Capitol din cartea Arta de a spune NU cu conștiința împăcată, de Jesper Juul, disponibilă aici (redusă la 16 lei) în cadrul colecției Educație cu blândețe, cu o copertă pictată de Roxana Soare:
În engleză, cuvântul tween („preadolescent”) este termenul de marketing pentru cei cu vârstele cuprinse între 10 și 13 ani. Este o prescurtare de la between („între”) – anii cuprinși între copilărie și adolescență. Psihologii o numesc perioada pre-puberă. Ca segment de piață, preadolescenții sunt o forță importantă. Deloc surprinzător, asta le-a atras atenția marilor comercianți care contrazic semnificativ valorile părinților. Faptul că supermarketurile pun dulciurile la nivelul ochilor copiilor este nimica toată comparativ cu numeroasele propuneri comerciale care au acces liber la mințile și la conturile bancare ale preadolescenților.
Adăugăm la asta faptul că regulile și valorile care contează cel mai mult pentru preadolescenți încep să fie mai mult cele ale confraților lor decât cele ale părinților și familiei. Asta nu înseamnă că valorile părinților nu mai contează. Înseamnă doar că preadolescenții trebuie să-și dea seama cum să gliseze între două seturi de valori. Însă aceste valori intră adesea în conflict. Când sunt deja implicați în încercarea de gestionare a acestei situații, copiii sunt loviți brusc de pubertate și încă o dată totul se răstoarnă. Timp în care părinții sunt solicitați și se simt provocați de această schimbare. Însă toate aceste lucruri devin complet lipsite de însemnătate comparativ cu ceea ce se petrece cu copiii noștri. Efectele psihologice asupra lor, manipulările și transformările la care sunt supuși sunt foarte solicitante.
Începând din acest moment, capacitatea părinților de a-și exercita puterea scade rapid. Fie și numai gândul de a pune piciorul în prag și a spune „Nu!” li se pare de-a dreptul inutil, chiar dacă, în același timp, necesar. Din fericire, nu va trebui să recurgi la interdicții și la ordine pentru a dobândi influență.
Nu trebuie să uiți că valorile tale și felul în care te comporți joacă în continuare un rol important în conștiința copilului tău preadolescent. Însă acest lucru nu este întotdeauna ușor de detectat, deoarece este foarte probabil ca el să folosească doar limbajul lui personal și pe cel al culturii sale. E logic dacă ne amintim că tocmai și-a petrecut 10 ani din viață adaptându-se la opiniile tale despre lume, cărora le-a fost loial 100%. De acum, situația se schimbă. Tu trăiești în trecut, iar el, în viitor, un viitor în care părinții nu vor primi decât un permis de vizitatori. Pe măsură ce crește, copilul va folosi limbajul viitorului și merită efortul de a încerca să interpretezi ce spune el, căci este limbajul pe care-l va folosi toată viața.
Fie și numai din acest motiv, este esențial să continui să-ți reprezinți propriile valori și să accepți că împotrivirea este inevitabilă. Trebuie să continui să spui „Nu!” când crezi că e cel mai bine și, în același timp, trebuie să susții mereu dreptul copilului de a spune „Nu!”. A construi poduri între trecut și viitor este important și este o responsabilitate care le revine în primul rând părinților.
Ca părinte, este, fără îndoială, dificil să renunți la putere și control, indiferent de cât de delicat și de democratic au fost ele folosite. Simplul fapt că poți opta pentru folosirea interdicțiilor și a ordinelor este în bună măsură sinonim cu a fi un părinte responsabil. În unele privințe, acest lucru este adevărat. În cele ce urmează se arată cum, în anumite momente, ar fi iresponsabil să nu folosim această putere, indiferent de motiv.
Anii preadolescenței le oferă timp părinților pentru a se obișnui cu un nou tip de responsabilitate și cu a spune „Da!” și „Nu!” în feluri diferite, mai puțin ca părinți și mai degrabă ca „parteneri de antrenament”. Trebuie să înveți să fii un partener care oferă maximul de opoziție, însă una relevantă și care produce minimul de daune. Acest lucru va necesita în mod inevitabil negocieri mai dese, mai lungi și poate mai complexe. De asemenea, unele familii vor trece prin conflicte mult mai dure. Cât de multe și de dure depinde de cât de bine ai putut gestiona conflictele apărute în copilărie.
