu să gătesc pentru familia mea, să umplu casa de mirosuri, să le pun în farfurie, să-i strig de cinci ori, să mă uit la ei cu coada ochiului cum înfulecă, să mă bucur când mai cer o porție, să mă văicăresc și să mă umflu în pene când, peste trei ore vin iar să-mi ceară să le mai fac ceva de mâncare, să-i văd cum cresc din mâinile mele sănătoși, veseli, isteți, liberi.
De obicei de Crăciun venea mama la noi, iar de Revelion ne adunam aici, la noi în casă, dar mai ales în bucătărie, trei, patru familii, aducea fiecare ce putea, eu găteam în șase oale și tăvi, pentru că rămâneam împreună și pe 1 ianuarie, poate că și pe 2, copiii continuau să se joace, noi strângeam împreună o masă doar ca să o pregătim pe cealaltă, nu mâncam mult, dar ne adunam des în bucătărie, pentru că ne place să ne cunoaștem și să ne revedem deasupra farfuriilor aburinde.
Anul acesta…
Anul acesta.
Lucrurile sunt altfel. Mâncarea rămâne, însă. Nevoia noastră de a fi aproape de oamenii pe care-i iubim e mai mare. Distanța e mai mare. Nevoia de ne proteja unii pe ceilalți e mai mare.
Va trebui să petrecem Sărbătorile fiecare la casa lui, cu nasul în propriile farfurii. Pentru că #Hailamasă acum vine și cu #StămAcasă.
Dar nu-i nimic. Va trece și asta. Avem telefoane cu internet, putem folosi apelurile video și să învățăm în sfârșit cum se fac sarmalele alea bune ale mamei (sau ale soacrei), și să fim împreună de Sărbători. Ne putem trimite cadourile prin curier din timp, iar în seara de Ajun, ne îmbrăcăm frumos, mâncăm împreună pe Zoom, desfacem cadourile împreună pe Zoom. Oricum am făcut totul pe Zoom anul acesta, suntem bine antrenați pentru Crăciun.
Și cred că anul viitor pe vremea asta ne vom putea înghesui din nou cu părinții și bunicii, cu unchii și verișorii, cu vecinul singuratic de la parter, să mâncăm toți din aceeași tavă și să ciocnim un vin, să ne oferim unul altuia ultimul pătrățel de prăjitură, să ne pasăm sosul de la unul la altul și să vorbim toți în același timp.
Sunt optimistă acum, călătoria pe drumul amintirilor despre mâncare m-a umplut de bine.
Chiar simt asta, că e doar o pauză care-și va găsi sensul în noi, că ne putem bucura de luna aceasta și așa, că oamenii dragi ne așteaptă și ne iubesc și așa, că #Hailamasă o să ne adune curând, vom fi #Împreunălamasă iar și o să ne umplem burțile și sufletul.
Am scris pentru voi pagina asta de carte la invitația Pain Plaisir, o brutărie românească din București al cărei client sunt de când au deschis, pentru că stăm la câteva străzi de ei, pentru că pâinea lor e cu adevărat bună, la fel și prăjiturile și produsele de patiserie, pentru că au construit o comunitate faină în jurul lor (foarte des mă întâlnesc la coadă la ei cu prieteni sau cunoscuți), pentru că sunt responsabili și deschiși, dar mai ales pentru că pâinea integrală cu semințe de dovleac nu ne-a lipsit din casă din martie și până acum, pave-ul e aerat și gustos, bagheta e specială, chiflele cu lapte sunt preferatele copiilor. Drumul o dată la două, trei zile, până la Pain Plaisir și înapoi a fost de multe ori singura mea evadare din casă, cu muzică în urechi și ochii la cer. Nu am aruncat nici un colț de pâine, ce se usucă înainte să putem mânca transform rapid în crutoane sau pesmet. Mă bucur că am putut lucra împreună pentru acest proiect care mi-a făcut bine, sper că și vouă.
Cum primiți Sărbătorile de anul acesta?
Sursa foto: Unsplash.com
Salut Ioana, îți urmăresc postările de scurt timp dar mă captivează aproape fiecare dintre ele. Aceasta mi-a răscolit și mie amintiri scumpe, dar uitate într-un colt de suflet, din vremea copilăriei, și a vieții alături de bunici. Îmi place cum ai vorbit despre mesele luate în familie, sunt momente de neuitat pentru un suflet și o minte de copil dar care rămân întipărite în inima noastră pentru toată viața și parcă, exact cum ai spus, încercăm să refacem și noi acele momente, dar schimbând rolurile! Îți mulțumesc pentru vorbele frumoase!
Scrii minunat!
Acum insa mi-a trecut prin cap ca Printesa nu are frati sau surorii.
iubesc Pain PLaisir, cumparam cand lucram langa (cel de la Victoriei). Din pacate e cam departe de casa, dar ocazional si comandam (cozonacul de Paste si Craciun de la ei il luam). Au o foccacia bunaaa si paine de toast care se topeste in gura. Plus delicatesurilor lor, dulceturi, otet parfumat pentru salate si paste tartinabile.
La Pain Plaisir nu ajung dar o sa imi fac o paine cu seminte de dovleac, sa o mananc aburinda si sa inund casa cu mirosul ei. Si o sa tai si cateva felii la vecina.
Fac pâine cu maia! Cea mai sănătoasă și gustoasa pâine! De la ei nu am încercat încă pâinea cu maia. Sper sa o pot face
M-ai emotionat si rascolit atat de tare cu povestile tale incat am plans…pentru ca suntem in izolare toate planurile de Craciun au fost date peste cap. Ma bucur ca am descoperit blogul tau, sper ca vei scrie in continuare povesti la fel de frumoase si postari la fel de utile ca si pana acum!