Am primit o scrisoare de la cititoare care își dorește să rămână anonimă. Mesajul ei este pentru părinții de copii mici care încă mai cred că educația se face cu palma. Mai jos aveți mesajul ei integral.
Am citit articolul scris de Andreea despre abuzurile pe care le-a trăit ea. Din păcate, nu e singura…
Numele meu…ei bine numele meu nu e important. Important e că azi sunt mamă, mamă de fetiță pentru care mă chinui sa fiu cea mai bună mamă, fizic și psihic.
Pe lângă traumele pe care le provoacă abuzurile de orice fel, ele rezonează și în viața de adult. Am 31 de ani și abia acum am început să înțeleg că, de fapt, valorez și merit mai mult.
Abuzurile fizice prin bătăi și pedepse inumane, și cele psihice prin injurii și amenințări îți lasă răni adânci, iar mie mi-au trebuit ani să învăț să mă iubesc. Din păcate, m-am trezit la aproape 31 de ani că nu mă consider femeie și nu am un rost al meu.
Din păcate, bătăile primite atât de la mama, cât și de la tata, din varii motive, încă au ecou în sufletul meu. Mi-au trebuit ani să îi confrunt și, mare mi-a fost mirarea când mi s-au spus că nu este adevărat și că nu m-au bătut niciodată. Bătăile și pedepsele de gen stat în genunchi pe coji de nucă sau pe boabe de porumb au încetat în jurul vârstei de 15 ani, dar răul fusese făcut. Nu o să uit de câte ori mi se spunea cât sunt de proastă și cât de deștept este fratele meu, față de mine. Am trăit o viață în umbra lui și am ajuns să nu am nici un fel de relație cu el din cauza asta. Nu o să uit când părinții mi-au aranjat bacalaureatul, deși le spusesem de mii de ori că nu am nevoie de așa ceva. Țin minte că nu am făcut nici un semn pe foile de examen, dar am obținut o medie peste 9. Cel cu care discutaseră pentru examen le-a spus că aș fi luat un 6 sau 7 fără ajutorul lui. Apoi, când, după un examen de 6 ore, am intrat la facultatea dorită, mi-am anunțat, bucuroasă părinții. Îmi amintesc și acum discuția pe care o aveau după în bucătărie „poate nu e chiar așa proastă”… Toate astea m-au afectat mai mult decât am recunoscut vreodată.
La 18 ani am fost violată de un „un prieten”, dar nimeni nu a știut. Am tăcut iarăși din cauza amenințărilor și influențelor pe care omul le avea. Nu am vorbit cu nimeni și am continuat să maschez fiecare sentiment.
Ca să scurtez, am ajuns într-o relație abuzivă și auzeam aceleași cuvinte și aceleași amenințări pe care le auzeam de la tata. Aceleași gesturi și aceleași injurii, aceleași bătăi și aceeași cerere de supunere. Pentru mine era normal și îi căutam mereu scuze și, chiar dacă plecam de acasă, îl iertam și mă întorceam pentru că doar asta știam. Mereu îmi spuneam că sunt de vină, că poate trebuia să tac, să las capul plecat. Mereu îmi căutam și eu „partea de vină”. Îmi era frică de singurătate, de faptul că nu o să mă pot descurca și că nimeni nu mă va iubi.
Logica am avut-o mereu, am știut mereu că nu e ok, dar parcă niciodată nu am putut să acționez așa cum a trebuit.
Acum am luat decizia de a încheia acea relație după un alt episod violent. Nu am mai putut accepta ca fata mea să crească văzând așa ceva și să considere și ea că e normal. Mă lupt să îmi revin și să accept că e mai bine așa. Mă lupt să îmi găsesc un job și să îmi cresc copilul, să pot să îi ofer măcar o stabilitate.
Ar fi multe de povestit, multe de spus despre cuvinte și despre răni adânci, despre amestecarea altora în creșterea copiilor, dar, așa cum s-a repetat de atâtea ori, cred că mama știe mai bine.
Părinți, vă rog să conștientizați că orice cuvânt, cât de mic, poate lăsa răni adânci în viitorul adult. Orice frustrări, orice supărări ați avea în cuplu, vă rog să înțelegeți că vă veți afecta copilul pe termen lung. Încercați să îl înțelegeți și să îi vorbiți cât mai mult. Încercați să îi explicați de ce nu e bine ceva, nu doar să îi spuneți „nu”, încercați să îi ascultați și să le fiți alături și, cel mai important, vă rog să îi iubiți orice ar fi și să nu le tăiați aripile, ei nu au cerut să fie aduși pe lume, voi i-ați dorit.
O mămică la răscruce.
Photo by Oleg Magni from Pexels
Succes, femeie minunata!
BRAVO! Nici nu pot sa imi imaginez cat de greu iti este, dar BRAVO. Meriti o viata buna, meriti un barbat decent langa tine (il vei gasi si pe el), merita fiica ta sa aiba o viata frumoasa alaturi de mama ei. Va fi bine. Nu va fi usor, dar pasul cel mai greu a fost facut. Daca putem ajuta cumva, spune-i Ioanei si facem cumva sa iti pornesti viata cea noua in siguranta si o idee mai usor, decat daca ai fi singura. Nu esti singura, suntem o droaie de femei-leu aici alaturi de tine 😉
F buna idee, Dojo! Si eu ma alatur sa ajut!
Felicitari pentru curaj! Iti doresc sa ai mereu puterea sa depasesti rapid momentele de indoiala! Din mesajul tau, e clar ca ai instincte foarte sanatoase!
Ma bucur foarte mult pentru tine ca ai ales sa pleci si ca ai ales sa scrii!
Inteleg prin ce treci crescuta fiind si eu intr-o casa plina de abuz si in casnicia bolnava a parintilor mei. Mama a ales si alege sa ramana. Mi-am dorit de foarte mult timp sa fi plecat, sa fi avut si noi copiii cu ea macar o zi in tihna. Eu nu am avut parte de asa ceva insa ma bucur ca sunt parinti ca tine care isi fac curaj si lupta pentru o clipa de liniste.
Pentru mine „casa parinteasca” este un loc gri, mereu bantuita de furtuni trecute si prezente. Evit sa o vizitez, sa ii vizitez. Nu imi face bine nici acum dupa mai mult de 40 de ani.
Meritati amandoua o viata plina de respect si bunatate. Esti un model pentru fetita ta si acest pas al tau o sa ajute la increderea si stima ei de sine.
Sunt total de acord cu tine ca frustrarile si supararile in cuplu (banale sau nu) afecteaza copiii pe termen lung si nu, a ramane intr-un astfel de mediu nu este sanatos nici pentru copil, nici pentru parinti.
Iti doresc sa va fie bine.
Va imbratisez.
[…] Efectele pe termen lung ale educației cu palma […]