Când fiica ta de 13 ani vrea să meargă la o petrecere cu cineva de 18 ani, poți s-o refuzi cu toată siguranța, chiar dacă vreuneia dintre prietenele ei i s-a dat voie să meargă. Rezultatul poate fi o atmosferă neplăcută timp de câteva zile, iar ea și-ar putea aminti acest eveniment pentru tot restul vieții ei ca pe unul cu totul nedrept – și tu, și ea va trebui să vă împăcați cu asta.
Dacă fiica ta de 15 ani are o dorință similară, ar trebui să faci orice îți stă în puteri pentru a-i influența decizia finală, dar ar fi nechibzuit să te folosești de puterea ta pentru a o împiedica să meargă sau să o pedepsești în vreun fel. De la debutul pubertății, va fi responsabilitatea lor să-și asume responsabilitatea. Dacă tu, ca părinte, ești un bun negociator, ai putea avea o influență asupra deciziilor ei. Dar din acest moment ea va trebui să ajungă la propriile ei concluzii pe baza modului în care a fost crescută, a experiențelor și, desigur, a aspirațiilor și obiectivelor ei.
Spune „Nu!” și simte-te confortabil cu refuzul când simți că este ceea ce trebuie să spui. Acesta este singurul mod în care îi poți ajuta să dobândească suficientă integritate personală și încredere pentru a spune și ei „Nu!” unora dintre lucrurile cărora sperăm atât de mult că le vor spune „Nu!” – acelor lucruri îngrozitoare cu care lumea mare și rea încearcă să-i tenteze. S-ar putea să fii acuzat că trăiești în Evul Mediu și că nu înțelegi nimic, dar va trece și asta. Important este să ai conștiința împăcată după aceea.
Poate părea inutil să spui „Nu!” dacă ei oricum fac ce vor. Sigur, este inutil dacă vrei ca lucrurile să fie mereu făcute în felul tău. Totuși, este important pentru relația voastră și pentru liniștea ta sufletească; de asemenea, deși ei nu-ți vor spune, are un impact mare asupra lor.
În unele familii, anii adolescenței ajung să fie o perioadă în care fiecare le spune mereu „Nu!” celorlalți. Părinții încearcă tot timpul să fixeze limite și să impună restricții, iar copiii încearcă în mod constant să le respingă îndrumarea și indicațiile. Dacă se întâmplă acest lucru, este timpul ca părinții să se uite atent la copilul pe care l-au crescut și să ia decizia de a-i spune „Da!” persoanei care a devenit, cu bunele și cu relele sale. În această perioadă, opozițiile și conflictele sunt interacțiuni naturale și perfect normale. Nu același lucru se poate spune despre război, mai ales dacă e constant și funcționează în ambele direcții. Este responsabilitatea părinților să îi pună capăt. Va trebui să înțelegi că tentativa ta de îndrumare a eșuat, indiferent de cât de bine intenționată și de rațională a fost. Renunță la ea și folosește-ți energia pentru a avea grijă de relația dintre tine și copilul tău. A-ți impune voința nu e ceea ce contează. Ce contează este capacitatea voastră de a avea încredere unul în altul și de a rămâne apropiați.
Problema încrederii e complicată. Din punct de vedere istoric, avem o tradiție îndelungată de a-i pasa celeilalte persoane responsabilitatea pentru încredere și neîncredere.
„Cum să am încredere în tine când tu nu…”
„De mai multe ori ai dovedit că nu pot avea încredere în tine!”
În realitate, încrederea noastră în ceilalți oameni înseamnă emoțiile noastre și noi suntem responsabili pentru ele. Neîncrederea apare deseori când alții nu satisfac așteptările noastre despre cum am vrea să se comporte. Pentru preadolescenți și adolescenți, încrederea noastră e tot ce contează, iar când nu o simt sunt complet derutați. De aceea sunt în stare de orice nesocotință când o pierd. Totul e să ai încredere în cele mai bune intenții ale lor și în faptul că ei fac tot ce le stă în putință, cu viziunea și experiența pe care le au.
În acești ani, ei încearcă să-și dea seama la cât de multe dintre lucrurile pe care le susțin părinții lor sunt pregătiți ei înșiși să spună „Da!” sau „Nu!”. Intenția lor nu este să se distanțeze de părinți, ci să-și definească limitele, nevoile, dorințele și scopurile personale. Modul în care au fost în stare părinții să se autodefinească în anul precedent se va reflecta în modul în care copiii lor spun „Nu!” – atât acasă, cât și în afara ei.
Unii tineri își vor găsi drumul de ieșire din copilărie în mod confortabil și cu multă încredere în sine. Alții vor avea de luptat ca să iasă din copilărie.
…mai avem inca un an si putin 🙂 🙁